Experiment muzical, realizat de profesorul Richard Constantinescu: Niciun student nu a recunoscut compoziția Bolero / Personalitățile din domeniul muzicii și nu numai trebuie „umanizate” atunci când sunt prezentate, pentru a-i atrage pe tineri

Richard Constantinescu, profesor de istorie a medicinei la Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași, a explicat la Radio Cultural că, în cadrul unui experiment muzical derulat în timpul unui curs, niciunul dintre studenții săi nu a recunoscut compoziția Bolero a lui Maurice Ravel. Acesta a afirmat că tinerii nu trebuie să fie criticați, ci să li se deschidă ușile către alte genuri de muzică. În acest proces, personalitățile epocilor trecute trebuie „umanizate” atunci când sunt prezentate, astfel încât să îi apropie pe studenți de acestea.

„Am încercat să pun Boleroul și voiam ușor-ușor să merg de la Bolero, înspre presupusa patologie a lui Maurice Ravel, înspre Alzheimer, înspre faptul că ceea ce ne rămâne, în fond, după ce dispare tot – mă refer la cei care au Alzheimer – rămâne muzica. Oamenii care nu mai pot recunoaște chipuri, nu-și mai pot recunoaște familia, se activează cumva când cineva le cântă”, a precizat Richard Constantinescu.

„Am ascultat o dată, de două ori, de trei ori. N-a recunoscut nimeni”, a spus acesta. Deși a fost surprins inițial, profesorul a menționat că înțelege că în societatea zilelor noastre „sunt alte criterii valorice, alte tipuri de a asculta muzica față de generațiile anterioare”.

Întrebați ce fel de muzică ascultă, studenții i-au explicat profesorului că preferă „muzica cu versuri”: „«Nu ascultăm muzică instrumentală. Ascultăm doar în cluburi, cafenele și în malluri, când trece pe lângă urechea noastră muzica aceasta specific, sonic brandingul ăsta făcut de de companii ca să ne atragă să cumpărăm»”.

El a punctat faptul că această preferință a tinerilor vine din dorința creierului de a procesa o poveste: „Tânjește cumva creierul după poveste, după limbaj și narațiune”.

Este important ca tinerii să fie invitați „în universul nostru sonor”, a subliniat Richard Constantinescu, motivând că, în dezvoltarea sa, creierul are nevoie de elementul de „surpriză”: „Bodlaire a spus că «poezia este monotonie și surpriză». Creierul are nevoie de această monotonie, dar învață și se dezvoltă prin surpriză”.

Pentru a-i apropia pe tineri de muzică, dar și de alte forme ale artei, „trebuie să venim în întâmpinarea tinerilor folosind instrumentele pe care ei le utilizează”, a subliniat profesorul universitar.

El a precizat că profesorii prezintă diferite domenii „ca și cum ar fi emanate de undeva din atmosferă, de niște genii”, când, de fapt, ar trebui să umanizeze acele personalități, „cu slăbiciunile și vulnerabilitățile sale”, pentru a strâni interesul tinerilor.

Redăm pe larg declarațiile lui Richard Constantinescu, profesor de istorie a medicinei la Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași:

Am încercat să pun Boleroul și voiam ușor-ușor să merg de la Bolero, înspre presupusa patologie a lui Maurice Ravel, înspre Alzheimer, înspre faptul că ceea ce ne rămâne, în fond, după ce dispare tot – mă refer la cei care au Alzheimer – este muzica. Oamenii care nu mai pot recunoaște chipuri, nu-și mai pot recunoaște familia, se activează cumva când cineva le cântă. Acela a fost momentul în care am pus de pe internet Boleroul. Am ascultat o dată, de două ori, de trei ori. N-a recunoscut nimeni. Inițial am fost foarte surprins și era să afirm și față de ei că nu mai sunt oamenii care erau odinioară, dar, mergând spre casă, am reflectat la ideea că sunt alte criterii valorice, sunt alte tipuri de a asculta muzica față de generațiile anterioare.

La întâlnirea de săptămâna următoare i-am întrebat ce ascultă. Evident, multe dintre numele pe care le rosteau nu le auzisem. Erau de pe Spotify. Principala chestiune pe care am reținut-o de la toate seriile cu care am discutat a fost că ascultă, în primul rând, muzică cu versuri. «Nu ascultăm muzică instrumentală. Acultăm doar în cluburi, cafenele și în malluri, când trece pe lângă urechea noastră muzica aceasta specific, sonic brandingul ăsta făcut de de companii ca să ne atragă să cumpărăm». Și mi-au spus că dacă aud în stație o melodie și are versuri fie română, fie în engleză, o pot căuta imediat pe Internet, dar dacă ar auzi o melodie instrumentală, nu ar ști cum să caute.

M-am gândit de ce există chestiunea aceasta și m-am dus la ideea la care reflectez despre creierul narativ: că, prin această combinație între muzică și versuri, tânjește cumva creierul după poveste, după limbaj și narațiune. Nu caut să ating acea ușă care vorbește despre faptul că generațiile sunt diferite, că noi eram niște înțelepți și niște adepți ai muzicii clasice, oameni din alte sfere, ceea ce nu eram, și să ne uităm înspre ei cu superioritate.

Ce subliniez este faptul că e bine să îi invităm în universul nostru sonor, să le dăm cumva un meniu divers. Știți că s-a vorbit despre efectul Mozart, care acum e un neuromit și ne amuzăm când cineva mai vorbește despre faptul că Mozart îmbunătățește cogniția. Creierul reacționează diferit la muzică.

Imersia această a creierilor noștri în cultura specifică face să recunoaștem anumite patternuri, să avem o predicție, să anticipăm ceea ce cunoaștem, pentru că în felul acesta creierul reacționează. Bodlaire a spus că „poezia este monotonie și surpriză”. Creierul are nevoie de această monotonie, dar învață și se dezvoltă prin surpriză.

O personalitate din muzică, literatură, care a fost valoroasă într-o anumită epocă, rămâne în uitare dacă nu este promovată de cineva. Eternizarea aceasta socială nu durează la infinit. De exemplu, pe Maurice Ravel nu mai are cine să-l mai promoveze. Poate o face puțin un radio public, o sală de concert, dar nu e promovat așa cum face dinamica algoritmilor, a YouTube, Spotify și alte tipuri de platforme, a oamenilor care lucrează în industrie și au interesul să promoveze, să distribuie, să vorbească. Sunt anumite trenduri.

E bine să înțelegem, înainte de a critica, și să deschidem ferestrele înspre alte tipuri de muzică. Pentru că, în fond, creativitatea unui viitor savant/profesionist în zona medicală e dată și de expunerea la multiple de muzică. Dacă ne uităm în trecutul medicinei, majoritatea celor care au schimbat medicina au fost oameni care au fost dublați de oameni de cultură. De exemplu, cel care a inventat stetoscopul, René Laennec, cânta la flaut și a făcut tranziția aceasta, făcând un tub în forma flautului pentru a asculta o pacientă.

Să venim în întâmpinarea tinerilor folosind instrumentele pe care ei le utiliează. […] Noi scoatem muzica, literatura, știința și le prezentăm ca și cum ar fi emanate de undeva din atmosferă, de niște genii, uitând să umanizăm personajele. Cred că, la un moment dat, povestindu-le despre faptul că acela a fost un om cu slăbiciunile sale, cu vulnerabilitățile sale, cu o patologie pe care o avem cu toții – pentru că vorbim despre neurodiversitate. Nu spunem că un creier defect și altul e normal. Nu știm care e diferența între normalitate și neurodiversitate. Umanizând un personaj, umanizând compozitorul acela, care, în pofida unei afecțiuni psihice, totuși a lăsat o operă muzicală sau literară, cred că i-ar apropia mai mult.