Cercetătorul Virgil Iordache: Situația albinelor culturale

O țară de țărani analfabeți ajunsese în lumea civilizată. Fără să fi avut vreun merit vreodată, fără să fi contribuit cu ceva la bunul mers al omenirii, se treziseră folosiți pentru a opri niște triburi barbare din mersul lor spre zone strategice, de interes pentru cei care au decis să creeze un nou stat.

Prietenii politicieni veniseră să le creeze instituții, pantofarii veniseră să îi învețe să se lege la șireturi, în loc să poarte opinci, inginerii veniseră să le facă poduri, ca să nu mai treacă oile prin vaduri. După o vreme, prima generație de țărani înnoiți deja nu mai striga pe dealuri, ci se plimba prin mahalale, bea bere și mânca mici. În spate rămăseseră părinți și frați mai lași care urau orașul și priveau cu suspiciune tot ce venea de acolo.

Aveau nevoie și de universități, și de cultură, ca să fie după chipul și asemănarea lumii civilizate. Cum de la coada vacii nu se puteau naște mari intelectuali, nici din boieri trântori mari harnici ai gândirii, tinerii au fost trimiși la școală în străinătate. Ce făceau acolo nu prea se știe, dar ce făceau înapoi acasă e limpede. Unii mințeau că istoria e într-un fel anume, convenabil, alții plagiau filosofii din alte părți, alții băteau câmpii despre stilul românesc al trăirii, alții, care știau ceva germană, erau germanofili, iar cei care știau ceva engleză erau de partea altor puteri. După cum bătea vântul și se făceau banii. Cu vremea începeau să înțeleagă că ar putea face și altceva, și atunci începu bâzâiala.

Unii spuneau că sunt oameni de știință. Cum nu știau ce e știința, amestecau în ea tot ce cerea poporul, numai să fie acceptată. Un pic de religie, un pic de ură față de evrei, să curățim rasa, să creștem ca ciupercile după ploaie. Alții spuneau că sunt filosofi și produceau endemisme culturale, specii care nu puteau crește decât aici și despre care nimeni nu mai auzea vreodată în afara zoologilor curioși care mergeau și prin zona ecuatorială. Alții ziceau că sunt teologi, fără să fie pentru nimeni clar dacă e vorba de sfințire sau gândire academică. Nici nu voiau să deranjeze, nici să nu existe. Lașitatea era cuvântul de ordine, iar cei curajoși deveneau indezirabili. Orgoliile mânau pe toată lumea cât erau în viață, dar după moarte li se făceau portrete de sfinți. Cei sfinți erau pictați ca păcătoși, ca nu cumva să îi urmeze cineva. Alții ziceau că sunt scriitori. Cum publicul nu era prea mare, important devenise fie să pretindă că schimbă lumea, fie să nu scape vreo picanterie prin romane, ceva pornografic, atractiv. Să scriem pentru stăpâni sau în slujba diavolului.

Dar vremurile nu prea erau de ajutor nici măcar pentru acestea. Tot eșafodajul s-a prăbușit, și pentru că tot exista acest stat, el a fost preluat de partea adversă creatorilor lui. Fără coloană vertebrală fiind, oamenii au început să se omoare unii pe alții cu sete, ca să fie de folos noilor stăpâni. Le plăcea să facă asta, era în firea lor. Din crime și nevoia sporului demografic s-a ajuns la un echilibru, descendenții supraviețuitorilor au prins și alte vremuri. Rușinea era prea mare să fie suportată, s-au inventat povești. Cu cât voiau mai mult să se salveze, cu atât mințeau mai mult, fabulau. Unii s-au livrat numai celor materiale, dar alții au insistat să se ocupe de “cultură”, aceea care nu mai exista pentru nimeni. Scârba de știință a devenit la ordinea zilei, odată pentru că multe din crimele părinților fuseseră “științifice”, a doua oară pentru că nu pricepeau nimic din ea. Scârba de religie a devenit, cum altfel, la ordinea zilei, odată pentru că multe din crimele bunicilor fuseseră “religioase”, a doua oară pentru că nu prea mulți nu pricepeau nimic din ea. Scârba de filosofie a devenit și ea la ordinea zilei, odată pentru că multe crimele generațiile anterioare fuseseră “filosofice”, a doua oară pentru că în afară de câțiva oameni nimeni pricepea nimic din ea.

Refuzând realitatea, unii se chinuiau să o ia de la zero în fiecare domeniu, fără însă să uite să urască alte domenii, să ceară dreptate, să ceară o țară curată de crime. Cu cât curățenia era mai mare, cu atât tot mai mult era distrus și munca sisifică reîncepea. Oportuniștii o duceau cel mai bine, după interesele și tendințele care apăreau în lume. Vremea lor era scurtă, pentru din motive necunoscute modele se schimbau. Cel mai mult se bucurau cei pentru care țara asta era de prisos și nu mai trebuia să existe.

Morala

Când crezi că ştiința modernă nu face parte din cultură, iar religia e o păcăleală, ai o perspectivă simplistă asupra lumii. Faci bani numai pe termen scurt, iar fericirea e o prostie. Oricine s-a format serios în ceva din ambele aparente domenii vede situația albinelor, e ca şi cum ai putea vorbi şi gândi în mai multe limbi, pe care mai nimeni nu vrea să accepte că există, dar ele există. Stabilizările instituționale sunt la un nivel mai superficial, sociologic şi economic, dar inevitabile. Hoția, plagiatul și impostura vin împreună cu ele și fac parte din regula jocului. Oricine vrea să le elimine ajunge la crime. E ca și cum ai vrea să păstrezi inima bătând, dar organismul să nu aibă cutia toracică a minciunii.

Orgoliile locale cultural-științifico-filosofico-religioase sunt compensatorii pentru sărăcia gândirii proprii și incapacitatea de a crea înfruntând răul, minciuna, impostura. Urmând modelul sacrificial. Toate orgoliile se așază pe sine deasupra altora şi vor să îşi anexeze minți puternice pentru consolidare. Dar mințile puternice refuză, fiind ocupate cu creația, cu ceea ce rămâne. Nimeni nu știe de la început ce poate cu adevărat și trebuie să riște dacă vrea să afle, fie de aici, fie de pe lumea cealaltă. Rezultatul pe termen lung al competiției anomice e pozitiv, dezvoltarea culturii ca întreg. Mierea, ceara, dincolo de bâzâiala de fond.

___

Despre autor:

Virgil Iordache predă și cercetează la Universitatea din București – Facultatea de Biologie, din 1993; este licențiat în biologie specializarea biochimie, doctor în ecologie pe probleme de ecotoxicologie și licențiat și în filosofie pe probleme de evoluția instituțiilor. Este autorul a numeroase cărți și articole, este directorul Centrului de Cercetare pentru Servicii Ecologice din Universitatea București.