Un act de violență extremă într-un sat din Timiș a deschis pentru prima dată, la nivel de decidenți, discuția despre „limitări” sau „interdicții” privind folosirea social media în rândul copiilor și adolescenților din România. Dacă, însă, vor fi luate măsuri de interzicere a rețelelor sociale până la vârsta de 16 ani sau alte limitări, decidenții – autorități naționale, șefii din educație sau reprezentanți ai comunităților – ar trebui să fie conștienți că le iau doar pentru că ei înșiși nu și-au făcut până acum treaba. Iar acum nu întreprind ceva pentru binele societății, ci, înainte de toate, pentru a-și acoperi propria incapacitate, dovedită în timp, de a-i proteja pe minori în fața unor pericole cu care se vor confrunta oricum tot restul vieții. Și, pentru a preveni o spirală a efectelor negative cauzate de social media, le taie copiilor principalul instrument de apărare pe care, realist vorbind în lipsa oricărui sprijin extern, îl au în acest moment: capacitatea dovedită istoric de a-și forma singuri, atât cât se poate, imunitate la microbii pe care adulții din jurul lor, la rândul lor „infectați”, îi lasă să treacă și să-i contamineze.
Cum „îi lasă să treacă”? Să luăm o situație din educație, pilon al formării și protejării copiilor în orice societate. Anecdota spune că, într-o școală gimnazială din București, chipul pedofilului american Jeffrey Epstein, om bine conectat la elita politică și economică americană și aflat în atenția presei din întreaga lume de ani de zile, dar mai cu seamă în ultimele luni, a fost afișat multă vreme, până recent, ca „wallpaper” pe tabla inteligentă într-o sală de clasă. Acest lucru s-a întâmplat fără ca profesorii, cu rare excepții, să îl recunoască pe cel din poză, potrivit unor relatări transmise redacției Edupedu.ro. Fața lui Epstein fie nu era o prezență recognoscibilă în bula lor media și social media, fie era una pe care mai bine să nu și-o amintească, în circumstanțe școlare care complică viața.
- Tot în școli din București, în toamna anului trecut și chiar mai recent, imagini cu Charlie Kirk apăreau, la fel, peste tot, ca „model” cu o viață împlinită până a fost împușcat în public, „model” asumat la bășcălie de unii băieți. Potrivit relatărilor auzite, foarte rar s-au auzit profesori care să sesizeze cine e acela pe care-l afișează elevii și pe care-l invocă la ore, în acte de teribilism, pentru că au văzut clipuri revelatoare cu el, de câteva secunde, pe TikTok.
Ca în cazul celebrei fraze ilogice „six-seven”, care a lăsat mii de profesori fără capacitate de reacție în toamnă, cine să reacționeze și cum, între profesori, când copiii vin către ei cu Epstein sau Kirk? În cazul în care chiar se prind despre ce personaje e vorba și care e relevanța contextului în care ei sunt scoși la înaintare de către elevi, ce pregătire au profesorii să discute asemenea teme la clasă?
O reacție normală între adulții care, totuși, se „prind”: e doar o joacă de copii fără apărare, abandonați de părinți și manipulați fără discernământ pe rețelele sociale.
Acum, când autoritățile și societatea încep discuții despre „limitări” și „interdicții” sau alte măsuri cu privire la social media, singurii vizați sunt elevii de până în 16 ani, precum cei care vântură imagini cu pedofili și activiști radicali asasinați. Nimeni nu discută nimic despre cei mai mari, presupus a avea discernământ în ceea ce fac – părinți, profesori, comunitatea, politicienii.
Înainte de toate, cum au loc discuțiile? Fiecare dintre cei care au vorbit pe subiect a indicat alți responsabili, în alte domenii, încercând să elimine pe cât posibil presiunea pe propriul domeniu:
- Raed Arafat, secretar de stat în Ministerul de Interne și șef al Departamentului pentru Situații de Urgență, a fost cel care a deschis dezbaterea publică. Dar cum? S-a referit la țări precum Australia, Franța sau Regatul Unit, care fie au interzis rețelele sociale pentru copii de sub 16 ani, fie sunt pe cale să interzică sau discută foarte serios acest lucru. Șeful unei instituții responsabile cu „Situațiile de Urgență”, el nu a vorbit, totuși, de interdicție, ci a diluat termenul în „limitări” care să fie stabilite unde „în Parlament”, instituție care, în România, e cunoscută pentru tărăgănarea oricăror măsuri ce aprind spiritele și stârnesc interesele contrare din societate. Tot în Parlament se află, de altfel, un alt proiect ce propune un soi de limitări digitale pentru adolescenți, anume proiectul de lege a „majoratului digital”, ce ar impune un acord verificabil al părinților atunci când minorii vor să acceseze servicii online. Proiect care a stârnit critici dure în rândul specialiștilor, care, de la început, au calificat inițiativa drept una „imposibil de aplicat”
- A reacționat mai întâi tot un responsabil din zona sănătății, ministrul de resort Alexandru Rogobete, care a spus că o interzicere sau limitare nu ar fi soluția, el fiind „pentru o atitudine mai echilibrată, nu atât de abruptă”. Anume, ca elevii să învețe despre conținut online la „educație pentru sănătate”, la școală. Adică într-un opțional pe care el „speră” să îl vadă introdus în școli undeva pe viitor și pe care colegul de guvern Rafila nu și-l dorește a fi prea solicitant pentru elevi. Oricum, să fie o problemă a școlii, nu una care să pretindă politici de intervenție pentru sănătatea mintală a copiilor, la nivel național, aplicate proactiv și concertat prin programe guvernamentale. Acelea i-ar supraîncărca pe domnii Rogobete și Rafila.
- Altul care a reacționat a fost ministrul de Interne, Cătălin Predoiu, care a spus că „de principiu” nu susține interdicțiile, ci „educația solidă și serioasă”, deoarece „libertatea fără educație este la fel de periculoasă”. Omul care reprezintă principala autoritate guvernamentală care ar trebui să intervină în cazul unor abuzuri, inclusiv online, dar care eșuează sau acționează complice în activitatea sa (vezi cazul acțiunilor de tip kompromat îndreptate împotriva Emiliei Șercan sau atacurile stârnite recent împotriva acesteia, sau atitudinile de tip „să ne facem că lucrăm” în cazul campaniilor de manipulare electorală) vede soluția în altă parte, nu în propria zonă de responsabilitate. Aceasta ar presupune intervenții nu doar în cazul abuzurilor și legalităților comise în social media, sancționarea reală și eficientă a platformelor când permit asemenea abuzuri, presiuni asupra platformelor de a întări filtrele pentru minori, ci și intervenții mai largi, în societate. Cum ar veni, când apar acțiuni de kompromat, chiar dacă acestea sunt declanșate de dezvăluiri de presă ce îi vizează pe colegii ministrului Predoiu.
- Luciana Antoci, oficialitate cu rădăcini adânci în sistemul educațional și numită, anul trecut, consilieră de stat în cancelaria premierului Ilie Bolojan, spune că școala a făcut diverse și invocă „o diversitate de proiecte și programe” în școli pe tema educației digitale, diversitate care a avut, însă, un impact minimal, fără nicio formă de susținere dincolo de aprobarea unor opționale sau intervenții răzlețe prin școli. De aceea, Luciana Antoci caută soluții reale tot în afara școlii și în afara autorității guvernamentale, anume în „autoritatea adulților și controlul parental”: „școala nu poate asuma singură responsabilitatea gestionării acestui fenomen” al consumului social media.
- Singurul care a vorbit clar despre „fondul problemei” atunci când se discută despre măsurile legate de accesul copiilor la rețele sociale a fost consilierul prezidențial pe educație, Sorin Costreie. Fondul problemei e reprezentat, spune el, de efectele acestor rețele asupra memoriei, puterii de concentrare, autocontrolului și discernământului manifestat de elevi”. Și tot Sorin Costreie a spus că interdicția, ca instrument unic, poate avea efecte contrare și a insistat pe acțiuni în educație. Dar, într-o țară în care autoritățile se zbat să reziste tentației de a lucra cu date și a lua decizii bazate pe știință, Costreie ajunge la exemplul altora, pe care România ar trebui să-l urmeze: „După părerea mea, cred că ar trebui să ne aliniem politicilor din Uniunea Europeană, că suntem partea acestei familii”. Și invocă țări care susțin interdicții, omițând faptul că, la Bruxelles, Comisia Europeană a evitat până acum să ia măsuri tranșante în domeniu. Iar interdicția dată de el drept exemplu este cea privind telefoanele în școli, care oricum este prevăzută de lege și în România, dar se aplică mai mult sau mai puțin după posibilități.
Reiese limpede, din modul cum se poartă discuția la nivelul oficialităților, că toată lumea dorește să se facă ceva, dar nu în ograda lor. În astfel de situații, interdicția social media pentru copii, ca în alte țări, pare singura soluție viabilă pentru o societate care nu dorește să se schimbe pe sine. Să se interzică fie și așa, fără nicio evaluare privind posibilele efecte în funcție de specificul societății românești, cu toate lipsurile ei. Să nu uităm, suntem singura țară democratică unde un tur al alegerilor prezidențiale a fost anulat din cauza manipulărilor în masă pe rețele de socializare – situație în care autoritățile nu au făcut, preventiv, nimic, iar adulții au votat cum au votat. Manipulările de atunci țin și acum sus scorul extremismului politic în sondaje.
Responsabilii și autoritățile care vor lua și vor susține o astfel de măsură nu vor avea, însă, niciun motiv de mândrie că au făcut o faptă bună, ci doar una „de supraviețuire”:
- Vor tăia copiilor o formă verificată, istoric, de autoprotecție, atunci când nu îi sprijină nimeni: capacitatea lor de a-și forma propria imunitate. În alte țări (vezi cazul Angliei), există studii care sugerează că minorii sunt capabili de schimbare atunci când realizează că telefonul le afectează starea de bine. Nu toți, nici pe departe, însă mulți o pot face. În România, cel mai clar exemplu de imunitate este acela al distanțării de sursele nocive de informare. Consumul în creștere de social media, de streaming etc. a dus oricum la o scădere a consumului TV – dar, în rândul tinerilor, scăderea interesului a fost mult mai pronunțată față de așa-zisele „televiziuni de știri” decât de alte posturi mai decente. Televiziuni „de știri” – adică acele câteva posturi care, sub acest titlu, nu au făcut, de decenii, decât să livreze dezinformări, manipulări, acțiuni de bullying politic (unde am mai auzit de toate acestea?), protejate fiind de CNA și alte autorități ale statului. Autorități care au avut capacitatea și instrumentele să intervină, dar nu au făcut-o. Iar acum, acele posturi au o audiență ca și inexistentă în rândul tinerilor, dar foarte puternică în rândul vârstnicilor, o altă categorie al cărei discernământ – în termeni contemporani, „alfabetizare funcțională” – se face clar auzit, oameni prinși nepregătiți în vria „știrilor” și a manipulărilor TV extreme din urmă cu 15-20 de ani. Iar acel „discernământ” al multor adulți și vârstnici de acum se manifestă inclusiv în situații electorale precum cele din 2024-2025 – în care, sub presiunea manipulărilor și dezinformărilor, au votat nu minorii, ci adulții.
- Se vor baza pe interdicție pentru a „rezolva problema”, uitând că minorii fie vor ocoli interdicția – și vor fi în continuare supuși influențelor nefaste ale social media, cu sau fără capacitate să-și formeze o imunitate, în noile condiții -, fie vor aștepta până la 16 ani, o vârstă extrem de sensibilă, când se vor lovi deodată și fără milă de realități pe care n-au avut ocazia să le testeze. Și pe care alții, asemenea lor, le-au testat. Decalajele de adaptare, într-o țară împărțită aproape egal între competenți și analfabeți funcțional, care vor fi aprofundate de faptul că tehnologiile avansează mult mai rapid decât capacitatea statelor de a reacționa și de a forma educație.
- Vor respira ușurați că pot să lase la nivel de „opționale” sau câte un sfert de oră de discuții la o materie sau alta întreaga problemă a competențelor de consum media, devenite competențe esențiale, care vor începe să fie evaluate la nivel OCDE-PISA, într-un moment în care, în școlile românești, aproape întregul efort de educare media a copiilor aparține nu sistemului de învățământ, ci unei organizații neguvernamentale, cu resursele ei mai mult decât limitate comparativ cu nevoile sistemului. Organizație care, de altfel, și-a exprimat clar rezervele cu privire la „interdicții”.
- Vor ignora că „social media” nu înseamnă câteva rețele dominate de influenceri, ci aproape toate platformele mari, de la cele educaționale la cele de jocuri și cele comerciale, conțin elemente „sociale”. Și toate, acum, dedică toată atenția adaptării inteligenței artificiale, pe care nimeni nu dorește să o interzică ci, dimpotrivă, urmărește să o adapteze la educație, căci „acesta este viitorul”. Nici în cazul AI, cum nu se întâmplă nici în cazul social media, nu există competențe reale, pentru educația de masă, într-un moment în care interlocutorul AI devine, pentru mulți, principalul partener social, influencer și autoritate pe picior de egalitate cu părintele sau cu învățătoarea. Interlocutorul acesta poate fi în continuare, în 2026, unul plin de erori, incapabil să facă diferența între ce era relevant în 2000 și nu mai e un sfert de secol mai târziu, darămite diferențe de la o lună la alta, dar și unul care își găsește surse de informare pe… rețele sociale, de la YouTube și TikTok la Reddit și altele mai serioase.
- Între timp, profesorii și părinții și ceilalți adulți din viața copiilor vor fi mulțumiți că, la întrunirile de familie sau cu alte ocazii, copiii nu vor mai sta non-stop lipiți de telefoane – ci doar jumătate dintre cei mari, pe aceia îi înțelegem, sunt obosiți supraîncărcați de obligațiile sociale. Sau vor putea să-și dea cu părerea și să voteze, ca la ultimele prezidențiale, inclusiv cele anulate, după cum le dictează rețeaua. Mulți dintre ei vor putea să spere, asemenea copiilor lor, că-l vor revedea în feeduri pe unul dintre cei mai populari artiști ai României, condamnat pentru tentativă de omor, după ce acesta a ajuns în ograda Liei Savonea (nu toți părinții au crescut cu Smiley și Delia, Lady Gaga, Coldplay și Armin Van Buuren, ci cu știrile și manelele de ora 17, la Pro TV-ul anilor 2000). Vor putea vedea cu ochii lor, în continuare, cum escaladează discursul urii și amenințările cu moartea, în „noua realitate” a extremismului alimentat de boți și rețele.
În ziua când vor împlini 16 ani, adolescenții vor putea și ei, deodată și fără vreo experiență prealabilă, să facă toate acestea.
O interdicție sau o limitare de tipul majoratului digital, în ceea ce privește accesul copiilor la rețele sociale, poate fi o soluție imediată, de urgență, pentru a „face ceva” în fața abuzurilor promovate și acceptate de social media. Dar autoritățile riscă să eșueze și să înrăutățească și mai mult starea de fapt dacă nu însoțesc aceste măsuri cu altele, ce țin de educație, de intervenție reală în cazuri de abuz, de prevenție la nivel societal, de formare a competențelor adulților. Pentru toate acestea, există legi, instrumente, programe. Ar fi suficient să existe și interes și disponibilitate la formare, după decenii în care problemele produse de media și tehnologii au fost fie ignorate, fie folosite pentru abuzuri politice. Să nu existe, deci, doar refuzul de a accepta responsabilitatea și de a plasa întreaga așteptare, precum guvernanții, în tabăra celorlalți: Internele la educație, Educația la părinți, Sănătatea la cine o fi prin Parlament sau școală.