Lucian Ciolan, prorector al Universității București, a semnalat faptul că „profesorii au nevoie de busole clare, dar nu de busole fixe”, în cadrul evenimentul de lansare a raportului OCDE Teaching Compass în România, – busola predării, organizat în data de 10 octombrie de Ministerul Educației în parteneriat cu Universitatea București.
- „Raportul OECD Teaching Compass oferă un cadru internațional de orientare pentru sprijinirea profesorilor și a viitorilor profesori, prin repere privind formarea, dezvoltarea profesională și politicile educaționale. Inițiativa are scopul de a fi o „busolă” – un ghid flexibil care să ajute fiecare țară să își adapteze politicile educaționale la propriul context”, menționează Ministerul Educației în comunicatul de presă.
Prorectorul Universității București, Lucian Ciolan, a spus că „profesorii, poate mai mult decât orice altă profesie, au nevoie de busole clare, dar nu de busole fixe”, iar „fiecare profesor poate să-și construiască propria busolă pentru predare”, pornind de la un cadru.
„Au nevoie de busole clare, care să-i ajute în îndeplinirea nobilei misiuni pe care și-au asumat-o, dar n-au nevoie de busole fixe, pentru că ei pot să contribuie la aceste busole și pot să le facă propriile lor busole. Nu cred că vorbim de o singură busolă, ci cred că vorbim de un cadru general de la care, pornind, fiecare profesor poate să-și construiască propria busolă pentru predare, la fel cum fiecare copil poate să își construiască propria busolă pentru învățare. Dar asta înseamnă mai întâi că trebuie să acceptăm că există un cadru și există căi diverse de a ajunge, în ultimă instanță, la aceeași destinație: la cunoaștere, la învățare”, a spus Ciolan.
Referitor la studenții care vor să devină profesori, Lucian Ciolan a remarcat că „toată lumea vrea instrumente”, însă, spune el, „nu cred că în contextul ăsta e foarte prudent să le dăm oamenilor rețete, pentru că rețetele au termen de valabilitate limitat și nu pot să țină pasul cu dinamica în care se schimbă realitățile. (…) Multe dintre intervențiile care se fac la nivel macro sunt un fel de intervenții că atunci când cânți la pian cu clapeta trasă, deci se face foarte mult efort și nu se aude mare lucru. De ce ? Pentru că se apasă butoanele greșite. Ce sper eu în final este ca Teaching Compas să ajute profesorii să nu mai apese butoanele greșite. Adică să nu lanseze acele tipuri de intervenții în clasă pe care ei le cred bune, dar care nu au neapărat efect imediat. (…)
A fi profesor într-o anumită sală de clasă din București sau dintr-un oraș mare, nu e același lucru cum a fi profesor la aceeași clasă din mediul rural. E nevoie de ceea ce îmi permit să numesc acupunctură a intervențiilor, de înțelegere profundă a contextului, de o busolă bine calibrată și de apăsatul butoanelor care pot să producă modificări, nu de apăsatul cu obstinație al acelorași butoane care nu produc modificări.”
Redăm fragmente din discursul prorectorului Lucian Ciolan
Lucian Ciolan, prorector Universitatea București: „Aș vrea mai întâi să preiau, în fine, metaforele fine pe care le-au făcut colegii mei și să spun că încărcătura asta simbolică pe care o au figurile, atât de la learning compas, cât și de la teaching compas, ne deschid ambele un anumit tip de fereastră de reflecție. Este destul de evidentă ideea de busolă, de roza vânturilor. Ce înseamnă roza vânturilor? Înseamnă călătorie și aventură, pe de o parte, unde, clar ai nevoie de o busolă, dar în același timp înseamnă și cunoaștere și explorare.
Cred că profesorii, poate mai mult decât orice altă profesie, au nevoie de busole clare, dar nu de busole fixe.
Au nevoie de busole clare, care să-i ajute în îndeplinirea nobilei misiuni pe care și-au asumat-o, dar n-au nevoie de busole fixe, pentru că ei pot să contribuie la aceste busole și pot să le facă propriile lor busole. Nu cred că vorbim de o singură busolă, ci cred că vorbim de un cadru general de la care, pornind, fiecare profesor poate să-și construiască propria busolă pentru predare, la fel cum fiecare copil poate să își construiască propria busolă pentru învățare. Dar asta înseamnă mai întâi că trebuie să acceptăm că există un cadru și există căi diverse de a ajunge, în ultimă instanță, la aceeași destinație: la cunoaștere, la învățare.
Cred că pentru profesorii și elevii din România, dar în general pentru sistemul nostru de educație, ce aduce Teaching Compass despre care vorbim azi, aduce această orientare spre viitor.
S-a vorbit foarte mult despre identitatea profesională a cadrelor didactice și la noi încă suntem în etapa, din păcate, în care ajungi cadru didactic, uneori din dorință, dar de foarte multe ori din întâmplare. Iar asta creează foarte multe probleme în ceea ce privește cadrul de competențe. Până de curând, noi nu am avut un cadru de competențe dezvoltat solid pentru profesori, cu ajutorul însă al unor grupuri de specialiști din care a făcut parte și Simona Iftimescu co-autoarea prezentării de astăzi.
Avem niște standarde, standardele sunt formalizate. Problema e că formalizarea unor standarde nu este suficientă și pentru transpunerea lor în practică. Dacă apare un ordin de ministru care spune că de mâine competențele profesorilor arată într-un fel, asta nu înseamnă și o adopție a standardelor în formarea inițială, în formarea continuă e un drum ceva mai lung de parcurs și probabil că uneori, atunci când avem un drum mai lung de parcurs, e bine să avem și busola cu noi.
Cred că din ideile pe care le subliniază în mod apăsat Teaching Compas sunt mai multe. Le vedem aici pe câteva. Aș vrea să spun câteva vorbe și despre starea de bine. Știu că asta e o chestiune care produce alergie. De foarte multe ori am auzit oameni spunând că copiii nu merg la școală ca se simtă bine, că e greu. La fel și noi toți când mergem la serviciu, nu asta ar trebui să fie prioritatea, să ne simțim bine. Dar cred că toți am avut momente în care, trebuind să învățăm sau să muncim, nu am avut cea mai bună stare din lume. Ba uneori chiar am avut o stare mizerabilă și ne-am întrebat cum putem să facem performanță și cum putem să dăm calitate în acele condiții.
Cred că așteptările și cerințele, atât față de profesori, cât și față de elevi s-au complicat extrem de tare și atunci când ceva se complică, produce mai multe probleme: probleme de adaptare, probleme de calibrare, probleme de inovare, rata de adopție a noutăților și a inovațiilor în educație, Chiar dacă toți spun că sistemele de educație sunt conservatoare, rata de adopție e foarte mare, sunt atât de multe presiuni încât cred că nu putem să ne neglijăm. Iar o atenție sporită către tot ce înseamnă starea de bine a profesorilor este esențială. Și din toată această paletă a elementelor care pot contribui la starea de bine a unui profesor, aș vrea să menționez unul singur, care mi se pare esențial și care cumva e atins tangențial și de compas. Un profesor, ca și elevii când învață, ca să-și facă treaba bine, are nevoie nu doar să fie foarte bine format, foarte bine educat, are nevoie de sprijin.
Noi toți, când vrem să facem ceva bine, avem nevoie de sprijin, de mecanisme formalizate de suport. Dacă pentru elevi mai avem câte ceva, avem sisteme de orientare și consiliere, avem sisteme palide de pedagogie remedială, avem diverse tipuri de servicii la care copiii pot să aibă acces în paralel cu activitatea lor de învățare. Pentru profesori nu avem mare lucru. Avem câte ceva și pentru ei. Avem casele corpului didactic care asistă cu formarea continuă. Mai avem diverse elemente, dar cred că la nivel de policy-making, la nivel de politici publice ar trebui să ne gândim foarte serios că atunci când cineva trebuie să-și facă treaba, un profesor sau un elev e bine să aibă, cum să spun, premisele de a face munca lui de calitate, dar în același timp are nevoie de sisteme de sprijin.
Iar sistemele astea de sprijin trebuie să fie permanente și în ele trebuie investit, din punctul meu de vedere, aproape cu egala atenție cât investim în salariu, dacă vreți, sau în venitul pe care cineva îl primește pentru munca pe care o prestează.
(…) În fine, întrebarea esențială e „busola profesorului” ce facem cu ea în România? Păi, cred că sunt mai multe lucruri pe care putem să le facem și pe care văd că am și început să le facem și sunt bucuros să constat lucrul ăsta.
Ne dă o cheie de interpretare cu privire la profilul și standardele profesionale ale cadrelor didactice și un mod de a face actualizări succesive pe măsură ce lucrurile evoluează. Putem să facem pilotări. Un cuvânt de ordine în ceea ce înseamnă această busolă este flexibilitatea și contextualizarea. Deci nu e un instrument care vine cu standarde și care trebuie folosit ca atare, este un instrument flexibil care, așa cum spuneam încă de la început, ar trebui să îi permită fiecărui profesor ca, pornind de la o busolă generică ideală, să-și creeze propria sa busolă. Și asta să-l ajute atât pe sine în exercitarea profesiei, dar să-i ajute și pe elevii cu care interacționează să-și folosească inteligent propriile lor busoale. În fine, m-aș referi puțin și la ce poate sau ar trebui să facă învățământul superior, pentru că suntem într-o universitate și probabil nimic nu e întâmplător, formarea inițială a profesorilor e importantă.
Și cred că la nivelul studiilor de licență, dacă ne uităm la tot conceptul ăsta de agentivitate pe care o să-l reia și colegii mei, un fel de autonomie, dar o autonomie blândă, o autonomie cu cap, o inițiativă validată și nu una arogantă, mă gândesc că la nivel de licență am putea să ne uităm la tot ceea ce înseamnă autonomie pedagogică. Știți, toată lumea vrea instrumente. Uneori, studenții noștri, viitori profesor, spun dați-ne instrumente, spuneți-ne cum să facem.
Nu cred că în contextul ăsta e foarte prudent să le dăm oamenilor rețete, pentru că rețetele au termen de valabilitate limitat și nu pot să țină pasul cu dinamica în care se schimbă realitățile. De asemenea, cred că tot ce înseamnă studiile acestea de licență, care sunt studiile de intrare în profesie, de pregătire în primii pași, ar trebui să antreneze capacitățile metareflexive, mai ales la viitorii profesori.
Pentru că aceste capacități metareflexive rezultă într-un anumit tip de gândire critică și de abilitate de a produce singur, la nivel micro, intervențiile de care chiar e nevoie, intervențiile care chiar au succes. Acum o să spun ceva, sper să nu se supere Bogdan pe mine. Multe dintre intervențiile care se fac la nivel macro sunt un fel de intervenții că atunci când cânți la pian cu clapeta trasă, deci se face foarte mult efort și nu se aude mare lucru. De ce? Pentru că se apasă butoanele greșite. Ce sper eu în final este ca Teaching Compas să ajute profesorii să nu mai apese butoanele greșite. Adică să nu lanseze acele tipuri de intervenții în clasă pe care ei le cred bune, dar care nu au neapărat efect imediat. Și ca să închei, România e o țară foarte diversă și asta pune foarte mari provocări atât decidenților, cât și nouă, celorlalți.
A fi profesor într-o anumită sală de clasă din București sau dintr-un oraș mare, nu e același lucru cum a fi profesor la aceeași clasă din mediul rural. E nevoie de ceea ce îmi permit să numesc acupunctură a intervențiilor, de înțelegere profundă a contextului, de o busolă bine calibrată și de apăsatul butoanelor care pot să producă modificări, nu de apăsatul cu obstinație al acelorași butoane care nu produc modificări”.