Nu cu mult timp în urmă doamna judecător Raluca Moroşanu de la Curtea de Apel Bucureşti a explicat mecanismul corupţiei din sistemul judiciar, mecanism care sugera faptul că, până şi justiţia, trebuie să ţină cont de oameni, de circumstanţe, că infracţiunile de evaziune nu sunt chiar evaziune că, de fapt, în ansamblu infracţiunile nu sunt chiar infracţiuni, sunt acte care pot fi explicate în context. Să fim oameni, aşa explica doamna judecător, intervenţia atât a şefei curţii de apel cât şi a doamnei care ţinea cursul despre evaziunea fiscală. Acest mod de a gândi este constitutiv statului în ansamblul său. Ca exemplu o să mă folosesc de situaţii concrete prezentate în mass-media precum şi de situaţii personale, situaţii la care legea este impermeabilă.
Mai întâi cazul ministrului justiţiei, Marinescu. Plagiază în teza de doctorat, obţine funcţii, inclusiv universitare, şi nu păţeşte nimic. Bineînţeles că furtul trebuie considerat în situaţia concretă ce o determină, una e ca o mamă fără posibilităţi să fure o pâine de la market pentru a potoli foamea copiilor ei, alta e ca un înalt funcţionar al statului să fure un text, să şi-l însuşească pentru a avansa în carieră. Etica minimală ne îndeamnă să-l blamăm mai mult pe al doilea. În România toleranţa faţă de plagiat e foarte mare gândindu-ne la faptul că plagiatul nu are o dimensiune economică. Aş susţine că, dimpotrivă, are dimensiune economică pentru că astfel de doctori, în economie, drept etc. ne-au condus până în momentul actual. Tot timpul se găsesc motive de a nu recunoaşte greşeala. De ce acum? De ce eu? Să fim oameni, teza a fost scrisă acum 20 de ani deci fapta s-a prescris, şi multe altele.
Cazurile semnalate de presă, în principal de Emilia Şercan, sunt semnificative pentru că oamenii ăştia devin parlamentari, miniştrii, şefi de companii cu salarii babane, deci oameni cu privilegii. Aceştia reproduc la nesfârşit sistemul şi, rezultatul, va trebui să recunoaştem că este că trebuie să fim oameni până la capăt. Ce înseamnă: să nu facem reforme care i-ar afecta, să nu-i dăm afară (că sunt votanţii noştri), să cerem o opinie de la CCR deşi ştim că nu va fi de acord niciodată.
Acum argumente din învăţământ: Să fim oameni este o lozincă pe care sistemul şi-a însuşit-o perfect. De ce nu trebuie să-i lăsăm corigenţi pe elevi? De ce nu trebuie lăsaţi repetenţi? Elevii sunt materia noastră primă şi trebuie trataţi ca atare, dacă asemenea lucruri se întâmplă noi, profesorii, suntem de vină. Să-i lăsăm cât mai mult să-şi folosească libertatea şi creativitatea. Să nu sesizăm asistenţa socială dacă un elev o i-a razna, dacă e lăsat în grija bunicilor, dacă nu vine la şcoală. Dacă nu învaţă e vina ta ca profesor. Am auzit asta de mii de ori de la directoarea mea. Din nou o prejudecată care slăbeşte sistemul educaţional: o educaţie slabă dă mulţi corigenţi, repetenţi, o educaţie de calitate îi trece pe toţi. Şi asta nu porneşte de la bază. Porneşte de la minister, teze anulate, două săptămâni pierdute pe an şcolar pentru că nu sunt făcute semnificative, săptămâna altfel şi cea verde şi multe alte exemple. Directorii de şcoli au sprijin politic, inspectorii, la fel. Mecanismul e de aşa manieră construit ca un castel de cărţi gata să se prăbuşească.
Dar nu o să cadă niciodată, e consistent mereu. Aici intervine exemplul personal. În urmă cu ceva timp am sesizat, mai întâi la liceu, apoi la ministerul educaţiei o fraudă la notele de la purtare. Pe scurt am cerut scăderea notei la purtare, la 9, unui elev care a înjurat-o şi amenintat-o cu moartea pe doamna de la poartă. Diriginta lui, nevrând să-i scadă nota la purtate a semnat procesul verbal în locul meu, cu semnătura mea. Am sesizat şcolii mai întâi, care a precizat că s-a respectat legea în încheierea mediilor la purtare, apoi ministerului, minister care a verificat prin inspectorat. Acelaşi lucru cu o nouanţă: chiar dacă nu s-a respectat legea măcar ştim şi nu o mai facem de acum încolo şi Să fim oameni.
Acum o vreme am făcut un curs plătit ce trebuia decontat de şcoală. Nu am primit banii. De ce pentru că acest curs nu făcea parte din strategia de formare a şcolii. Şcoala mea nu a făcut niciodată vreo strategie de formare. A lăsat ca fiecare să facă ce cursuri vrea. Menţionez că directoarea mea nu a vrut pur şi simplu să deconeteze. Asta e!
Si ultimul argument Să fim oameni: anul trecut am scris un articol în care arătam că o anumită profesoară de română, din ce mi-au sesizat copiii, ar fi vrut să folosească banii de la balul bobocilor pentru achiziţionarea unui covor roşu, în detrimentul rugăminţii elevilor să dea banii unui copil bolnav care necesita o operaţie. În urma articolui soţul doamnei a vrut să dea cu maşina peste mine, un gest menit să apere onoarea familiei şi să rezolve problema. Partea rea e că m-am plâns la poliţie şi la şcoală. Poliţia a avut dovezi pentru că în zona respectivă erau camere de monitorizare a traficului. După discuţii purtate am renunţat la plângerea penală pentru a nu-i face rău omului. Am crezut că la liceu doamna director va fi fermă şi va dezaproba asemenea comportament. Nici vorbă, a spus că treaba e de competenţa poliţiei şi nu se bagă. Bineînţeles că doamna de română e o apropiată a ei, aşa că Să fim oameni!
_______________
Despre autor: Ciprian Dîrjan este profesor de științe socio-umane la Colegiul Tehnic „Constantin Brâncuși”, Petrila, județul Hunedoara.
Nota redacției: Opiniile din această analiză aparțin autorului și nu sunt în mod necesar și opiniile redacției.
Doru Căstăian
C.I.
Redacția
Cristian Pantazi
Alexa Stănescu