Marți, 25 noiembrie 2025, Ministerul Educației și Cercetării a lansat în dezbatere publică proiectul de programă pentru limba și literatura română (clasa a IX-a, trunchi comun).
Tot într-o marți, pe 9 decembrie, un grup de 221 de semnatari a publicat un „memoriu” (M) în zece puncte, însoțite de câteva anexe, prin care se explică de ce proiectul de programă este viciat în chiar concepția sa. Până în momentul în care scriu aceste rânduri, memoriul a mai strâns 2908 de semnături, atingându-se astfel un total de 3.129.
Peste două zile, pe 11 decembrie, un alt grup de 127 de semnatari a publicat un „contra-memoriu” (CM), care susține propunerea de programă și combate memoriul. Până în momentul în care scriu aceste rânduri, contra-memoriul a mai strâns 314 de semnături, totalizând astfel 441.
La prima vedere, nu ar fi prea multe lucruri de comentat aici, având în vedere că cele două memorii fac exact ceea ce ar trebui să facă: „dezbat” programa – aparent cu aceleași instrumente. Ba chiar s-ar putea presupune că CM a copiat M: trei „inițiatori” urmați de o listă de „semnatari”, strângerea de semnături pe Google Forms, folosirea aceluiași acronim pentru programă (e drept, cam stâlcit și fără sens în CM – LLR9&C [?]) ș.a.m.d. Dar, una peste alta, e ok: ar fi culmea să pretindem originalitate și în memorii…
Între cele două documente există, totuși, câteva diferențe:
1. Printre cei trei inițiatori ai CM nu se numără nicio femeie – asta în condițiile în care autorii CM se declară scandalizați de reproșul privind excluderea scriitoarelor din lista autorilor recomandați în proiectul de programă.
2. Printre cei trei inițiatori ai CM (toți colegi de departament) nu se numără niciun profesor din preuniversitar – asta în condițiile în care obiectul CM îl constituie o problemă referitoare la învățământul preuniversitar.
3. Totuși, cea mai importantă diferență e alta: în timp ce M (cu anexele sale) dezbate aplicat proiectul de programă de limba și literatura română pentru clasa a IX-a trunchi comun (LLR9TC), CM nu discută – sau, mai exact, nu se referă decât en passant la – niciunul dintre argumentele prezentate în M; și, în general, nu pare prea interesat nici de conținutul programei.
Să mă explic: atât în cele „Zece motive…”, cât și în „Anexele” care le însoțesc, M analizează atent, cu extrase din text și cu referințe bibliografice, toate componentele esențiale ale proiectului de programă: principiile sale de organizare, obiectivele, relația cu Profilul absolventului, competențele generale, specifice și activitățile de învățare, conținuturile și sugestiile metodologice, listele de concepte și de autori recomandați. Toate acestea sunt discutate aplicat, iar pe baza lor se formulează concluzii precum următoarele:
– procesul de predare și înțelegere a literaturii române la nivel liceal trebuie să vizeze (și) înțelegerea istorică a materiei, numai că (a) proiectul LLR9TC este doar o înșiruire de informații seci, din care lipsește chiar comprehensiunea istorică, (b) cronologismul mecanic nu este corelat cu nivelul de înțelegere și cu preocupările tinerilor și (c) LLR9TC abundă în confuzii și erori care-i compromit tocmai credibilitatea istorică;
– calchiind succesiunea paradigmelor literare din culturile vest-europene, fără a semnala decalajele explicabile istoric și fără a introduce în ecuație nuanțe (auto)critice, programa LLR9TC reactivează modelul triumfalist al istoriei literare autohtone din perioada național-comunismului;
– în ciuda intențiilor declarate ale autorilor, fundamentele metodologice ale programei sunt în realitate decuplate de la bunele practici europene actuale, perpetuând un model reproductiv desuet, ce riscă să alimenteze și mai mult analfabetismul funcțional în rândul elevilor.
Acestea sunt, pe scurt (pe lung, ele sunt dezvoltate în memoriu), motivele care ne-au determinat să contestăm forma actuală a LLR9TC și să solicităm refacerea ei din temelii. Ele pot fi, desigur, discutabile, dar e greu de crezut că li s-ar putea nega cel puțin caracterul concret și aplicat.
În logica unei dezbateri, m-aș fi așteptat ca (a) toate aceste argumente ale noastre (bune sau rele, oricum ar fi) să fie întâmpinate cu contraargumente punctuale și, mai ales, ca (b) dincolo de considerațiile noastre critice, să fi aflat temeiuri suplimentare pentru care proiectul de programă LLR9TC e, dacă nu optim, cel puțin preferabil alternativelor sale. Cu alte cuvinte, m-aș fi așteptat, bunăoară, ca CM să ne explice că:
– există, într-adevăr, portrete literare în cultura română a secolelor XVI-XVII, adică într-o epocă în care nu avem literatură propriu-zisă;
– există, într-adevăr, memoriale românești de călătorie în secolul al XVIII-lea;
– identitatea națională a românilor se „afirmă” abia odată cu Școala Ardeleană, deși anterior programa menționează că încă din sec. XVI-XVII exista în cultura română „conștiința latinității”;
– delimitarea mecanică a „epocilor” la 50/100/200 de ani (1500-1700; 1700-1800; 1800-1850; 1850-1900) are o anumită fundamentare și nu s-a făcut mecanic;
– „conștiința europeană a literaturii române” începe doar odată cu Junimea, deși majoritatea pașoptiștilor fuseseră școliți în Occident.
…Sau, dacă nu, să ni se fi explicat măcar cum e posibil ca o programă care încalcă atât de grosolan „principiul diacronic” să se mai poată revendica în mod legitim de la el.
Din păcate, niciuna dintre aceste teme, care ar fi trebuit să fie centrale pentru o programă care se revendică de la „principiul diacronic” și pentru susținătorii acesteia, nu este abordată de contra-memoriul intitulat alarmist „Cui îi e frică de abordarea istorică a literaturii române?”. Chiar, cui îi e frică? Cu siguranță nu nouă, celor care am semnat memoriul inițial și care pledăm pentru respectarea și aplicarea profesionistă, nu pentru deformarea până la bătaie de joc a principiului istoric în studierea literaturii române. Sincer, nu-mi este prea clar dacă cei care au semnat CM au făcut-o pentru că susțin într-adevăr toate bazaconiile din programă (și, cum voi arăta, din CM) sau doar pentru că le e, într-adevăr, frică de abordarea istorică a literaturii române.
Și mai bizar este că acest CM se subintitulează „În apărarea noului proiect de programă de limba și literatura română/ clasa a IX-a”, în condițiile în care documentul nu se referă aproape deloc la „noul” proiect de programă, ci se mulțumește să alterneze acuzațiile nefondate și victimizarea. În buna tradiție autohtonă, se începe cu ultima, întrucât ni se spune că asupra adepților programei s-au aruncat tot felul de „calificative infamante”: „«restaurație», «neoceaușism», «criptocomunism», «etnocentrism», «naționalism metodologic», «izolaționism», «protofascism», «favorizare a autoritarismului și [a] extremei drepte», «înapoiere», «elitism generător de analfabetism funcțional» și, înainte de orice, «distrugerea plăcerii lecturii».” Am recitit cu atenție M și singurul calificativ din listă care se regăsește acolo ca atare este „restaurație”. Dar cum altfel am putea numi reîntoarcerea la un model de a gândi programa ce datează de acum patru decenii? Și apoi, de ce ar fi restaurația un „calificativ infamant”? Într-o asemenea logică a gingășiei ipocrite, azi-mâine vom ajunge să considerăm insulte termeni precum „incompetent(ă)” sau „neprofesionist(ă)”.
Mai departe, din lista celor 11 termeni mai apar în M nostru (deși sub alte forme și cu varii nuanțe) „etnocentric” (ca adjectiv), „izolaționist” (cu referire la tropi) și „extremist [de dreapta]” – însă acesta din urmă nu numai că nu se referă la autorii programei, dar M începe prin a recunoaște chiar bunele intenții ale acestora: „dincolo de intenția autorilor de programă de a salva tradiția disciplinei, trebuie să atragem atenția că această abordare oferă o platformă ce favorizează ideologizarea literaturii cu scopul instaurării unui posibil regim extremist”. Încă o dată: s-au degradat practicile din spațiul nostru public într-atât încât a le atrage atenția unor colegi că bunele lor intenții pot fi deturnate în scop politic a ajuns să fie considerată o jignire? Dacă da, atunci ce să mai „dezbatem”?
În orice caz, cert e că M nu cuprinde, sub niciuna dintre formele lor, termeni precum „criptocomunism”, „protofascism” sau „înapoiere” – iar, din acest motiv, nu mi se pare normal nici ca semnatarilor M să li se impute asemenea „calificative”, nici să trebuiască să răspundă la ele. Evident, cu excepția cazului în care le-au folosit individual. Dar asta e altă poveste; sau, cel puțin, ar trebui să fie. De altfel, tocmai aceasta e problema cu CM: în loc să răspundă punctual, științific și argumentat la niște observații precise, care li s-au făcut pe un ton cât se poate de academic, inițiatorii contra-memoriului amestecă toate aceste observații în talmeș-balmeșul plin de frustrări și de imprecizii al online-ului, pentru ca apoi să selecteze tendențios și să ridiculizeze niște gogomănii despre care, deși nu se regăsesc în memoriul nostru, ei insinuează că ar fi argumentele sale principale.
Câteva exemple în acest sens:
– „Cronicării premoderni […] și pașoptiștii emancipători au fost transformați astfel, peste noapte, în niște monștri incomprehensibili și toxici, sugerându-se ideea că elevii de clasă a IX-a vor fi nevoiți să descifreze, ca în camerele de tortură, texte în slavonă sau alfabet de tranziție care, chipurile, «nu-i vor împrieteni cu lectura».” Nu, M spune doar că nu poți să-i înveți pe elevi ce este literatura pornind de la niște texte care nu sunt literatură (ex., cronicarii). Atât. Restul e dezinformare ieftină: M nu vorbește nici despre „monștri”, nici despre „camere de tortură”, nici despre „slavonă” sau „alfabet de tranziție”.
– „Minima cunoaștere a rădăcinilor propriei literaturi prin noțiunile ei de bază a fost denunțată drept pericol public.” Nu, M nu numai că nu face asta, dar recomandă ca studiul literaturii române să înceapă cu o „o panoramare a condiției geoculturale a literaturii române în ansamblul său”, urmată de „un instrumentar conceptual care să-i ajute pe elevi să înțeleagă și să explice cum și de ce literatura se schimbă”.
– „În mod ironic, precaritatea «estetică» a unor scrieri cu valoare preponderent istorică și pedagogică a ajuns să fie persiflată mai ales de contestatari declarați ai ideii de valoare estetică.” Nu, nu se vorbește nicăieri în M despre „precaritatea «estetică»”, ci despre statutul (non-)literar al anumitor categorii de texte, adică despre „situația paradoxală de a învăța ce este literatura pornind de la niște texte care, de fapt, nu sunt literatură”. „Estetic” și „literar” sunt două noțiuni diferite. Iată de ce e importantă precizia conceptuală, poate așa vom reuși să combatem mai eficient și analfabetismul funcțional.
– „Am putut citi, de asemenea, alegații potrivit cărora nouă programă ar avea ceva merite cognitive, dar că, întărind autoritatea profesorului, riscă să paveze drumul către «autoritarism politic».” Nu în M nostru ați citit așa ceva, sorry… Dar, desigur, e mai bine să practicăm confuzia interesată decât să răspundem la argumente punctuale, nu-i așa?
– „Cea mai ridicolă a fost însă acuza potrivit căreia scriitoarele au fost «evacuate» din sau chiar «interzise» în această programă prezumat misogină, etnocentrică și șovină, prilej pentru meme grotești precum: «fără scriitoare în manualele publice.»” Încă o dată, în M nu apar nici acuze de „evacuare” sau „interdicție”, nici etichete precum „misogină” și „șovină” și nici meme, ci doar reproșul privind excluderea din programă a scriitoarelor. Mă voi opri, totuși, asupra acestui aspect, întrucât el conține singurul contraargument pe care îl aduce CM la adresa M: „Condițiile specifice epocii premoderne și ale primei noastre modernizări societale au făcut ca, din nefericire, apariția femeilor-scriitoare care contează să se producă foarte târziu, abia către finele secolului al XIX-lea.” De acord cu „condițiile specifice”, dar ce înseamnă „femeile-scriitoare care contează” [drăguț pleonasm: nu era suficient să le spunem „scriitoare”, trebuia să mai explicăm și că „scriitoarele” sunt „femei”]? „Contează” oare pentru literatura română Constanța Dunca-Schiau, prima scriitoare transnațională din sistemul nostru cultural (cu al său roman Éléna, publicat în 1862 la Paris)? Dar Sofia Nădejde, redescoperită astăzi ca prozatoare „socială”? Și, chiar dacă argumentul CM privind lipsa de reprezentativitate a „femeilor-scriitoare” ar ține, tocmai un asemenea context ar trebui să ne avertizeze cât de inadecvat e „principiul diacronic” (înțeles ca aplicare mecanică a cronologiei) atunci când vrei cu adevărat să deschizi elevilor din clasa a IX-la orizontul către complexitatea și diversitatea literaturii române.
La cele de mai sus, autorii CM adaugă o explicație halucinantă: „Dacă acuzatorii [sic] ar fi avut răbdare să aștepte proiectul de programă pentru următorii trei ani de liceu, aflat în prezent în lucru, într-un interval de timp descurajant de redus pentru oricine, ar fi constatat că niciodată nu a existat o prezență mai consistentă a autoarelor într-o programă de limbă și literatură română; mai mult, că pentru primă dată literatura ultimelor decenii, până la generația douămiistă inclusiv, se bucură de o pondere substanțială.” Nici nu știu cu ce să încep aici: autorii CM ne reproșează că nu am avut „răbdare” și că ne-am pronunțat (adică am îndrăznit să „dezbatem”) un document pe care Ministerul Educației și Cercetării l-a lansat… „în consultare publică”. Mai mult, ni se reproșează că nu am avut acces la niște informații care nu sunt publice nici măcar acum. Dar oare inițiatorii CM ar fi avut acces la asemenea informații dacă nu erau colegi de departament cu coordonatoarea comisiei de elaborare a programei? Și oare nu e un conflict de interese și o încălcare a confidențialității lucrărilor comisiei faptul că persoane din afara comisiei beneficiază de acces privilegiat la informații din cadrul ei?
Ne-am fi dorit să dezbatem cu colegii noștri și problema literaturii „vechi”. Numai că, din păcate, ei ignoră complet argumentele noastre de până acum. Căci, după un ocol cam inutil prin celelalte sisteme educaționale europene („inutil” pentru că însuși CM recunoaște că Dante și Shakespeare nu sunt Grigore Ureche și Miron Costin), ei se întreabă: „De ce ar fi, așadar, «scandalos» sau «catastrofal» că liceenii români să învețe despre autorii vechi, pentru a înțelege măi bine, în clasele X-XII, literatură modernă și postmodernă?” Încă o dată, nu am spus nicăieri că „ar fi «scandalos» sau «catastrofal» că liceenii români să învețe despre autorii vechi”. Am susținut doar, în M, că ar fi complet impropriu ca liceenii români să învețe despre autorii vechi în clasa a IX-a, la începutul ciclului liceal, prin aplicarea mecanică a unui cronologism desuet. Nu am pretins că în liceu NU ar trebui să se studieze deloc cronicarii! Dar nu la clasa a IX-a, pentru că:
- argumentul didactic și cognitiv: tocmai prin sincretismul de discursuri, genuri și funcții din scrierile lor, autorii „vechi” presupun un grad de complexitate ridicat, iar elevii vor avea probleme majore cu înțelegerea acestora; se poate reveni la literatura „veche”, însă doar în clasele superioare, după ce elevii au înțeles și asimilat noțiuni de bază precum „literatură”, tip de text/discurs, „gen/specie” etc.
- argumentul artistic: din cauza distanței culturale, elevii vor avea dificultăți în a aprecia dimensiunea literară a scrierilor „vechi”, dat fiind că perceperea și asimilarea acesteia nu se pot face decât pe baza unui sistem de analogii cu operele literare mai „noi”
- argumentul istoric: chiar dacă axioma „ontogenia repetă filogenia” nu se aplică ad litteram în cultură, nu trebuie să uităm că, oricât de „vechi” ar fi fost ele, scrierile literaturii noastre „vechi” au început să fie recunoscute și integrate ca literatură în sistemul cultural românesc abia în prima jumătate a secolului al XX-lea, după formarea și consolidarea anumitor structuri și mecanisme evaluative și interpretative.
Toate argumentele de mai sus se află deja în memoriu. Mai sunt și altele, dragi colegi, dar cred că nu are rost să le mai menționez aici, din moment ce nici măcar pe acestea nu le-ați luat până acum în considerare. Când/dacă le veți lua, voi reveni și eu cu completări.
Cam asta a fost, din păcate, toată „dezbaterea”. Restul CM abundă în procese de intenție, recriminări la adresa unor oponenți fictivi sau nuci în perete. Mă voi opri, totuși, asupra unui exemplu de „erudiție” care ar putea fi amuzant, dacă n-ar fi trist: „Ea [adică atitudinea contestatarilor programei, pe care autorii CM o numesc un «anarho-hedonism flower power»] are la bază, apoi, ideologia nu mai puțin desuetă a «sfârșitului istoriei» elaborată de politologul american Francis Fukuyama după încheierea Războiului Rece și globalizarea ordinii liberale. Într-o asemenea perspectivă finalistă, respinsă chiar de teoreticianul societății deschise, Karl Popper, Istoria nu se măi lăsă privită și ca un rezervor de posibile modele său de lecții, ci mai ales că un inventar de orori, exploatare și războaie etc.” Nu înțeleg cum o fi făcut legătura autorii CM între noi și Fukuyama, dar ce știu sigur e că pasajul de mai sus cuprinde mai multe gogomănii. Cea mai mare dintre ele este că Popper (care critică noțiunea de „istorism” în The Poverty of Historicism, 1944/1957) ar fi putut respinge cu anticipație teza lui Fukuyama din The End of History and the Last Man (1992). Mai întâi, Popper nu se referă nicăieri la Fukuyama, că nu prea avea cum; dimpotrivă, Fukuyama îl citează negativ pe Popper la p. 341 a cărții sale (mă refer la ediția românească a volumului, să nu par prea „transnațional”). Apoi, „istorismul” lui Popper și „sfârșitul istoriei” al lui Fukuyama se referă la două lucruri complet diferite (nu neapărat și opuse). În sfârșit, respingerea istoriei „ca un rezervor de posibile modele său de lecții” (ca „istorism”, așadar) nu i se datorează lui Fukuyama, cum cred autorii CM, ci tocmai lui Popper.
Asemenea mostre de precizie și erudiție, datorate unor „oameni cu înțelegere critică a fenomenelor istorice” și girate de adepții lor (probabil că mulți n-au citit nici M, nici CM, altfel nu-mi închipui cum ar putea susține asemenea năzbâtii numeroși colegi pe care îi prețuiesc), includ și o lecție în care ni se explică faptul că am fi folosit în mod impropriu noțiunea de „analfabetism funcțional”: „e suficient să spunem că un absolvent de liceu dezorientat cronologic, care crede că Alecsandri a trăit în secolul 20 sau în Evul Mediu, iar al Doilea Război Mondial a fost acum 30 de ani, nu e nimic altceva decât echivalentul unui agramat confuz”.
Așa o fi, stimați colegi, dar, dacă tot ne-ați explicat această noțiune, fiți buni, vă rog, și lămuriți-ne și următoarele dileme:
– dacă un absolvent de liceu „dezorientat cronologic” echivalează cu un „agramat confuz”, atunci care e echivalentul unor specialiști în literatură română care se erijează în apărători ai Istoriei, dar ba îi confundă, ba îi inversează pe Popper și pe Fukuyama atunci când vorbesc despre Istorie?
– dacă, din nou, un absolvent de liceu care crede că Alecsandri a trăit în secolul 20 (adică și-a ratat cu 10 ani „epoca”) e un „agramat confuz”, atunci cum se cheamă niște autori de programă școlară care își închipuie că am avut „portret literar” în Evul Mediu, că au existat memoriale românești de călătorie în secolul al XVIII-lea, că epocile istorice se decupează după bunul plac la 50 sau la 100 de ani sau că abia odată cu Junimea am reușit și noi să avem o „conștiință europeană”?
– și, mult mai important: dacă „noua” programă e viciată, atât în concepția de ansamblu, cât și în detalii, de asemenea erori, confuzii sau, pur și simplu, falsuri, cum am putea să validăm vreodată un astfel de document care va afecta grav educația și viitorul copiilor noștri în următorii cine știe câți ani?
Așadar: să dezbatem, desigur, dar cu bună-credință, cu argumente punctuale și, mai ales, știind cu ce scop o facem (adică dacă mai are rost). Căci, referitor la ultimul aspect, tocmai am aflat „pe surse” că, deși suntem invitați la dezbatere publică până azi inclusiv, Comisia Națională pentru Limba și Literatura Română pentru Liceu ar fi cerut încă de la începutul acestei săptămâni avizul membrilor săi pentru a valida „noua” propunere de programă.
Dar cine face parte din asemenea comisie (mai ales că nicăieri componența ei nu e publică)? Și cum își dă ea avizul? A avut loc, mai exact, în cadrul ei o dezbatere pe baza punctelor de vedere formulate în spațiul public? Și cât de relevantă a fost această dezbatere, cât timp proiectul de programă se afla încă în consultare publică?
Interesante întrebări, nu-i așa?
Despre autor: Andrei Terian este profesor de literatură română la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Domeniile sale de interes acoperă literatura română, literatura mondială, patrimoniul cultural și digital humanities. Ultima sa carte publicată este volumul colectiv Engaging Communities in Cultural Heritage (Routledge, 2025). A obținut mai multe premii ale unor asociații profesionale românești și internaționale și a coordonat mai multe proiecte de cercetare, printre care „A Transnational History of Romanian Literature” (ERC Consolidator Grant).
Nota redacției: Opinia profesorilor și a cercetătorilor este esențială pentru școala din România, pentru viitorul ei și al copiilor. Încurajăm și susținem cadrele didactice și cercetătorii să-și exprime părerea, să analizeze sistemul actual, să propună soluții la problemele pe care le întâmpină și să popularizeze exemplele de bună-practică. Publicarea opiniilor pe Edupedu.ro nu înseamnă automat că publicația susține aceste idei sau propuneri. Trimiteți opiniile pe redactie@edupedu.ro.