Editoriale Profesori Știri

M-am făcut învăţătoare pentru că nu mi-a plăcut şcoala!

Citire în 15 min
Unul dintre subiectele de discuţie, atunci când mă întâlnesc cu prietenele mele, unele profesoare, altele nu, dar toate mămici, este acela al şcolii. Vorbim despre program, despre teme, despre programă. Toate, în afară de mine, sunt de părere că ar trebui să acordăm ajutor la teme odraslelor noastre. Că uneori este necesar, în calitate de părinţi, să reluăm chiar explicaţiile din clasă, mai ales la matematică, sau mă rog, la materiile mai dificile. Eu nu cred acest lucru. Poate şi pentru că eu m-am făcut învăţătoare dintr-un motiv mai puţin obişnuit: nu mi-a plăcut şcoala!

Recent am făcut un calcul al orelor petrecute de un copil la şcoală sau învăţând. (Nu sunt singura, au mai făcut-o şi alţii. Am auzit la ştiri). În medie, în clasele primare un copil petrece la şcoală cel puţin patru ore pe zi. Apoi, dacă e înscris la un program de after school mai petrece probabil încă patru. Deci opt ore în care trebuie să respecte anumite pauze pentru mersul la toaletă sau pentru masă, gustări, joacă. 8 ore în care ar fi bine să fie concentrat, să participe la activităţi organizate şi propuse de altcineva. Vă reamintesc, este vorba despre un copil cu vârsta între 6 şi 10 ani. Dacă mai are şi alte activităţi după şcoală, cel mai probabil nu reuşeşte să îşi facă toate temele la after school, aşa că depăşeşte cele 8 ore pentru şcoală şi învăţat. În cazul în care copilul nu este înscris la niciun program de after school, mai mult ca sigur îşi face temele cu unul din părinţi. Rezolvarea temelor este o treabă serioasă, care necesită concentrare şi ştiinţă. De cele mai multe ori, nu cele ale copilului. Iar dacă copilul vine a doua zi cu tema nefăcută, se întâmplă destul de des ca cea care îşi cere scuze să fie mama, pentru că a fost foarte ocupată în după-amiaza de dinainte. Rareori copilul mai are ceva de spus în privinţa propriului program. El este nevoit să îşi rezolve temele când pot părinţii. De ce? Simplu. Luaţi orice manual sau culegere, orice auxiliar şi încercaţi să rezolvaţi cerinţele de acolo cu mintea unui copil de clasa I, a II-a, a III-a sau a IV-a. Adică cu mintea unui copil care abia a învăţat literele, dar nu cunoaşte încă sensurile tuturor cuvintelor sau care nu are încă experienţa de viaţă necesară pentru a înţelege situaţiile enunţate acolo. Vă va fi imposibil. Noi rezolvăm problemele de clasele primare cu mintea noastră de adulţi, care ştiu calcul, au un vocabular dezvoltat şi au o oarecare experienţă de viaţă. Copiii care reuşesc totuşi să se descurce în anumite situaţii şi singuri sunt doar excepţia care întăreşte regula.

Învăţarea este ca mâncarea: prea mult nu înseamnă mai bine

Zilnic copiii de şcoală primară sunt angrenaţi într-o mulţime de activităţi, rezolvă o mulţime de sarcini, completează o mulţime de fişe cu probleme şi exerciţii. Este imposibil să rămână concentraţi în tot timpul ăsta şi să înţeleagă toate problemele şi exerciţiile pe care sunt nevoiţi să le rezolve. Fiind atât de angrenaţi în activităţi pe care nu le iniţiază ei înşişi, le este imposibil să mai reflecteze la ce li s-a întâmplat într-o anumită zi, să conştientizeze ce informaţie nouă au acumulat şi s-o stocheze alături de alte informaţii similare pentru a se folosi de ea atunci când au nevoie.

Din punctul meu de vedere, învăţarea este la fel ca mâncarea. Dacă nu mâncăm, ne punem sănătatea în pericol şi într-o anumită perioadă putem muri. Dar dacă mâncăm prea mult, sigur acest lucru ne va afecta organismul. Tot aşa şi cu învăţarea. Dacă nu învăţăm, nu ne străduim, nu depunem efort intelectual, nu facem activităţi intelectuale, nu ne dezvoltăm. Însă şi dacă supunem creierul în permanenţă unor informaţii mereu noi, a căror relevanţă nu mai reuşim s-o conştientizăm din lipsă de timp, este la fel de rău. Prea mult nu înseamnă mai bine. În primul rând pentru că ne pierdem curiozitatea şi motivaţia de a învăţa. Atunci când un copil este hrănit excesiv, fără să ceară acest lucru, el nu mai simte senzaţia de foame. La fel şi cu temele, şi cu învăţatul. Dacă primeşte prea multe teme, aceastea nu îl vor ajuta să se dezvolte, ci îi vor crea poate repulsie. Dar cu siguranţă îl vor ţine ocupat. Îl vor ţine ţintuit pe un scaun, cu creionul în mână şi cu cărţile în faţă, departe de pericolele de afară: de praf, de murdărie, de aglomeraţia urbană, de agresivitatea celorlaţi copii. Un copil care îşi petrece majoritatea timpului făcând teme nu prea mai are timp de conflicte, nu are timp să spargă vaza preferată a mamei alergând prin casă, nu are timp să-şi julească genunchii la joacă, nu are timp să-şi murdărească hainele, să audă cuvinte nepotrivite sau să se înhăiteze cu cine ştie cine. Dar trebuie să ne întrebăm totuşi dacă asta ne dorim pentru el.

Analfabetismul şi analfabetismul funcţional

Cred că sunteţi de acord cu mine că cei mici petrec timp îndelungat făcând teme sau învăţând. Poate niciodată în istorie copiii, mai ales cei de şcoală primară, nu au petrecut mai mult timp decât acum fiind angrenaţi în aceste activităţi – de învăţare şi rezolvarea temelor. Există oare vreun beneficiu? Au oare copiii din ziua de azi un traseu mai bun în viaţă decât cei de acum 50 de ani sau mai mult? Faptul că îi ţinem pe copii la şcoală, apoi la teme, cu orele, de la vârste fragede, le aduce acestora vreun beneficiu? Presiunea socială a devenit atât de mare în ultima vreme încât un părinte care îşi lasă copilul să-şi rezolve temele singur, să îşi pregătească ghiozdanul şi aşa mai departe este considerat un părinte neglijent. La şedinţele cu părinţii se discută frecvent metode de rezolvare a problemelor, iar învăţătorii le recomandă părinţilor să îşi supravegheze odraslele atunci când îşi pregătesc ghiozdanul pentru a nu uita vreunul dintre multele şi preţioasele caiete speciale.

Trăim într-o epocă în care, dacă avem nevoie să consultăm o enciclopedie, o putem răsfoi din propria bibliotecă sau putem s-o împrumutăm de la o bibliotecă publică sau şi mai simplu, putem să găsim informaţia căutată pe internet, de acasă, cu costuri incredibil de mici. Cu toate acestea vorbim tot mai des despre analfabetism şi despre analfabetism funcţional. Iar aceşti doi termeni sunt folosiţi de cele mai multe ori referitor la persoane care au urmat pentru un timp mai lung sau mai scurt o formă de învăţământ. Sigur, cel mai adesea astfel de copii afectaţi de analfabetismul funcţional sau chiar de analfabetism provin din comunităţi defavorizate, unde părinţii se implică foarte puţin în educaţia lor (uneori pentru că ei înşişi nu au beneficiat de ea) sau chiar lipsesc. Pe aceşti copii nu are cine să-i ajute la teme şi nu urmează nici vreo formă de after school. Aceşti copii trebuie să se descurce cu manualele, culegerile şi auxiliarele făcute de adulţi pentru adulţi. Lor nu are cine să le descifreze enunţurile problemelor şi nici nu are cine să exerseze cu ei cititul şi scrisul. În zilele noastre s-a dezvoltat o adevărată industrie a obiectelor pe care le putem folosi în dezvoltarea inteligenţei copiilor noştri. Există cărticele cartonate cu ilustraţii care se pot răsfoi inclusiv împreună cu bebeluşii de un an şi ceva. Apoi cărţi cu puţin text şi cu litere de-o şchioapă, ilustrate frumos, cu poveşti, care îi pot ajuta pe micii cititori să descifreze literele de la vârste extrem de fragede. Ca învăţător poţi avea în aceeaşi clasă un copil care a beneficiat de astfel de cărţi încă de când era bebeluş, dar şi un copil (sau mai mulţi) care nu au văzut şi răsfoit alte cărţi decât manualele de la şcoală. Sigur că cei din a doua categorie au şi un vocabular mai puţin dezvoltat, aşa că pot înţelege mai puţin din cele ce se discută în clasă. Ei au nevoie de mai mult timp să înţeleagă un concept, să înveţe o literă, trascrierea unui sunet sau scrierea unui cuvânt. Faptul că elevii din prima categorie sunt reperul pentru stabilirea gradului de dificultate a unui manual folosit la şcolile de masă sau la stabilirea gradului de dificultate a conceptelor cu care se lucrează la clasă face ca cei din comunităţi defavorizate să nu poată, uneori, învăţa nici măcar lucruri considerate simple, de bază, cum ar fi scrisul, cititul şi socotitul.

Dacă răsfoiţi un manual de clasa I de exemplu, veţi vedea că acolo nu se ţine cont de limitările unui copil care acum învaţă să citească. Cerinţele din manual nu sunt intuitive, aşa că pentru copiii din comunităţi defavorizate, neavând la îndemână ajutorul unui adult, sunt imposibil de descifrat. Cu siguranţă autorii de manuale au lucrat mai mult sau poate exclusiv cu copii de la şcoli de elită. Copii de intelectuali, din mediul urban, care merg la teatru, au cărţi acasă, au experienţe de viaţă complexe, aud frecvent vorbindu-se despre încălzirea globală, despre plante pe cale de dispariţie, despre proteste şi pliante de promovare (da, sunt noţiuni pe care le întâlnesc frecvent în manualul de clasa a II-a cu care lucrez). Un copil care locuieşte la ţară s-ar putea să nu fie familiarizat cu lucrurile enumerate mai sus şi când toate acestea –  sau doar unele – apar în enunţul unei probleme de matematică să nu o poată rezolva. Pentru că un copil de 7 – 8 ani nu ştie încă să extragă doar informaţia relevantă dintr-un text şi atunci când întâlneşte un cuvânt necunoscut se blochează, chiar dacă rezolvarea problemei nu depinde de înţelegerea acestui cuvânt.

Ceea ce vreau să scot în evidenţă este faptul că, deşi petrec enorm de mult timp în şcoală sau rezolvând teme, copiii nu sunt neapărat mai câştigaţi decât cei din trecut. Un mod mai firesc de a ne raporta la teme şi la învăţare ar fi mult mai în beneficiul lor. În primul rând pentru că învăţământul ar răspunde atunci curiozităţii atât de naturale a copiilor şi dorinţei lor fireşti de a învăţa. Iar faptul că unii copii din comunităţi defavorizate sunt afectaţi de analfabetism este, oricât de greu ne-ar fi să acceptăm, una din urmările acestui sistem bazat pe implicarea adulţilor. Îmi este foarte greu să conving pe cineva de acest lucru, pentru că nici eu şi niciun coleg de-al meu nu avem un feedback real referitor la gradul de dificultate a manualelor şi a conceptelor cu care lucrăm, deoarece în foarte puţine cazuri elevii îşi mai fac temele şi învaţă singuri. Aşa că, la verificarea temelor, verificăm adesea felul în care părinţii au înţeles un concept şi au reuşit să-l transmită copiilor, şi nu ceea ce au înţeles efectiv copiii din conceptul respectiv în lecţia de la clasă. Astfel că ceea ce în urmă cu 50 de ani era posibil, acum s-ar putea să nu mai fie. Copiii de la ţară, ai căror părinţi au o pregătire modestă şi care nu au beneficiat de susţinere pe parcursul şcolii, mă refer aici la meditaţii, ajutor la teme şi aşa mai departe, au probleme reale nu doar în a-şi construi o carieră, a urma o formă de învăţământ superior, ci chiar în a acumula cunoştinţe de bază. Felul în care se predau scrierea, citirea şi socotitul, trecând ameţitor de repede de la o lecţie la alta, introducând mereu concepte noi şi având ca reper concepte pe care ei nu le cunosc îi împiedică pe aceşti copii să-şi formeze aceste abilităţi atât de necesare. Sigur, susţinerea familiei este extrem de importantă în dezvoltarea unui copil. Dar cred că este firesc ca un copil să petreacă timp cu familia şi altfel decât rezolvând teme. Şi ca să vă demonstrez că am dreptate, că un copil ar trebui să poată să-şi formeze abilitatea de a scrie şi citi cursiv fără ajutorul suplimentar al vreunui adult şi doar cu ajutorul şcolii, al învăţătorului şi al manualului de la şcoală am să fac următoarea comparaţie.

Acum 80 de ani, într-o şcoală din Apuseni bunica mea mergea la şcoală. Era fiica unor ţărani analfabeţi. Mai mult ca sigur că nimeni nu o ajuta la teme. De fapt, nici măcar nu avea timp pentru teme. În afara orelor petrecute la şcoală avea o mulţime de sarcini în gospodărie. Probabil că lipsea adesea în zilele de recoltat sau în alte zile când era multă treabă. Bunica mea a învăţat să scrie, să citească şi să socotească. A făcut doar şapte clase, dar şi-a folosit aceste abilităţi pentru tot restul vieţii. A reuşit să scrie fără ajutorul vreunui device scrisori inteligibile şi ne citea frecvent poveşti cât se poate de cursiv. Citea ziarul şi subtitrările filmelor străine. Avea în casă cărţi, unele despre îngrijirea pomilor fructiferi şi a viei cu termeni de specialitate pe care ea şi bunicul meu (un om cam cu la fel de puţină şcoală) le consultau când aveau nevoie. Unii copii din satul ei uitat de munte şi cu un regim de viaţă asemănător cu cel descris au mers la liceu şi apoi la facultate şi au ajuns medici, ingineri, profesori. Fără să primească ajutor la teme, fără dotări speciale la şcoală. Bunica îmi povestea cum scriau, (cel puţin în primele clase) pe o tăbliţă de lemn ţinută pe genunchi. A doua zi ştergeau ce-au scris şi scriau altceva. În zilele noastre pare imposibil să mai înveţi ceva astfel. Nu vreau să spun că dotările nu sunt necesare şi că ar trebui să învăţăm scriind pe o tăbliţă de lemn şi ignorând total tehnologia. Dar cred că ar trebui reflectăm la situaţia de astăzi şi să acceptăm că unul dintre rolurile temelor este acela de a-i ţine pe copiii de vârstă mică ocupaţi şi nu de a-i învăţa. Şi să începem să găsim un înlocuitor pentru temele de azi şi pentru treburile casnice de acum 80 de ani. Un înlocuitor care ar putea fi joaca şi cititul de plăcere. Pentru că auzim frecvent că slaba calitate a învăţământului se datorează lipsei dotărilor, sau nefolosirii tehnologiei. Şi că interesul copiilor pentru învăţat depinde în mare sau totală măsură de introducerea tehnologiei în predare. De fapt ar putea fi vorba doar despre a construi un învăţământ pentru copii şi pe înţelesul copiilor. Şi mai cred că cea mai importantă resursă a sistemului este cea reprezentată de personal. Adică de oamenii care lucrează în învăţământ. Iar dotările şi tehnologia ne-ar putea face viaţa mai uşoară, dar lipsa lor nu ar trebui să ne împiedice să livrăm copiilor cunoştinţele de bază. Şi interesul şi curiozitatea elevilor pot fi trezite dacă îi lăsăm să mai şi respire puţin, să simtă puţină foame de informaţie şi de ştiinţă, puţină curozitate de a afla lucruri noi. Şi dacă îi ascultăm şi pe ei atunci când stabilim ritmul de învăţare şi chiar şi activităţile pe care le propunem spre a-şi forma o abilitate sau alta. Cred că ceea ce îi deosebeşte pe copiii de acum 80 de ani de cei din zilele noastre în relaţie cu şcoala şi învăţatul este că noi le dăm copiilor noştri nişte lucruri bune cu forţa. Îi hrănim excesiv, îi obligăm să înveţe în permanenţă. În adâncul sufletului lor, ei îşi doresc să înveţe să scrie, să citească, să socotească. Îşi doresc să afle lucruri noi. Dar unii nu ştiu cum, pentru că vin de acasă fără abilităţi de memorare şi cu un vocabular destul de limitat, iar alţii nu ştiu că vor, pentru că primesc mai mult decât au nevoie înaine să apuce să ceară. Acum 80 de ani copiii îşi manifestau în mod clar dorinţa de a învăţa. Uneori îşi înfruntau părinţii, alteori făceau eforturi incredibile – învăţau doar noaptea la lumânare. Ei aveau o motivaţie foarte puternică pentru a învăţa. Cred că putem trezi această motivaţie şi în zilele noastre, cu condiţia să ne oprim din această acţiune disperată de a turna efectiv în capul copilului informaţii nerelevante.

Cristina Lazurca este trainer şi a absolvit un masterat de scriere dramatică. A creat propriul concept de teambuilding intitulat Jurnalul inspirațional, bazat pe activităţi care se fac la cursurile de scriere creativă. Din septembrie 2017 este învăţătoare la Vinga, în judeţul Arad.

Doneaza prin Transfer Bancar

CONT LEI: RO76BTRLRONCRT0471641001
CONT EUR: RO26BTRLEURCRT0471641001

Deschis la Banca Transilvania pe numele "ASOCIATIA EDUPEDU PT EDUCATIE".

Te mai poate interesa

Voluntari obligatoriu de vizita de Papei: Inspectoratul Școlar Iași cere câte 50 de elevi și profesori voluntari de la școli, pentru vizita Papei Francisc

R.P.

Învățătoare condamnată în primă instanță la 8 luni de închisoare cu suspendare pentru purtare abuzivă față de elevi

Mihai Peticila

Iohannis a atacat la Curtea Constituțională legea care stabilește că o diplomă de doctor este anulată numai de instanță

Raluca Pantazi

6 comentarii

Dobre Florica 26 martie 2019 at 23:05

Cristina draga, Om minunat! Nădăjduiesc sa citească cât mai mulți părinți articolul, eu personal mi-aș dori din suflet sa facă scoala asa cât mai mulți copii… Cristina Omul și Cristina Doamna invățătoare îmi amintesc de Dascălii de altadata… vai cât de mult lipsesc scolii de astăzi… și vorbesc ca un neavenit care pe deasupra nu are copii… dar ii iubește enorm!!! 🙂

Răspuns
Cristina Lazurca 29 martie 2019 at 20:39

Mulțumesc mult pentru aprecieri! 😍🙂

Răspuns
Brindusa Armanca 24 martie 2019 at 21:37

Bine scris, bine gandit. Bravo, Cristina!

Răspuns
Cristina Lazurca 25 martie 2019 at 06:19

Mulțumesc! Ma bucur ca v-a plăcut!

Răspuns
Adrian 24 martie 2019 at 10:59

Excepțional articolul dumneavoastră! Îmi doresc ca mai mulți oameni ca dumneavoastră, care cu adevărat înțeleg educația şi care au soluții la probleme actuale de bază din sistemul educație, să devină profesori şi învățători. Ce poate fi mai plăcut decât compania unui om, care înțelege ce se întâmplă în jurul său, mai plăcut decât compania cu un om educat?

Răspuns
Cristina Lazurca 24 martie 2019 at 20:17

Mulțumesc pentru apreciere! Și eu ma bucur sa aflu ca exista oameni care au idei asemănătoare cu ale mele și cu care împărtășesc aceleași valori.

Răspuns

Lasă un comentariu

* Folosind acest formular sunteți de acord cu stocarea și prelucrarea datelor dumneavoastră pe acest site.