Cred că una dintre cele mai frecvente confuzii care se face când este vorba despre şcoală este aceea legată de joc şi joacă şi de posibilitatea învăţării fără a depune efort. Aud uneori la ştiri despre profesori care îi învaţă pe copii matematica sau engleza sau altă materie prin joc. Sigur că folosirea unor astfel de metode presupune implicare din partea profesorului, presupune imaginaţie şi efort în plus pentru pregătirea lecţiei. Însă jocul nu are menirea să înlocuiască efortul de învăţare al elevului, ci pe aceea de a face acest efort plăcut. Jocul şi joaca nu presupun lipsa oricărui efort – un copil care se joacă Monopoly, de exemplu, face efortul de a urmări jocul celorlalţi participanţi şi creează strategii care să-l ajute să câştige. La fel în orice alt joc, fie el unul sportiv sau strategic.
De aceea, din punctul meu de vedere, acele reclame care promit învăţarea unei limbi străine sau a unei materii fără efort nu sunt întru totul sincere. Așadar, ar fi mult mai eficient să ne concentrăm nu pe înlăturarea efortului, a tot ceea ce pare dificil la prima vedere, ci pe acceptarea lui. Sincer, eu nu pot să cred că lipsa oricărui efort, intelectual sau fizic, ar fi benefică pentru vreunul dintre noi, adult sau copil. De exemplu, cineva care vrea să practice un sport, chiar la nivelul cel mai rudimentar, al plimbărilor în ritm alert sau al joggingului, trebuie să depună efort şi acest efort devine, cu trecerea timpului, foarte plăcut, iar atunci când persoana nu poate practica sportul ales o perioadă de timp, acesta ajunge să-i lipsească.
Poate nu vă vine să credeţi că ceva atât de frumos şi aparent inofensiv ca jocul poate ajunge să dăuneze învăţării. Ne-am obişnuit să considerăm că orice e menit să-l scutească pe copil de efort este benefic. Am demonstrat deja că nu este aşa. Copiii au nevoie să înţeleagă că efortul pentru a obţine ceva, în cazul de faţă cunoştinţe, este necesar şi util. Acest lucru face parte printre altele din pregătirea pentru viaţă.
De asemenea, pentru a servi învăţării, jocul trebuie să aibă un scop, nişte obiective clare, nişte reguli şi aşa mai departe. Deci trebuie iniţiat şi ghidat de un adult. Îmi pot imagina situaţia în care un copil vine acasă şi îşi face temele care constau în copierea unui text sau chiar în scrierea unui text original sau altceva, în funcţie de materie. Dar nu îmi pot imagina acelaşi copil venind acasă şi iniţiind un joc pentru învăţare, chiar la sugestia învăţătorului. Pentru ca acest lucru să se întâmple este nevoie de părinţi care să se implice sau este nevoie ca acel copil să îşi facă temele la after school. De fapt, metodele care presupun joc îi ţin pe copii captivi o perioadă de timp, până la îndeplinirea obiectivelor.
E o strategie de marketing cu multe beneficii, dar totuşi menită să asigure clientelă. Însă orice demers educaţional are ca scop secundar şi formarea treptată a deprinderilor de învăţare, formarea deprinderilor de muncă independentă etc., şi nu doar acumularea cunoştinţelor propuse. Deci în acest caz, al folosirii exclusive a jocului şi a altor metode ce presupun efort minim din partea copilului şi implicarea permanentă a unui adult, părinte sau meditator, nu facem altceva decât să ne păcălim că munca independentă şi deprinderile de învăţare sunt lucruri de la sine înţelese şi că, fie chiar și dacă nu le antrenăm, atunci când vor avea nevoie de ele, copiii le vor folosi pur şi simplu. E la fel de imposibil de atins acest deziderat ca şi acela al părinţilor care îşi cresc copiii în spiritul ascultării şi al obedienţei totale, sperând ca odată deveniţi adulţi să se manifeste precum nişte oameni independenţi şi stăpâni pe ei înşişi.
Cel mai grav mi se pare, însă, faptul că atunci când se evaluează eficienţa acestor metode de învăţare care presupun joc şi joacă nu se iau în calcul toate aspectele. Adică nu se ţine cont de costuri, de baza materială pe care o şcoală sau o clasă o deţine, de faptul că ar putea presupune un număr limitat de participanţi pentru a avea rezultate. Aşa că fiecare profesor sau învăţător se vede nevoit să se adapteze cum poate, lucrând cu toţi elevii din clasă, indiferent de număr şi apelând la părinţi pentru bani şi ajutor la teme. În acest fel de multe ori sunt excluşi de la învăţare, fără intenţie, copiii defavorizaţi, care nu au părinţi care să îi stimuleze la joc, nu îşi permit participarea la cursuri costisitoare şi nu îşi permit nici măcar rechizitele necesare, de cele mai multe ori mai mai scumpe decât cele obişnuite. Poate credeţi că e ceva normal, că în societate au existat întotdeauna diferenţe.
Aşa este, însă în zilele noastre şi în România, mai mult decât oricând altădată, copiii defavorizaţi care merg la şcoală nu au nicio şansă să înveţe dacă nu sunt incluşi într-un program dedicat. Şi când spun să înveţe, mă refer la lucruri de bază, precum scrisul, cititul şi socotitul. De foarte multe ori sume derizorii ţin astfel de copii, dotaţi intelectual pentru a învăţa, în cea mai neagră necunoaştere. Imaginaţi-vă situaţia în care într-o clasă se lucrează pe o culegere pe care cei defavorizaţi, puţini la număr, nu şi-o permit, sau când toată clasa face o excursie, o vizită la un muzeu sau la o grădină botanică. Sigur, o să vă gândiţi imediat că cei defavorizaţi se simt excluşi. Nu e doar atât. Când eşti foarte mic nu ai formate strategii care să te ajute să compensezi lipsurile. Nu ai cum să îţi dai seama ce conţine culegerea pe care tu nu ţi-ai permis-o şi nici ce poţi face ca să compensezi lipsa ei, aşa cum nu îţi poţi imagina cum este într-un loc pe care tu nu l-ai vizitat niciodată, precum muzeul sau grădina botanică.
De fapt, acest miraj al obţinerii rezultatelor fără efort îi face pe mulţi, părinţi, profesori sau elevi, să reclame renunţarea la anumite domenii care au făcut întotdeauna parte din programul de formare a copiilor. Un exemplu este calculul în predarea matematicii la clasele primare. Argumentul că putem folosi calculatorul pentru calcul şi că nu avem nevoie să ne mai batem capul cu ceva atât de banal ar fi perfect acceptabil dacă mintea unui copil ar fi ca o găleată în care să pui (nu spun să torni), doar ceea ce consideri a-i fi necesar. Iar scutirea de efort în această situaţie înseamnă, de fapt, privarea copiilor de experiente binefăcătoare. Calculul permite unui copil să îşi folosească creierul şi să îşi dezvolte inteligenţa şi imaginaţia.
De exemplu, atunci când introducem pentru prima dată noţiunea de perimetru este util şi chiar necesar aş spune eu, să luăm o suprafaţă reală, cum ar fi curtea şcolii, s-o măsurăm impreună cu clasa şi să calculăm perimetrul. Dar ulterior este la fel de util şi necesar ca elevii să îşi imagineze ei înşişi suprafeţele, aducându-şi aminte de exemplul iniţial. La fel este şi cu calculul. În cazul calculelor mai complicate, al înmulţirilor numerelor formate din mai multe cifre sau al împărţirilor, copiii au nevoie să ţină minte numere şi operaţii intermediare sau să estimeze un rezultat, dezvoltându-şi astfel abilităţi necesare şi în domenii care nu au neapărat legătură cu matematica, cum ar fi memoria, imaginaţia sau capacitatea de organizare a ideilor. Multe probleme de matematică din clasele primare ar putea fi rezolvate foarte uşor dacă elevii ar şti să calculeze foarte bine.
De fapt, deşi unele se pretind a fi probleme de logică, pentru care ar fi necesară doar analizarea situaţiei, pentru rezolvarea lor este indispensabil calculul şi capacitatea de a estima un rezultat, ceea ce face ca un copil care nu ştie să calculeze să nu se poată descurca în găsirea soluţiei fără ajutorul unui adult care să-l ghideze.
La început, copiii nu au un limbaj perfect dezvoltat, ei îşi dezvoltă limbajul treptat de când sunt bebeluşi şi pe tot parcursul anilor de şcoală. Când sunt foarte mici, comunică cu cei din jur prin sunete, semne şi prin gesturi. În clasele primare, când începe studiul matematicii, ei nu au încă vorbirea dezvoltată la nivelul în care pot exprima şi înţelege orice idee. Poate aţi observat că atunci când un copil îi explică ceva altui copil intervine de multe ori expresia „aici faci aşa”, iar cel de-al doilea copil înţelege despre ce este vorba, pe când explicaţiile unui adult pe acelaşi subiect, deşi mai logice şi mai elaborate, ar putea să îi dea ceva de furcă.
În situaţia copiilor din medii defavorizate, lucrurile stau şi mai dramatic, pentru că bariera de limbaj este şi mai greu de trecut. Majoritatea copiilor din familii defavorizate pe care i-am întâlnit aveau probleme foarte mari de comunicare, atât de înţelegere a unui mesaj verbal sau scris, cât şi de exprimare a unei idei. De multe ori ei ştiu să folosească doar vorbirea populară, aşa că e absolut necesar să ne propunem să-i familiarizăm cu limba literară. Faptul că toată matematica claselor primare nu mai este construită pe calcul şi pe numere, ci practic pe descifrarea unor enunţuri, face ca aceşti copii, de altfel perfect dotaţi intelectual şi capabili, să nu mai poată s-o înveţe şi, mai grav, să nu aibă parte de acea stimulare de care au nevoie pentru a se dezvolta intelectual.
Am auzit de multe ori de la oameni care au terminat facultăţi şi care, cel puţin din punctul de vedere al unui copil defavorizat şi cu puţine şanse de a-şi depăşi condiţia, au acum poziţii importante, afirmaţia: „toată matematica pe care am fost forţat s-o învăţ în şcoală nu mi-a folosit la nimic”. E foarte trist şi egoist şi lipsit de responsabilitate să faci o astfel de declaraţie când ai studii superioare şi ai avut ocazia să îţi alegi cariera şi să o schimbi, dacă nu a fost pe placul tău. Iar dacă matematica, sau orice altă ştiinţă învăţată în şcoală nu îţi foloseşte în munca şi în activitatea de zi cu zi, cel puţin te-a ajutat să ai o perspectivă mai clară asupra vieţii, ceea ce este un lucru extraordinar. Recent, într-o conferinţă la Timişoara, referindu-se la acest subiect, Daniel Funeriu a spus că tot ce a învăţat vreodată în şcoală i-a fost de folos în viaţă într-un fel sau altul, lucru cu care sunt total de acord.
E foarte păgubos să credem că trebuie să-i învăţăm pe copii doar ceea ce poate avea o aplicabilitate practică imediată şi evidentă. Dacă ar fi aşa nu am mai merge la teatru, nu am mai face sport, nu ne-am mai întâlni cu prietenii şi în general, nu ne-am mai bucura de viaţă.
Cum la fel de păgubos este să plecăm de la premisa că toţi elevii pe care îi învăţăm trebuie să aibă neapărat aceleaşi cunoştinţe, aceleaşi deprinderi, aceeaşi stare materială, beneficiind în aceeaşi măsură de grija părinţilor. Trăim într-o vreme în care cei mai mulţi părinţi practică o slujbă care presupune dacă nu o muncă, atunci activităţi intelectuale. Adică dacă acum 40 sau 50 de ani părinţii, majoritatea lor, erau muncitori, lucrau în fabrici şi ne lăsau să ne descurcăm singuri cu şcoala, în aceste zile părinţii sunt absolvenţi de facultate, sunt familiarizaţi cu activităţile ce presupun învăţare, sunt implicaţi în cursuri şi în specializări pe tot parcursul carierei. Acest lucru se transmite şi copiilor.
Atunci când îţi vezi părinţii citind, chiar dacă nu beletristică sau filosofie, ci cursuri sau documente legate de serviciu, când îi vezi calculând, căutând informaţii în dicţionare şi în cărţi de legislație, îţi formezi aceleaşi reflexe, iar toate acţiunile enumerate mai sus par cele mai fireşti din lume: ai impresia că nu mai este cazul să pierzi vremea cu ele. În cazul copiilor defavorizaţi, lucrurile stau diferit. Ei nu au părinţi care lucrează în birouri şi nu au exemplul cui să-l urmeze. Pentru ei firesc ar fi ca învăţarea, cu tot ce presupune ea, memorarea, găsirea unei informaţii, repetarea şi reamintirea celor învăţate, exersarea anumitor deprinderi, citirea cu voce tare, citirea şi descifrarea unui text scris, exprimarea unei idei oral sau scris, să se întâmple în clasă, la şcoală.
Am mai spus-o şi o repet, pentru că mi se pare un subiect mult prea important, dar grija noastră ca învăţători şi educatori nu ar trebui să fie mai ales aceea de a nu cădea în nişte clişee demodate (aţi mai văzut oare vreun învăţător care memorează împreună cu copiii în clasă o poezie, sau tabla înmulţirii, sau care îi pune pe elevi să copieze un text pentru a exersa felul în care se leagă literele de mână şi felul în care se redau anumite sunete, sau felul în care se redă o poezie?), ci aceea de a găsi modalităţi prin care să-i ajutăm pe copii să înveţe ţinând cont de cunoştinţele şi deprinderile pe care le au la un moment dat şi nu de cele pe care ne imaginăm noi că ar trebui să le aibă.
Tot aşa, în zilele noastre părinţii se ocupă mult mai mult de copii decât o făceau în urmă cu câteva zeci de ani. Situaţia în care un tată sau o mamă îşi aduce acasă copilul sau copiii de la grădiniţă, de la creşă sau de la bunici, întrebându-l ce a făcut, cu cine s-a jucat şi ce a mâncat, provocându-l astfel să vorbească, să se exprime, este o situaţie cât se poate de banală. Cum este şi povestea citită la culcare sau jocurile strategice. Imaginaţi-vă însă că în unele familii nu există poveste, nici jocuri strategice şi, din nefericire, nici discuţii. Într-o familie în care sunt poate nouă fraţi, părinţii nu au timp sau uneori nu ştiu cât de importantă este interacţiunea pentru dezvoltarea copilului.
Un copil care nu a beneficiat de tratamentele descrise mai sus are un limbaj foarte limitat şi este posibil să nu înţeleagă foarte multe lucruri care se întâmplă la grădiniţă sau la şcoală. Din păcate atât şcoala, cât şi grădiniţa sunt mult mai preocupate să arate că s-au adaptat la tot ce e modern şi actual, decât să găsească căi de comunicare cu copiii şi modalităţi de a-i învăţa ţinând cont de specificul lor. De parcă scopul şcolii nu ar fi învăţarea în sine, ci folosirea anumitor metode, a anumitor mijloace de învăţare şi a unor canale de comunicare cât mai „actuale”.
Din aceeaşi categorie, a problemelor actuale şi foarte discutate, face parte şi digitalizarea învăţământului. Personal nu contest această necesitate, dar mi se pare cel puţin ridicol felul în care, ca sistem, ne raportăm la digitalizare, precum o bunică de la ţară mirându-se când îşi vede nepotul crescut la oraş, grăsuţ şi răsfăţat, scrollând pe tabletă: „maică, cât eşti de deştept. eu la vârsta ta nici încălţări în picioare nu aveam”. E momentul să înţelegem, dacă nu am făcut-o deja, că digitalizarea nu exclude şi nici nu înlocuieşte învăţarea şi că în epoca tehnologiei anumite lucruri se fac la fel ca acum 2000 de ani şi că nu e nici o problemă că e aşa şi, mai ales, că cei care deprind cel mai uşor şi mai temeinic secretele tehnologiei sunt cei care au învăţat, depunând efort, nu cei care au scrollat.
_______
Cristina Lazurca este învățătoare la Vinga, în județul Arad, din septembrie 2017.