Și că tot veni sfârșitul de săptămână, să mai turnăm un pic de umor peste amarul cotidian. Așadar și prin U mare (pentru fanii Robotzii), Biserica Catolică, I. Luca Caragiale, tactica cavalerească, epoca capitalistă și Titicaca. Ce vreau să zic? Că e peste tot în jurul nostru din ce în ce mai mult material coprolitic (cuvânt inventat).
Am vaga impresie că totul se face… nicidecum voit, dar observ o creștere a intensității asmuțirii oamenilor contra oamenilor, a politicienilor împotriva societății, a societății împotriva profesorilor, a societății împotriva magistraților, a societății împotriva administrației publice, bugetarilor contra privaților, orășenilor împotriva sătenilor, părinților și bunicilor împotriva copiilor/nepoților, vecinilor versus vecinilor și soților împotriva soțiilor. Ce vremuri de uniune și solidaritate trăim după o perioadă de puternice diviziuni, o adevărată Pax Bolojana pe plaiurile mioritice ale grădinii Maicii Domnului.
„Cum nu se dă scos ursul din bârlog, țăranul de la munte strămutat la câmp, și pruncul, dezlipit de la sânul mamei sale, așa nu mă dam eu dus” (Amintiri din copilărie, I. Creangă)… căci duse sunt vremurile în care ministrul 2-3 bănci era în silenzio stampa ca să salveze ratingul țării, care altfel ar fi avut grav de suferit, dacă domnia sa ar fi ieșit public. Domnul ministru vorbea pe atunci, cu tâlc și în dulcele grai ardelenesc, doar colegilor profesori și cercetători din Rep. Moldova. O tempora!
Parcă m-a lovit amnezia și nu-mi vine să cred când ministrul spunea în Ianuarie 2025: „Am spus și eu, în discuția cu premierul, că la încheierea grevei au fost făcute niște promisiuni profesorilor. Sigur, o parte dintre ele au fost onorate. Premierul a spus că în funcție de cum va merge economia spre mijlocul anului, el știe că dacă lucrurile se stabilizează din punct de vedere financiar, are de onorat promisiunile pentru educație” a răspuns ministrul, neștiind în acel moment că buboiul purulent al deficitului avea să i se spargă chiar peste Cenușăreasa de la colț de stradă și după aceea, peste toată țara. Of doamne, deficitul ăsta se insinuează chiar așa brusc, ca o jivină? fără să îl observe nimeni? Trogloditul de mine abia acuma își dă seama, că dacă nu era samariteanul Bolojan (Uitate fie-le numele, de o rară savoare articolul), nici acuma nu am fi observat buboiul purulent. Ce înseamnă omul potrivit la locul potrivit. Unde se ascundea Moise al României în tot acest timp? Cine ne traversa deșertul deficitului și al posibilei viitoare recesiuni? Ce contează o generație pierdută în deșert, atâta timp cât supraviețuiește națiunea, nu?
Că veni vorba de generații și de viitor, schimb un pic subiectul. Nu ne-a uns pe suflet cum ne învață acest Ștefan cel Mare al SNSPA că școala nu este a noastră, ci a urmașilor urmașilor noștri?. Dar știți unde cred că e cinismul crunt al domnului rector, dar rămâne între noi, da: “Această situație ridică o întrebare dureroasă: ce este mai important, dreptul la o remunerație și condiții de muncă decente sau datoria de a fi alături de elevi în prima zi de școală?” Poate am făcut și eu logica cu profesoara de desen care a primit două ore pentru completarea normei, dar nu cumva logica lui Ștefăniță cel Mare face dreptul la condiții decente de muncă incompatibil cu datoria de a fi alături de elevi? Adică avem de ales fie condiții decente de muncă și să nu fim alături de elevi, fie condiții indecente de muncă, dar să fim alături de elevi? Deci asta e paradigma de gândire. E exclus din start ca să existe și condiții decente de muncă și să fim alături de elevii noștri. Ce afirmație menită să sădească diviziune….
Revenind, îmi explică și mie vă rog cineva, că sunt ardelean (nu-mi spuneți bancuri joi), cum se poate ajunge ca în 6-7 luni de la “onorat promisiuni pentru educație” la a fi cei prin a căror execuție publică au convins prima agenție de rating să ne păstreze ratingul de țară?
Vajnicilor paznici ai țării și al ratingului ei, vă rog spuneți ministrului 2-3 bănci că mai sunt două evaluări ale ratingului de țară (Moody’s și cine o mai fi) și dacă la prima evaluare a ratingului de țară a funcționat liniștea ministerială, poate funcționează și la a doua și a treia evaluare și la mai multe înainte.
În altă ordine de idei, Moise buticarul-șef, și al său veșnic companion ministru 2-3 bănci, continua să se laude, pe unde apucă, că profesorii preferă ca în cele 40 de ore/săptămână să predea mai mult, căci astfel petrec mai mult timp cu elevii, care iată, astfel se adapă de la seva cunoașterii, pe care doar un titular o poate produce. Rog suplinitorii să stea la coadă, să ia notițe și să învețe. Ba mai mult, nu doar că titularii petrec mai mult timp cu elevii, ci totul vine cu un mare avantaj, mai puțină birocrație. Rar mi-a fost dat să văd asemenea reformă.
Legat de această providențial-inspirată, vezi doamne, mai puțină birocrație, domnul ministru a avut 3-4 intervenții doar în această lună (și e abia 12 Septembrie). Într-una menționează o revoluție a gândirii logice, demnă de Kant. Dacă completezi acte, rapoarte, situații, planuri de lecții online, pe calculator, birocrația e mult mai mică decât dacă ai face același lucru pe hârtie.
Iar într-o a doua intervenție menționează că un profesor, dacă are 20 de ore de predat se încadrează în aceeași muncă de 40 de ore pe săptămână, stând mai mult timp cu elevii, și făcând mai puține lucruri birocratice. Deci, dacă prin absurd, domnul profesor David ar fi primit, așa din senin, două ore în plus la un curs/seminar/materie pe care nu l-a mai predat, domnul profesor nu trebuie să se pregătească suplimentar pentru: a caută bibliografie, a o citi, a decide ce e important și ce nu, a se consulta cu alți colegi să vadă ce și cum fac ei, să citească programa, să pregătească lecția în sine, să aibă grijă să particularizeze informația și pentru cei cu nivel CES, și pentru elevii medii și pentru cei performanți. Nu îi e dor domnului ministru de o normă de 18-20 de predat studenților? Și între timp să: facă rapoarte/situații birocratice de pe o zi pe alta, să fie în diverse comisii și comitete, să facă rapoarte de cercetare, să caute finanțare, să scrie propuneri de proiect, să scrie articole, să recenzeze articole, să coordoneze lucrări de licență/master/doctorat, să organizeze activități extrașcolare, să deruleze practici, să păstreze legătura cu mediul economic, să completeze dosare de acreditare ARACIS, să organizeze simpozioane studențești, să organizeze simpozioane/conferințe pentru profesori. Sigur îi e dor. Căci e la mintea cocoșului: cu cât predai mai multe ore, cu atât ai mai puține sarcini birocratice.
Întreb și eu, nu sunt din oraș, domnul ministru a făcut logică cu profa de desen care a primit două ore de logică ca să i se completeze norma? Și pentru că a fost atât de bine, a zis să generalizeze această practică la nivel național? Deci, până la urmă dacă un profesor, să zicem de sport, primește ore de… fizică (până la urmă e chiar în titulatură), nu trebuie să se pregătească deloc, căci tot 40 de ore lucrează pe săptămână, nu?
Trăind în turnul meu de fildeș al universitarului ursuz și sihastru, am aflat abia săptămâna trecută de emisiunea Ce ne enervează, episodul 38 (lucruri dureroase spuse cu un umor de rară virtuozitate), al domnului Mihai Radu, de pe canalul Recorder Talks. Linkul cu emisiunea îmi fusese înaintat de unul din cei mai buni prieteni, ca o completare la ultima mea șarjă de saltimbanc. Discutam cu el că articolul meu e citit de puțini oameni (a parte din ei “dujmani”), probabil oameni care știau deja situația de hazna în care se află educația și cu siguranță nu aveau nevoie de perspectiva mea pentru a-și nuanța propriile perspective. Sunt conștient că sunt foarte mici șansele ca ale mele cuvinte să ajungă la cineva care consideră profesorii niște paraziți sociali generatori de deficit și care măcar să își pună întrebarea: dar oare e chiar așa cum zice prim-ministrul și ministrul? Am totuși speranțe ca domnul Mihai Radu să ajungă la o audiență cât mai diversificată, pentru că talentul de a spune lucruri grave într-un mod umoristic îl are cu duiumul.
Din păcate, fără să glumim, pericolul analfabetismului funcțional este extrem de real și este doar o problemă de timp. Văd acest lucru cu fiecare generație prin felul în care îmi adaptez examenele (pentru că vedeți voi, mai puțin oficial și mai mult neoficial, trebuie să îmi adaptez examenul pentru ca minim 50% din candidați să treacă…., ba chiar prin somn, mai visez că nu ar fi deloc rău să fie chiar de 99%). Nu sunt departe de momentul în care voi formula întrebări de genul: nu-i așa că Insula Iubirii se desfășoară în Thailanda? Bravo, 10. Vă rugăm să mai treceți pe la facultate, dacă și când aveți timp, și bineînțeles dacă nu e prea greu și totul e pe măsura așteptărilor.
Cu toate acestea și dând dovadă de o malițiozitate absolut gratuită, chiar dacă doar pentru o fracțiune de secundă, când am citit ultimul editorial al domnului Liiceanu, mi-am zis: poate e mai bine că ne transformăm într-o națiune de analfabeți funcționali. După ce mi-a mai trecut repugna acelui editorial cu zoaie de pupături dorsale, am realizat iar că suntem condamnați la a educa elevi și studenți care nu depun efortul să înțeleagă cât mai mult și pe care nu reușim nicicum să-i facem interesați de ceva. Acel viitor care va veni, va face această țară nelocuibilă pentru cineva cu o fărâmă de demnitate și onoare. Dar noi reforma educației o facem sub călăuzirea lui Moise al României și al lui ministru 2-3 bănci, citând din domnul Mihai Radu: suntem jefuiți și în timp ce suntem jefuiți ni se spune că trebuie să strângem cureaua. Prietenilor apropiați le-am descris acest tablou folosind bancul cu vaselină, care cu siguranță nu poate fi reprodus aici.
Fără absolut nicio legătură cu analfabetismul funcțional și rolul mass-media în cultivarea unui sistem de valori, într-un recent articol HotNews au fost prezentate audiențele primului interviu televizat al președintelui țării de când a câștigat alegerile. Mai puțin de 100.000 de telespectatori s-au uitat la emisiune (în prime-time, la televiziunea națională….), ba mai mult, în primul sfert de oră au fost chiar sub 50.000 de telespectatori, din care doar 3000 din segmentul comercial. În paralel cu interviul președintelui au rulat la alte posturi Las Fierbinți, cu un maxim de 833.000 de telespectatori și Asia Express cu 741.000 de telespectatori. Din fericire pentru președintele țării nu a intrat în paralel cu Insula Iubirii, că pleca singur acasă. Evident că așa cum nu suntem ceea ce mâncăm, nu suntem nici ceea ce citim sau urmărim. Însă nu pot să nu mă întreb: dacă noi mâncăm toată viața doar ceafă de porc cu cartofi prăjiți, există șanse să ne îmbolnăvim?
Și știți cine este de vină pentru tot analfabetismul funcțional care se răspândește prin societate invers proporțional față de bunăstarea economică? Cei care au generat deficitul de țară și care au pus în pericol ratingul de țară. Ce ți-e și cu profesorii ăștia, niște hiene în chip de om.
Ca un fel de încheiere, chiar dacă în afara temei, mi-e greu să nu observ că după nopți nedormite și analize seculare și care au durat 30 de ani, Moise, buticarul-șef, a mai găsit o soluție salvatoare de țară. Pensionarea la 70 de ani (cică așa circulă vorba în târg). A aruncat momeala ca să vadă cum reacționează masele…de manevră, adică a luat pulsul societății. Speranța de viață a unui bărbat în Romania anului 2024 este de 72.9 ani în regiunea București-Ilfov și 70.4 ani în regiunile Nord-Est (în mare parte Moldova) și Sud-Vest. Am impresia că mai există o organizație din care se mai iese doar cu picioarele înainte, dar măcar acea organizație are grijă de familia ta. Nu știu în ce stat civilizat, cum avem impresia despre noi că suntem, se face transferul de pe câmpurile muncii direct pe câmpiile Elizee.
