Oameni buni din educație, incluziunea nu înseamnă să așezi un copil cu CES într-o bancă și să spui că ți-ai făcut treaba, ca inspectorat, ca director, ca ministru.
Dintr-o clasă se vede foarte repede dacă incluziunea există cu adevărat sau este doar un cuvânt frumos din documentele școlii.
Am lucrat cu copii cu CES și vă spun sincer: lucrurile nu sunt simple. Nu este suficient ca acel copil să fie prezent în clasă, să aibă un loc în bancă și să figureze în acte. Are nevoie de evaluare corectă, de obiective adaptate, de profesor de sprijin atunci când este necesar, de consiliere, de intervenție de specialitate și, mai ales, de adulți care să lucreze împreună.
Dar este un lucru pe care uneori îl uităm: nu lucrăm doar cu copilul. Lucrăm cu întreaga clasă.
Copiii trebuie ajutați să înțeleagă diferențele dintre ei. Să învețe să nu râdă, să nu eticheteze, să nu excludă. Să învețe să aibă răbdare. Să ofere o mână de ajutor fără să transforme ajutorul într-o umilință.
Într-o clasă, o privire poate spune foarte mult. Da, foarte mult. Iar o privire empatică nu apare întotdeauna de la sine. Se educă.
De aceea, incluziunea se construiește și prin discuțiile pe care le avem cu ceilalți copii, prin felul în care vorbim despre colegul lor și prin modul în care îi facem să înțeleagă că faptul că cineva învață, se comportă sau reacționează diferit nu îl face mai puțin valoros.
Dar nu ne oprim la copii.
Și părinții trebuie să facă parte din această echipă.
La ședințele cu părinții trebuie să avem curajul să vorbim despre aceste lucruri. Cu grijă, fără etichete, fără expunerea copilului și fără a transforma CES într-un subiect de bârfă.
Trebuie să construim încredere între familii și să explicăm că, într-o clasă, fiecare copil are dreptul să fie acolo și să învețe în condiții cât mai bune.
Pentru că există și un pericol pe care îl vedem uneori: copilul să audă acasă că „în clasa voastră este unul care nu este ca voi”.
Poate nu pare mare lucru spus de un adult. Pentru un copil, însă, poate deveni o etichetă care îl urmărește în fiecare zi.
Copiii nu se nasc cu prejudecățile noastre. De multe ori, le învață de la noi.
Și atunci ajungem și la profesor.
Ce formare primește, de fapt, pentru toate aceste situații?
Face liceu. Face facultate. Studiază pedagogie, psihologie, metodică și teorie cât cuprinde. Poate face și master. Și apoi intră în clasă și descoperă că realitatea nu seamănă aproape deloc cu ceea ce a învățat din cărți.
În fața unui copil cu CES, în fața unei situații dificile, în fața unei clase în care trebuie să-i protejeze pe toți, profesorul poate constata că tolba lui de instrumente practice este, uneori, surprinzător de goală.
Și atunci începe din nou să învețe
Doar că acum învață pe viu. În clasă. Cu elevii lui. Cu părinții lor. Cu problemele lor reale.
Și i se oferă pentru această formare cazare la hotel cu sală de conferințe, cursuri la CCD-uri, evenimente de formare în săli cu videoproiector și PowerPoint-uri, uneori inutile.
Este scos din clasă ca să învățe cum să lucreze mai bine în clasă.
Și mai există o ironie pe care n-o pot trece cu vederea.
Vorbim foarte mult, și pe bună dreptate, despre educație personalizată pentru elev.
Dar pentru profesor?
De ce nu avem aceeași grijă pentru formarea lui?
De ce nu există mai mult mentorat aproape de profesor? De ce nu vine formarea în școala lui, în clasa lui, în realitatea lui?
De ce nu putem avea un specialist care să intre alături de profesor într-o clasă reală, cu elevii reali, și să spună: „Hai să vedem împreună ce putem face aici”?
Pentru că un profesor dintr-o clasă de a IV-a, într-o anumită școală, cu anumiți copii, anumite familii și anumite dificultăți, nu are nevoie întotdeauna de aceeași formare ca un profesor dintr-o altă clasă, dintr-o altă școală, cu alți copii.
Și profesorul are nevoie de personalizare.
Are nevoie de formare la fața locului.
Are nevoie de mentorat.
Are nevoie de supervizare și feedback.
Are nevoie să poată aduce o problemă reală și să primească ajutor pentru ea.
Nu doar un PowerPoint despre problemă.
Pentru că altfel mesajul transmis, chiar dacă nu este spus cu voce tare, seamănă prea mult cu: „Noi ți-am spus teoria. De aici înainte, fă școală cu ce ai.”
Iar dacă profesorul nu reușește, îi mai facem o formare.
Tot în afara clasei.
Apoi ne mirăm că incluziunea rămâne, uneori, doar o intenție frumoasă.
Nu putem cere profesorului să personalizeze educația copilului, dacă noi refuzăm să personalizăm formarea profesorului.
Incluziunea adevărată nu se face prin dosare, ordine sau prezențe bifate. Ci atunci când copiii se simt ascultați și înțeleși, când părinții sunt implicați, caând profesori sunt pregătiți și specialiștii de sprijin chiar ajung acolo unde este nevoie de ei exact atunci când este nevoie de ei.
În clasă.
Nu doar în PowerPoint.
Da, ați citit bine.
____________
Despre autor: Profesorul pentru învățământ primar Petruț Rizea cunoscut în spațiul public pentru intervențiile sale pe teme de educație și sănătate mintală este profesor la Școala Gimnazială „Sfântul Calinic de la Cernica” și absolvent al Facultății de Psihologie din cadrul Universității din București.
Nota redacției: Opinia profesorului este esențială pentru școala din România, pentru viitorul ei și al copiilor. Încurajăm și susținem cadrele didactice să-și exprime părerea, să analizeze sistemul actual, să propună soluții la problemele pe care le întâmpină și să popularizeze exemplele de bună-practică. Publicarea opiniilor cadrelor didactice pe Edupedu.ro nu înseamnă automat că publicația susține aceste idei sau propuneri. Trimiteți opiniile pe redactie@edupedu.ro.
