Acum 78 de ani, cinci state arabe: Egiptul, Siria, Iordania, Irakul și Libanul au declanșat un război împotriva statului Israel, chiar în ziua (după calendarul gregorian) declarării independenței, după retragerea coloniștilor britanici, cu scopul declarat de a distruge noul stat evreiesc și de „a-i arunca pe evrei în mare”, continuând politica genocidară a liderului nazist Adolf Hilter, destul de popular în lumea arabă înainte și chiar după dispariția sa în 1945.
Statul Israel luase ființă în urma partiției Palestinei sub mandat britanic (din 1922), aprobată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 29 noiembrie 1947, prin Rezoluția 181/II, votată cu 33 pentru, 13 împotrivă și trei abțineri.
Planul de partiție înființa pe lângă statul Israel, un stat arab (nu palestinian) și plasa Ierusalimul sub mandat internațional. Evreii din Palestina mandatară au acceptat planul, în timp ce întreaga lume arabă l-a respins categoric.
Liderii statelor arabe le-au cerut arabilor trăitori în viitorul stat Israel prin intermediul radioului să se refugieze temporar urmând să revină în câteva săptămâni după distrugerea statului evreiesc.
Dar planurile statelor arabe au eșuat. Cu o singură armată competitivă (cea a Iordaniei, instruită de ofițeri britanici), arabii au fost învinși de armata de voluntari a noului stat, care a beneficiat de livrări de armament din Cehoslovacia (pe cale de sovietizare), la ordinul lui Stalin, care spera că Israelul, condus de lideri socialiști în frunte cu prim ministrul David Ben Gurion, va deveni un stat comunist. Liderul bolșevic s-a înșelat amarnic și curând a întors foaia, devenind în ultimii ani ai vieții un antisemit încrâncenat, sub masca anti-sionismului, o ideologie mai actuală ca oricând azi în întreaga lume.