Profesorul de la Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca și scriitorul Alex Goldiș a publicat pe Facebook o poziționare amplă despre proiectul programei de Limba și literatura română pentru clasa a IX-a în care contestă argumentul potrivit căruia întoarcerea la „începuturile literaturii române” ar fi legitimă prin analogie cu studiul autorilor fondatori din alte culturi (Dante, Shakespeare, Cervantes).
- Noua programă școlară pentru materia Limba și literatura română la clasa a IX-a, care ar trebui să fie aplicată în licee din anul școlar 2026-2027, a fost publicată marți seara, 25 noiembrie 2025, în dezbatere publică (MEC) de către Ministerul Educației și Cercetării. Ar urma să se aplice pentru elevii care acum sunt în clasa a VIII-a.
Goldiș, care este conferențiar universitar, susține că paralele de acest tip sunt forțate, atât prin diferențele de complexitate, cât și pentru că ceea ce numim „literatură română veche” este, în mare măsură, o construcție critică modernă, cu miză de legitimare simbolică: „dincolo de faptul că nu încape o comparație din unghiul complexității cronicarilor cu autorii de mai sus, ceea ce numim «literatură română veche» e în mare măsură o invenție (deloc naivă sau neutră) a criticii de secol XX”.
- Postarea integrală a profesorului, mai jos în articol.
El afirmă că includerea insistentă a cronicarilor și a „începuturilor” nu este doar o opțiune didactică pentru diacronie, ci o alegere de ideologie și metodologie care riscă să reproducă narațiuni etnocentriste și protocroniste. În interpretarea sa, citirea cronicarilor ca „proto-literatură” a funcționat istoric ca mecanism de „acumulare de capital literar” pentru o literatură (semi)periferică, preocupată să-și construiască vechime și prestigiu, fenomen explicat de Pascale Casanova și discutat și de Mircea Martin, iar canonizarea cronicarilor ca literatură, consacrată de G. Călinescu, a fost apoi reciclată în diferite forme în critica postbelică: „Citirea cronicarilor ca literatură, consacrată de G. Călinescu (…) a fost reciclată (…) într-un soi de legitimare a «vechimii» și a «prestigiului simbolic» al literaturii române, care trebuia să aibă neapărat «cinci secole de existență»”.
În acest cadru, Goldiș spune că proiectul de programă dă impresia unei regresii către concepții de tipul anilor ’80, prin menținerea unei viziuni închise, „organiciste”, asupra literaturii naționale, chiar dacă în text apar termeni precum „transnațional” sau „sistem”. El susține că documentul rămâne centrat pe ideea unei literaturi române vechi, continue, „nefragmentabile”, studiată obligatoriu cronologic și evolutiv ca „obiect în sine”, fără să problematizeze suficient narativele etnocentriste: „senzația de coborâre a programei la nivelul unor concepții de ani 80 (…) și blocarea în ceea ce studiile (…) numesc «naționalism metodologic»”.
Criticul pune în discuție și costurile didactice ale acestei opțiuni pentru elevi, întrebând de ce adolescenților de 15 ani ar trebui să li se ceară să „înghită” o „pastilă amară” în numele unor mecanisme de auto-legitimare disciplinară, în loc ca programa să urmărească în primul rând plăcerea lecturii și formarea unei relații vii cu literatura. În opinia sa, anumite dezbateri despre expresivitatea involuntară a cronicarilor, despre evoluția istorică a formelor sau despre statutul literaturii premoderne sunt potrivite cu precădere în mediul universitar, nu ca ax central în liceu:
- „Ne putem întreba (…) ce au elevii de 15 ani cu toate aceste mecanisme (…) și de ce trebuie să le sacrificăm plăcerea lecturii (…) Da (…) la mastere, la doctorate. În liceu, în schimb, cred că putem demonstra că avem o literatură română complexă și atractivă”.
Din perspectiva lui Goldiș, miza ar trebui să fie apropierea elevilor de literatură ca discurs care interoghează viața și temele contemporane, nu ca domeniu izolat, „paralel cu viața”. El argumentează că o asemenea abordare ar putea fi utilă atât elevilor, cât și literaturii însăși, pentru că ar crea premisele unei reîntoarceri ulterioare la lecturi mai specializate: „Putem demonstra că literatura (…) nu e un discurs paralel cu viața (…) ci un discurs care le interoghează și le interpelează inteligent. Poate așa avem o șansă să facem un serviciu și tinerilor cu care lucrăm, și obiectului de studiu mult prețuit – la care ei s-ar putea întoarce cândva, după absolvire”.
În final, Goldiș critică și caracterul pe care îl consideră anacronic al imaginii despre literatura premodernă sugerate de programă, afirmând că aceasta pare să prezinte literatura română veche ca fiind scrisă exclusiv de „români bărbați pentru și despre români”, fără vocabular pentru minorități și fără o discuție reală despre diversitate dincolo de forme. În formularea sa, lipsește problematizarea pluralității istorice și culturale, iar națiunea apare ca o realitate etnică și politică omogenă: „cuvântul minoritate nu există (…) literatura a fost dintotdeauna un discurs exclusiv național – iar națiunea română (…) o realitate etnică și politică omogenă.”
Reacția integrală a profesorului și scriitorului Alex Goldiș:
„Văd că încep să apară poziționări legate de proiectul programei de a IX-a care legitimează faptul că ne întoarcem la cronicari și la „începuturile literaturii române” arătând că nici alte culturi nu renunță la autorii fondatori – se studiază în continuare Dante, Shakespeare, Cervantes etc. Numai că, dincolo de faptul că nu încape o comparație din unghiul complexității cronicarilor cu autorii de mai sus, ceea ce numim „literatură română veche” e în mare măsură o invenție (deloc naivă sau neutră) a criticii de secol XX. Invenția cronicarilor ca proto-literatură intră în mecanismele clasice de „acumulare de capital literar” specific literaturilor (semi)periferice/emergente, care încep să aibă conștiința competiției globale începând cu secolul XIX. Mecanismul e explicat de Pascale Casanova în „Republica mondială a Literelor” în termeni și structuri împrumutate din economie sau, din alt unghi (ușor psihologizant), de Mircea Martin în „G. Călinescu și complexele literaturii române”. Citirea cronicarilor ca literatură, consacrată de G. Călinescu în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, construcție marcat etnocentristă, a fost reciclată de critica postbelică (nu doar de aripa ei protocronistă) tot într-un soi de legitimare a „vechimii” și a „prestigiului simbolic” al literaturii române, care trebuia să aibă neapărat „cinci secole de existență”.
Așadar, a insista asupra cronicarilor și a începuturilor literaturii române mai mult decât ca un simplu studiu de caz în care să arăți că ei au existat, ca în programa în vigoare, nu e simplă chestiune de opțiune pentru diacronie în detrimentul studiului tematic sau dinspre contemporani, ci o opțiune de ideologie-metodologie care rezonează (sau în orice caz nu chestionează!) narațiunile etnocentriste și/sau protocroniste. De aici, senzația de coborâre a programei la nivelul unor concepții de ani 80 sau chiar dinainte și blocarea în ceea ce studiile de specialitate din ultimele decenii numesc „naționalism metodologic”. În ciuda ocurenței unor termeni precum „transnațional” sau „sistem”, programa rămâne concentrată asupra ideii că există o literatură română – veche/de tradiție, organică, nefragmentabilă. Ea s-ar cere studiată cronologic și evolutiv pentru că e un obiect în sine, „o ființă fragilă” (vorba lui E. Negrici în „Iluziile literaturii române”), care trebuie apărată în continuare în fața diferitelor asedii ale contemporaneității.
Ne putem întreba, în fond, ce au elevii de 15 ani cu toate aceste mecanisme de (auto)legitimare disciplinară vetustă și de ce trebuie să le sacrificăm plăcerea lecturii – am citit inclusiv teorii halucinante despre „pastila amară” pe care ar trebui să o înghită – pentru a ne gratula în continuare, ca specialiști, că avem o literatură națională „veche” și demnă de studiat de la cap la coadă ca un obiect în sine. E literatura română un astfel de obiect de studiu, pot fi discutați cronicarii ca autori de „expresivitate literară involuntară”, trebuie studiată ea din unghiul evoluție istorice a formelor…? Da, cu disclaimerele istoricizante de mai sus, în facultățile cu profil filologic, la mastere, la doctorate. În liceu, în schimb, cred că putem demonstra că avem o literatură română complexă și atractivă, care angajează în mare măsură sensibilitatea și interesele de lectură ale tinerilor. Putem demonstra că literatura (nu doar a noastră) nu e un discurs paralel cu viața, cu temele de azi, ci un discurs care le interoghează și le interpelează inteligent. Poate așa avem o șansă să facem un serviciu și tinerilor cu care lucrăm, și obiectului de studiu mult prețuit – la care ei s-ar putea întoarce cândva, după absolvire.
O ultimă notă apropo de caracterul anacronic și de „acuratețea” științifică a viziunii: literatura română pre-modernă a fost scrisă, conform autorilor unei programe din 2025, de români bărbați pentru și despre români. Cuvântul minoritate nu există, „diversitatea” e doar a formelor, literatura a fost dintotdeauna un discurs exclusiv național – iar națiunea română, cum altfel, o realitate etnică și politică omogenă”.
Programa școlară pentru clasa a IX-a la limba și literatura română, pusă în transparență, a stârnit critici în spațiul public. Este în consultare până pe 13 decembrie 2025.
- Profesorul Liviu Papadima a recomandat „refacerea” componentei de literatură integral.
- Profesorul Ștefan Baghiu spune că noua programă de Limba română pentru clasa a IX-a este mai învechită decât cea din anii 1990.
Vezi aici lista autorilor recomandați la clasa a IX-a de Ministerul Educației, prin noua programă de limba română 2026: Cronicarul Miron Costin cu Letopisețul de la Aron Vodă, „Predoslovie adecă voroava cătră cititoriul” sau Costache Negruzzi.