Un fragment din finalul spectacolului „Acorduri Ample” al cântăreței Theo Rose, desfășurat la Sala Palatului săptămâna trecută, a stârnit ample critici și controverse în spațiul public privind mesajul transmis. Theo Rose a interpretat piese ale anilor din comunism, iar în final copii îmbrăcați în pionieri au intrat pe scenă cu flori în mâini cântând «Noi în anul 2000». Această scenă de aproape 2 minute a devenit virală online, moment în urma căruia unele voci au acuzat-o că ar glorifica regimul comunist, în vreme ce alții au spus că, din contră, transmite un mesaj care condamnă acele vremuri.
„Sunt împotriva oricărui regim care îi ia omului libertatea, demnitatea și dreptul de a gândi și de a se exprima. Eu trăiesc astăzi dintr-o libertate pentru care alții au plătit cu viața. Nu am cum să fiu nostalgică după regimul care le-a luat-o”, a declarat Theo Rose, într-un interviu acordat în exclusivitate pentru Edupedu.ro.
- Fragmentul video care a stârnit discuții aprinse a fost postat pe Facebook de Germina Nagâț, membră în Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS); în scena care s-a viralizat se văd mai mulți copii îmbrăcați în pionieri, care cântă „Noi în anul 2000”. Cercetătoarea CNSAS a scris în acea postare că „libertatea de expresie nu poate servi ca justificare a propagandei în favoarea dictaturii comuniste, în care s-au încălcat toate celelalte drepturi fundamentale.”
- „Săptămâna trecută, Sala Palatului a găzduit un «spectacol artistic» al cărui final apoteotic îl puteți vedea în secvența de mai jos. Cei mai tineri, care ați sărit plictisiți de ora de istorie, trebuie să știți că uniforma în care sunt îmbrăcați copilașii urcați pe scenă, în timp ce cântă fericiți șlagărul «Noi în anul 2000», este uniforma organizației de pionieri a Partidului Comunist Român”, a spus cercetătoarea Germina Nagâț, în comentariul cu care a însoțit fragmentul video de aproape 2 minute.
Edupedu.ro i-a trimis artistei Theo Rose câteva întrebări, pentru a afla care este mesajul pe care intenționează să-l transmită prin acest spectacol: unul care susține comunismul sau care îl condamnă?
Scena de aproape 2 minute distribuită în social media și care a generat dezbaterea respectivă reprezintă finalul spectacolului. „Niște copii îmbrăcați în pionieri intră pe scenă cu flori în mâini și cântă «Noi în anul 2000». În spatele lor sunt proiectate imagini de la Revoluție și numele oamenilor care au murit pentru libertatea noastră. În același timp, personajul Ceaușescu este scos din scenă de către personajul securist. Mi se pare unul dintre cele mai puternice contraste din spectacol. Copiii cântă despre viitor, în timp ce în spatele lor vedem prețul plătit pentru ca acel viitor să poată exista. Nu sunt acolo ca să glorifice comunismul. Sunt acolo ca să reprezinte o generație care avea să trăiască sfârșitul lui. Iar florile din mâinile lor, puse în relație cu imaginile Revoluției, capătă un cu totul alt înțeles”, a precizat cântăreața.
Întrebată dacă estimează că în cadrul spectacolului au existat momente de ambiguitate, în care mesajul său anticomunist nu a fost transmis în totalitate, poate din punct de vedere regizoral, Theo Rose a răspuns pentru Edupedu.ro: „Cred ca e o diferență foarte mare între un mesaj ambiguu și un mesaj căruia i se elimină contextul. Dacă dintr-un film despre Holocaust decupezi o scenă în care niște oameni dansează, nu înseamnă că filmul glorifică nazismul. Spectacolul are o construcție dramaturgică. Scenele comunică între ele, se completează și capătă sens împreună. Dacă extragi câteva secunde, poți obține aproape orice interpretare dorești. Sigur că sunt dispusă să ascult observațiile oamenilor care au văzut spectacolul integral. Dar mi se pare nedrept să judecăm intenția și mesajul unui spectacol pornind de la un fragment din care au dispărut tocmai elementele care îi dau sens”.
„Pionierii erau niște copii. Copii obișnuiți, ca cei de astăzi, dar care făceau lucruri pe care nu le alegeau ei. Regimul încerca să-i formeze după propriile principii și convingeri și le cerea loialitate și obediență față de un partid politic, deși nu aveau vârsta la care să înțeleagă ce presupune asta și nici libertatea de a pune la îndoială ce li se spunea. […] Mi se pare trist că până și copilăria devenise un instrument de propagandă”, a declarat Theo Rose.
- Nota Redacției: Membrii redacției Edupedu.ro nu au asistat la acest spectacol. Până la vizionarea showului integral, am vrut să aflăm perspectiva lui Theo Rose, în condițiile în care întreaga discuție se poartă prin prisma felului în care este prezentat doar de unii dintre cei implicați, de puțini care l-au văzut, respectiv de cei mulți care au văzut secvențe scoase din context pe Internet.
Răspunsurile integrale acordate de Theo Rose la întrebările Edupedu.ro:
Edupedu.ro: Care este abordarea-cadru a spectacolului, în ceea ce privește comunismul?
Theo Rose: „Acorduri Ample” e un spectacol despre artiștii care au făcut muzica extraordinară într-o perioadă în care nu erau liberi să se exprime așa cum și-ar fi dorit. Este, de fapt, continuarea spectacolului „Pe Vechi”, pe care l-am început în 2024 și în care am povestit despre artiștii perioadei interbelice, ajungând cu povestea până la instaurarea comunismului. De data asta am vrut să arătăm și cum trăiau oamenii atunci, nu doar cum cântau artiștii. Așa că am pus în scenă situații obișnuite din comunism: cozile la alimentară, lipsa curentului, viața unei familii simple, bucuria unui copil care primea o portocală cadou. Dar și lucrurile mult mai grave: presiunile Securității, cenzura, compromisurile pe care artiștii erau nevoiți să le facă pentru a-și putea continua meseria.
Am încercat să spunem povestea unei generații prin muzica pe care a iubit-o și prin realitățile pe care a fost nevoită să le trăiască. Pentru că eu cred că muzica aceea a fost extraordinară nu datorită regimului, ci în ciuda lui. Și mi se pare important să păstrăm ce a fost valoros, fără să uităm în ce condiții a fost creat.
Edupedu.ro: Te-ai gândit dacă există un risc ca elemente din spectacol să fie văzute de o parte a publicului drept un manifest nostalgic asupra comunismului?
Theo Rose: Da, m-am gândit la asta și tocmai de aceea am fost foarte atentă la construcția dramaturgică a spectacolului. Știu că muzica are puterea de a trezi amintiri și nostalgii, mai ales în rândul celor care au trăit în perioada respectivă. Dar nostalgia pentru un cântec sau pentru propria tinerețe nu trebuie confundată cu nostalgia pentru regimul politic de atunci. De aceea, am avut grijă ca momentele muzicale să fie puse în context, iar intervențiile mele din timpul spectacolului să nu lase loc de îndoială asupra poziției mele față de comunism.
Edupedu: Care este poziția ta față de comunism?
Theo Rose: Sunt împotriva oricărui regim care îi ia omului libertatea, demnitatea și dreptul de a gândi și de a se exprima. Eu trăiesc astăzi dintr-o libertate pentru care alții au plătit cu viața. Nu am cum să fiu nostalgică după regimul care le-a luat-o.
Edupedu.ro: Acum, după toată această dezbatere, estimezi că în cadrul spectacolului au existat momente de ambiguitate, în care mesajul tău înțeleg anti-comunist nu a fost transmis, regizoral poate, în totalitate?
Theo Rose: Cred ca e o diferență foarte mare între un mesaj ambiguu și un mesaj căruia i se elimină contextul. Dacă dintr-un film despre Holocaust decupezi o scenă în care niște oameni dansează, nu înseamnă că filmul glorifică nazismul. Spectacolul are o construcție dramaturgică. Scenele comunică între ele, se completează și capătă sens împreună. Dacă extragi câteva secunde, poți obține aproape orice interpretare dorești.
Sigur că sunt dispusă să ascult observațiile oamenilor care au văzut spectacolul integral. Dar mi se pare nedrept să judecăm intenția și mesajul unui spectacol pornind de la un fragment din care au dispărut tocmai elementele care îi dau sens.
Edupedu.ro: Intenționezi să updatezi următoarele spectacole, pentru a face mesajul clar?
Theo Rose: Un spectacol viu poate fi îmbunătățit. Și al nostru, cu siguranță, va evolua. Dar nu intenționez să modific mesajul ca răspuns la interpretarea unui fragment scos din context. Dacă aș face asta, aș accepta ideea că un artist trebuie să-și construiască opera astfel încât să nu mai poată fi răstălmăcită nici măcar atunci când e prezentată incomplet. Ceea ce e imposibil. Nu cred că trebuie să punem o explicație lângă fiecare simbol de pe scenă, deși noi cam asta am făcut, tocmai pentru a ne asigura că orice spectator, indiferent de vârstă, primește suficient context.
Edupedu.ro: Nu ai fost pionier. Cum vezi tu pionierii, așa cum ai auzit din povestiri?
Theo Rose: Pionierii erau niște copii. Copii obișnuiți, ca cei de astăzi, dar care făceau lucruri pe care nu le alegeau ei. Regimul încerca să-i formeze după propriile principii și convingeri și le cerea loialitate și obediență față de un partid politic, deși nu aveau vârsta la care să înțeleagă ce presupune asta și nici libertatea de a pune la îndoială ce li se spunea. Din poveștile celor care au fost pionieri am înțeles că, dincolo de amintirile frumoase pe care unii le păstrează, au existat și frică, umilințe și pedepse. Mi se pare trist că până și copilăria devenise un instrument de propagandă.
Edupedu.ro: Ce rol a avut scena cu pionierii distribuită, fără context, în social media?
Theo Rose: Scena respectivă reprezintă finalul spectacolului. Niște copii îmbrăcați în pionieri intră pe scenă cu flori în mâini și cântă „Noi în anul 2000”. În spatele lor sunt proiectate imagini de la Revoluție și numele oamenilor care au murit pentru libertatea noastră. În același timp, personajul Ceaușescu este scos din scenă de către personajul securist. Mi se pare unul dintre cele mai puternice contraste din spectacol.
Copiii cântă despre viitor, în timp ce în spatele lor vedem prețul plătit pentru ca acel viitor să poată exista. Nu sunt acolo ca să glorifice comunismul. Sunt acolo ca să reprezinte o generație care avea să trăiască sfârșitul lui. Iar florile din mâinile lor, puse în relație cu imaginile Revoluției, capătă un cu totul alt înțeles.
Edupedu.ro: Scena e filmată cu cadru strâns. Existau elemente de context în acel moment, pe scenă sau în sală, care ar fi oferit altă imagine decât cea de nostalgie a comunismului? În alte secvențe ale spectacolului, existau astfel de elemente care să ofere altă imagine?
Theo Rose: Da. Și nu niște elemente subtile, pe care trebuia să fii specialist în teatru ca să le înțelegi. În spatele copiilor, așa cum am mai spus, erau imagini de la Revoluție și numele celor care au murit. Personajul Ceaușescu era îndepărtat din scenă. Iar până la acel moment, publicul văzuse deja povestea cenzurii, a presiunilor asupra artiștilor, a cozilor interminabile, a lipsurilor și a fricii. Am vorbit inclusiv despre Mihaela Runceanu, despre moartea ei și despre împrejurările în care un om care îi aducea casete cu filme și muzică din străinătate a ajuns să o ucidă. Nu regimul a comandat această crimă, dar povestea ei ne ajută să înțelegem și lumea restricțiilor în care trăiau artiștii. Dacă din toate astea păstrezi doar niște copii cu cravate roșii, evident că obții altă poveste. Dar aia nu mai e povestea pe care am spus-o eu.
Edupedu.ro: Ce vrei să le spui celor care comentează că abordezi teme comuniste deși ai fi prea tânără pentru așa ceva, fără experiența comunismului?
Theo Rose: Că nu cred că trebuie să fi trăit o tragedie ca să ai dreptul să vorbești despre ea. Dacă am aplica această logică, n-am mai putea face filme istorice, n-am mai putea scrie cărți despre războaie și n-am mai putea cânta despre viețile oamenilor care au trăit înaintea noastră. Eu nu pretind că știu cum era să trăiești în comunism. Tocmai de aceea m-am documentat, am ascultat mărturii și am încercat să înțeleg. Repet. „Acorduri Ample” este continuarea unui demers început în 2024, cu „Pe Vechi”, spectacolul dedicat muzicii și artiștilor din perioada interbelică, a cărui poveste ajunge tot la instaurarea comunismului. Nu m-am apucat ieri să descopăr istoria muzicii românești. Și dacă generația mea n-ar avea dreptul să vorbească despre comunism pentru că nu l-a trăit, cui i-ar mai reveni responsabilitatea să ducă poveștile astea mai departe, atunci când cei care le-au trăit nu vor mai fi?
Edupedu.ro: Cum putem educa copiii prin muzică?
Theo Rose: În primul rând, făcându-i curioși. Când eram mică și făceam canto la Centrul Cultural din Izvoarele, sora mea, care ne era profesoară, ne strângea periodic și ne ținea câte o lecție despre o mare interpretă de folclor. Căuta mereu cele mai interesante povești despre artista respectivă, lucruri care să ne stârnească nouă, unor copii, curiozitatea. Apoi pregăteam un spectacol întreg din repertoriul ei. Pe mine m-a inspirat foarte tare metoda asta și cred că, prin cele două spectacole ale mele, încerc să fac același lucru, la o scară mult mai mare. Muzica are un avantaj extraordinar: te poate face să simți ceva înainte să înțelegi tot contextul. Un copil poate să descopere un cântec, să se îndrăgostească de el și abia apoi să devină curios cine l-a scris, când, de ce și în ce condiții. Și de acolo începe educația.
Cred că avem o problemă atunci când cultura devine un privilegiu al celor care au deja acces la ea. Când ne plângem că oamenii nu știu, dar îi disprețuim tocmai pentru că nu știu. Eu cânt și folclor, și pop, și manele, și jazz, și muzică interbelică. Și mă bucur că am un public atât de divers. Dacă un om vine să mă asculte pentru o manea și pleacă acasă curios să afle cine a fost Cristian Vasile, Mihaela Runceanu sau ce a însemnat cenzura comunistă, eu consider că am făcut ceva bun. Nu cred că educația înseamnă să le arăți oamenilor cât de multe știi tu. Cred că înseamnă să găsești o cale prin care să-și dorească și ei să afle mai mult.