Analiză semnată de sociologul Lazăr Vlăsceanu, cercetător și profesor al Universității din București, cu doctoratul în Sociologie obținut la London University, Institute of Education, în 1976, autor a numeroase volume și cercetări și cel care a realizat selecţia textelor şi studiul introductiv la: “Basil Bernstein, Studii de sociologia educaţiei”:
Un eveniment care de regulă se produce o dată pe deceniu sau chiar la intervale mai lungi de timp ne-a trezit din toropeala caniculei: lansarea de către Președintele Republicii, dl Klaus Iohannis, a propunerilor proiectului “România Educată”. Evenimentul anunță direcții de acțiune care se vor a fi, înainte de toate, deschizătoare. Au menirea: de a accelera dezvoltarea economică a țării cu un capital uman mai bine educat și adaptat noilor construcții digitale și ecologice; de a reconfigura dezvoltarea socială prin generalizarea acelor competențe cognitive și profesionale care ar determina cei aproape 60% din copiii actuali ai națiunii să evadeze din stările cronice de sărăcie și analfabetism; de a înălța asimilarea unor valori culturale la rangul de ghiduri ale realizării noului saeculum național și european al generației actuale.
Intrarea în perioada noului Proiect ar marca nu numai deschideri, ci și despărțiri. Îndeamnă la părăsirea tuturor improvizațiilor, corectărilor și recorectărilor, a pretinselor schimbări sau simulări de ameliorări, toate succedate haotic și cel mai adesea fără nicio noimă. De la Legea nr. 1/2011 până acum nu mai asistasem decât la înfrângeri de vise și fracturări de împliniri care au adus educația românească la niveluri comparabile, prin rezultate, cu epoca interbelică a secolului XX. Pare că nu-i întâmplător că Proiectul menționează Legea nr. 1/2011 ca o variantă care prin revizuire i-ar consacra transpunerea legislativă.
Auspiciile sub care este pus Proiectul sunt dintre cele mai înalte. Necesitatea a ceea ce se consideră a fi operaționalizarea rezultatelor este deja inclusă în Strategia Națională de Apărare a Țării pentru perioada 2020-2024, amintindu-ne, dacă mai era nevoie, că educația de calitate este o condiție indispensabilă a asigurării securității naționale. Finanțarea acțiunilor din Proiect se bazează și pe resursele ce vor fi oferite european prin marea promisiune a Planului Național de Redresare și Reziliență.
Iată că premisele pe care le afirmă și propunerile avansate par să fie convergente spre aceeași direcție: România Educată intenționează să deschidă o epocă nu numai pentru educație, ci și pentru țară ca întreg. O să reușească?
Deocamdată, România Educată este doar un proiect, iar Președintele Republicii ne asigură că scopul său nu este numai acela de “[…]a identifica probleme și soluții, ci și de a cataliza energii […]”. Pentru mine, efectul catalitic a fost dominant. Am navigat printre cele peste 500 de obiective și măsuri (cu destulă dificultate, fiind prea multe și lipsite de orice relații de convergență!), am comparat rezultate ale unor opțiuni anunțate de proiect cu cele relevante de analize comparative (care lipsesc din Proiect!), am prospectat consecințe ale unor propuneri destul de ciudate și m-am întrebat cum de au fost făcute (simple scăpări?!). Cele mai insistente au fost, însă, întrebările care mi-au tot revenit după ce am reflectat asupra celor citite. Și nici nu știu cui să le adresez. Că doar nu mă voi duce cu ele la Dl Președinte (Sic!). Dați-mi voie ca patru dintre ele să vi le menționez Dvs, cititorii acestui text, întrucât vizează premisele de bază, punctele de plecare și de sprijin, domeniile de intervenție și rostogolire ale realizărilor specifice celor peste 500 de obiective, măsuri, priorități sau ce or mai fi ele. În absența unor răspunsuri potrivite la aceste întrebări, mă tem că Proiectul ar avea de pierdut pentru simplul motiv că și-ar ignora punctele de plecare și ar cădea rapid în eroarea de inițiere.
- În care școli va fi aplicat Proiectul? În cele 16.941 școli de stat și 879 școli private, doar în cele de stat, doar în cele cu personalitate juridică, doar în cele care sunt mai răsărite ca număr de elevi și cadre didactice…?
- Care cadre didactice sunt invitate sau așteptate să participe la aplicarea Proiectului?
- Ce date și informații au fost sau vor fi avute în vedere în faza zisă de “operaționalizare”, fie și pentru că nu se menționează nimic în faza de construcție despre interesele, așteptările sau opiniile părinților, elevilor, studenților și mai ales ale angajatorilor despre educația și calificările școlare actuale?
- Ce curriculum va fi dezvoltat de Proiect pentru aplicare?
Răspunsurile la întrebări de acest fel ar prezenta scena pe care s-ar derula acțiunile de implementare, gradele de interes ale celor care s-ar implica, de la părinți la angajatori, de la elevi la studenți, nivelurile de așteptare ale acestora față de educație. Ce s-ar întâmpla dacă asemenea persoane ca părinții sau angajatorii ar fi majoritar indiferente față de educație? Știm cumva pe cine ar alege copiii ca model dintre B. George și H. Coandă? Și dacă am ști, cum am orienta Proiectul? De altfel, datele curente indică un fapt de o tristețe iremediabilă: investițiile lunare în educație sau în dezvoltarea personală ale celor mai multe gospodării sau familii sau lucrători sunt depășite de cheltuielile cu fumatul și alcoolul, la fel cum investițiile anuale ale statului în educație sunt abia apropiate de jumătatea procentului mediu de investiții ale țărilor membre ale Uniunii Europene. Dacă e așa, care este scena socială a Proiectului?
Ca să vedem de ce baza de inițiere a Proiectului e importantă și nu ar trebui să cadă în eșec, să insistăm puțin asupra unor implicații ale întrebărilor catalizate de Proiect.
- În care școli? Evident, s-ar aplica în toate școlile, că doar de aceea avem legi și ucaze. Nu facem loc niciunei discriminări și aruncăm semințe pe toate ogoarele că undeva tot o să răsară ceva. Vom vedea mai târziu ce, acum e timpul acțiunii operaționale, cum ni s-a spus. Să ne întoarcem, totuși, puțin în timp ca să ne reamintim că rețeaua școlară actuală a crescut în circa douăzeci de ani cu mai multe procente față de cea de la începutul anilor 1990 pentru a satisface orgolii locale ale unor localități ce se treziseră din somnul comunist și s-au transformat peste noapte în orașe, UAT-uri comunale sau centre cu școli gimnaziale și licee. Între timp, rata de natalitate a scăzut, emigrația a crescut, populația s-a redus, elevi erau prin unele școli doar ca să aduni de o predare simultană la 2-4 clase și, în ciuda acestora, numărul școlilor a crescut sau s-a menținut, personalul didactic a scăzut cu lentoare și doar elevi nu prea mai rămăseseră. Comisia Europeană deja ne-a informat că suntem țara cu cei mai mulți copii plecați în alte țări. Am ajuns acum să avem școli recent construite fără elevi, școli vechi cu elevi noi, dar fără utilități și personal calificat, absolvenți fără examene de finalizare pentru a ascunde neștiința de carte, dar a menține normele de încadrare etc. Dacă asta-i situația, să ne întoarcem la întrebarea pusă și, înainte de a trece la aplicarea Proiectului, să raționalizăm componentele școlare ale sistemului: ce școli să reținem, ce și cum să (re)construim, pe ce elevi să contăm acum și mai târziu, unde să funcționeze la parametrii așteptați etc.
- Pe ce personal didactic contează Proiectul? Iarăși mă apăr ca mai înainte: pe toate și toți profesorii și învățătorii. Dar poate cineva să spună fără ezitare că toți și toate știu ce și cum să acționeze conform cu opțiunile declinate în Proiect? Cu ceva timp în urmă, un specialist de la OECD care a fost chemat să participe cu consultanță la Proiect declara emfatic că din investigarea unui eșantion pedagogic din sistemul nostru de educație rezultase ceva cam ciudat: 95% dintre cadrele didactice se autoapreciau că au cea mai bună pregătire pedagogică și cele mai bune rezultate în școală, dar datele examenelor finale din școli relevau că aproape jumătate dintre elevii testați nu dispuneau de cunoștințele elementare ale promovării în stadiul următor al învățării. Nu am alte informații despre asemenea distribuții statistice, dar ignoranța mea în această privință e menținută și de Proiect și de publicațiile existente: cadrul didactic este instrumentul pedagogic central al oricărei educații, dar cine este acest cadru didactic generic? Toți, toate și de fapt nimeni? Cum să începi un Proiect în absența unor informații de bază despre gradele de pregătire științifică și pedagogică ale cadrelor pe care contezi cel mai mult în aplicarea Proiectului?
- Sunt membrii comunităților noastre rurale și urbane pregătiți să întâmpine Proiectul? Ce anticipări și așteptări au? Dintre toți, părinții și angajatorii sunt de cel mai mare interes. Părinții qua părinți sunt prinși în capcana sigură a dragostei parentale și speranța realizării odraslelor. Oscilează ca măgarul lui Buridan, până la extincția oricărei decizii raționale, între foamea de succes a urmașului și setea de protecție a coconului. Dar dacă ai fi angajator, pe cine ai angaja dintre cei 60% analfabeți de astăzi în vârstă de 15 ani peste circa 5 ani? Ce prognoză a dezvoltării țării ar anima politicienii de azi care știu deja ce absolvenți produc școlile de azi? Fără dubii, opțiunea rezonabilă a inițierii Proiectului ar fi să fie precedată de informații de bază despre orientările părinților și angajatorilor față de educație.
- A patra întrebare este cea mai pedagogică dintre toate. Din întregul text al Proiectului, construit cu aleasă pricepere de mângâiere a cuvintelor pentru a acoperi realitatea crudă a unui sistem în dezordine și degradare, partea despre inovația curriculară este pe cât de frumos scrisă, pe atât de aglomerată cu poncife. Vorba profesorului Mircea Miclea, este partea cea mai saturată de “banalități solemne”, deși ar trebui să fie cea care ar trebui să marcheze cele mai creative contribuții. Totul este pus sub semnul tiraniei a trei idei-cuvinte: competențe, gândire critică, individualizare. Dar educația formală este despre transmiterea și reproducerea de cunoaștere. Nicio competență sau abilitate nu răsare în afara cunoașterii, nicio operație mentală de tipul gândirii critice nu se relevă în afara cunoașterii și nimic nu dă seama de individualizare dacă lipsește cunoașterea. Să ascultăm limba română de azi, vorbită sau scrisă, să asistăm la dialoguri din media sociale sau audio-video și să reflectăm asupra conținuturilor vehiculate. Rădăcinile lor sunt școlare, eșecurile sunt doar școlare. Cultura, știința și limba sunt acum prinse în unde europene, apărarea și formarea sunt naționale, iar educația este singura învestită de a forma canoanele care ne individualizează ca să ne comunizeze european. Pedagogia curriculumului este nucleul de realizare a Proiectului. Cunoașterea este materia primă a educației. Toate celelalte satelizează acest continent. Și totuși, Proiectul este lipsit de cel mai elementar concept despre cunoaștere. Eșecul său ar fi prea mare dacă ar fi tolerată o astfel de lipsă a inițierii.
V-am reținut doar cu întrebări care vizează inițierea Proiectului pentru un motiv simplu: mă tem de superstiția începuturilor ratate…
Despre Lazăr Vlăsceanu
Lazăr Vlăsceanu este unul dintre cei mai proeminenți sociologi români, profesor și cercetător în cadrul Catedrei de Sociologie pe care a condus-o la Universitatea din Bucureşti, director adjunct al Centrului European UNESCO pentru Învăţământul Superior (UNESCO-CEPES) în perioada 1992-2007.
A absolvit Universitatea din Bucureşti, obţinând în 1970 diploma în Filosofie (Pedagogie). A urmat doctoratul în Sociologie la London University, Institute of Education, diplomă obținută în 1976 (sursa). Este membru în Consiliul General al CNATDCU, a făcut parte din Comisia Prezidenţială pentru analiza şi elaborarea politicilor din domeniile educaţiei şi cercetării care în 2007 a publicat raportul România educaţiei, România cercetării, care a stat la baza Legii educației nr. 1/2011 în vigoare în prezent, dar modificată masiv de guvernele care s-au succedat în ultimii 10 ani.
Sursă foto: Lucian Tudose – Agerpres Foto / Lazăr Vlăsceanu