Inteligența artificială (AI) nu este doar un salt tehnologic, ci o schimbare profundă a ecosistemului cognitiv și social, susține Mircea Miclea. Fondator al școlii cognitive în psihologia românească și fost ministru al Educației, el atrage atenția că școala trebuie regândită radical în contextul acestor transformări. Cunoașterea autentică, dobândită prin efort și reflecție, este, spune Mircea Miclea, singura apărare reală împotriva manipulării și dependenței de tehnologie.
- Declarațiile au fost făcute la Conferința „Dialoguri pentru Viitor: Educație între Algoritm și Umanitate”, organizată în cadrul Săptămânii Educației de ministerul Educației și Cercetării (MEC) din Republica Moldova.
- VIDEO mai jos în articol
„AI va produce o mutație ecologică”, avertizează Miclea în discursul de la Chișinău. Nu este vorba despre o simplă adăugare la realitatea cotidiană, ci despre o transformare de fond. „Ea nu este doar ceva ce se adaugă lumii noastre, ea este ceva ce va schimba lumea noastră. Ca atunci când într-un ecosistem introduci un nou factor, un nou animal sau o nouă plantă. Nu e doar o nouă plantă dar același ecosistem, ci se schimbă ecosistemul, se schimbă tot”. Exemplul tiparului este relevant pentru a înțelege impactul tehnologiilor critice: „Tiparul nu s-a adăugat Europei, aceeași Europă plus tiparul. Nu, a schimbat complet Europa”. Prin urmare, spune el, nu putem trata AI ca pe o simplă unealtă; trebuie să anticipăm schimbări majore în modul în care gândim, muncim, învățăm și relaționăm.
În acest context de reconfigurare generală, Miclea susține că școala are o funcție esențială, aceea de a produce autonomie mentală prin cunoaștere solidă. „Funcția principală a școlii este de a ne face din ce în ce mai autonomi prin faptul că ne oferă cunoaștere. Cu cât știm mai mult, cu atât suntem mai autonomi, mai autodeterminați, mai capabili de gândi liber”. În epoca în care tehnologia furnizează informații instant, școala trebuie să devină un spațiu de formare a gândirii autonome. „Pentru a deveni liber, pentru a deveni autonom, avem nevoie de cunoaștere la purtător, de cunoaștere în capul nostru, nu cunoaștere pe care să o accesăm prin internet sau ChatGPT”.
Această „cunoaștere la purtător”, explică profesorul, este ceea ce activează înțelegerea. Fără ea, mintea devine dependentă de surse externe și expusă manipulărilor. „Înțelegerea presupune că ai la purtător cunoaștere; nu ai cunoaștere la purtător, nu înțelegi”. Mircea Miclea oferă un exemplu didactic: dacă spunem „Ștefan s-a întâlnit cu jderii în Cetatea de Scaun”, înțelegerea vine din activarea cunoștințelor din mintea noastră despre Ștefan cel Mare, personajele lui Sadoveanu și istoria Moldovei. Fără această rețea mentală internă, propoziția rămâne opacă. De aceea, spune el, AI nu poate înlocui gândirea, ci cel mult o poate sprijini – dar numai dacă mintea este deja pregătită.
Un alt pericol pe care Miclea îl subliniază este acela al pasivității identitare generate de utilizarea AI. „AI ne poate oferi rezultate. Școala ne poate și trebuie să ne ofere experiență”. A învăța înseamnă să treci prin efort, să-ți testezi limitele. Educația, spune el, nu este despre confort continuu, ci despre pregătirea pentru realitate: „Ideea asta că școala trebuie să fie o plăcere, un loc de juisare permanentă e aberantă”. Elevii nu trebuie menajați, ci întăriți prin experiențe similare celor din viața reală, pentru că doar astfel își vor construi identitatea, a mai spus fostul ministru.
În fața unei societăți copleșite de informație, profesorul avertizează asupra diferenței fundamentale dintre informare și cunoaștere: „Trebuie să-i învățăm pe elevi cum să identifice cunoașterea în informații, cum să convertească informația în cunoaștere”. El insistă asupra faptului că AI și mediile digitale vor amplifica haosul informațional, iar fără criterii clare de validare, copiii vor deveni prizonieri ai fluxurilor toxice de date. Observația, analiza mesajelor, inferențele logice și reflecția asupra acțiunilor proprii sunt cele patru surse majore de cunoaștere pe care școala trebuie să le formeze.
În final, profesorul revine la ideea de libertate intelectuală ca scop suprem al educației. „Avem nevoie să fim liberi, să fim autonomi și nu putem fi decât dacă avem cunoaștere la purtător și dacă avem o curriculă care este drumul nostru spre libertate”. O școală care se rezumă la rezultate și soluții rapide, spune el, nu face altceva decât să pregătească oameni care nu gândesc, ci doar aleg din opțiuni prefabricate. Marea provocare a educației viitorului nu este integrarea AI, ci apărarea minții umane de superficialitate, pasivitate și manipulare.
Redăm integral discursul profesorului Mircea Miclea:
„Încerc așa cum mă ajută mintea mea să răspund la câteva întrebări – ce e de făcut cu școala și ce trebuie să facă profesorii în condițiile în care a apărut și se folosesc de această inteligență artificială (AI). Și o să încerc să ofer răspunsul la aceste întrebări bazându-mă pe ceea ce știu eu mai bine: predau științe cognitive și fac cercetări în științe cognitive aplicate și atunci pe baza acestor cunoștințe să încerc să ofer niște răspunsuri, măcar niște capete de răspuns despre ce este făcut de acum încolo. Acum nu o să insist asupra inteligenței artificiale. O simțim cu toții, e din ce în ce mai prezentă în viețile noastre sub formă de ChatGPT, sub formă de alte sisteme de AI, aș spune numai trei lucruri despre AI deocamdată.
Unu: că este un eveniment dinamic, trebuie luată cu prudență orice reflecție pe care o facem asupra AI pentru simplul fapt că ea însăși ca tehnologie evoluează. Adică așa cum telefoane din 1980 sunt altfel decât telefoane din 2025, la fel și AI din 2050 va fi alta decât AI din 2025. Prin urmare orice reflecție pe care o avem trebuie să fie luată cu un pic de rezervă, să nu cumva să credem că ceea ce spunem acum devine definitoriu. Este primul lucru apropo de catalogările pe care le facem relativ la ea. Al doilea lucru este că această tehnologie este o tehnologie care este foarte mult saturată în raționamente emoționale – ce înseamnă raționamente emoționale? Înseamnă că rațiunea este sclava emoției, adică ai o anumită emoție și emoția este la butoane. Ea te face să selectezi informațiile relevante, să deduci anumite concluzii, să crezi cu o anumită abilitate în concluzia pe care ai dedus-o. Prin urmare în legătură cu AI, dacă ești o fire optimistă, vei selecta cele date care arată că uite ce lucruri extraordinare poate să facă.
Vei deduce acele concluzii care sunt că va fi un viitor aur al patriei noastre și al omenirii datorită AI și vei crede aceste concluzii. Invers – dacă ești o fire pesimistă și foarte anxioasă și plină de îngrijorări, vei selecta mai degrabă problemele pe care le creează AI, vei deduce concluziile care sunt legate de aceste probleme și vei avea încredere că într-adevăr va fi un viitor destul de problematic, poate chiar catastrofic cu AI. Prin urmare, atenție că suntem într-o situație în care raționamentele emoționale sunt extrem de relevante. Tot ce se întâmplă în discuțiile pe care le avem despre AI este și atunci trebuie să avem din nou o anumită rezervă. Al treilea lucru – AI va produce o mutație ecologică. Ce înseamnă asta? Înseamnă că ea nu este doar ceva ce se adaugă lumii noastre, ea este ceva ce va schimba lumea noastră. Ca atunci când într-un ecosistem introduci un nou factor, un nou animal sau o nouă plantă. Nu e doar o nouă plantă dar același ecosistem, ci se schimbă ecosistemul, se schimbă tot. Acest lucru se întâmplă cu toate tehnologiile critice.
De exemplu când a apărut tiparul – tiparul nu s-a adăugat Europei, aceeași Europă plus tiparul. Nu, a schimbat complet Europa, a schimbat religia, de la o autoritate totală a bisericii catolice și a Papei, întrucât Biblia apărea tipărită în casa fiecărei familii, a apărut reforma, că nu mai aveai nevoie de Papă. Fiecare era în legătură cu cuvântul sfânt la el acasă, aici, acum. A schimbat lumea, mințile oamenilor. Când au apărut calculatorul și telefonul celular și internetul, nu doar s-au adăugat pur și simplu la lume, adică lumea era aceeași, a rămas aceeași, dar s-au adăugat niște tehnologii. Modul în care noi interacționăm se schimbă datorită acestui telefon, modul în care facem bankingul, modul în care facem booking, modul în care gândim câteodată se modifică complet. Prin urmare ce vom simți cu siguranță este o schimbare de ecosistem, o schimbare ecologică. Nu e o schimbare marginală, schimbare pe care o putem asimila o schimbare în care noi înșine ne vom schimba. (…)
Și atunci în aceste condiții se pune problema și ce trebuie să facă școala – ce poate să facă școala și ce trebuie să facă școala. Prima întrebare, a doua întrebare. Ce trebuie să facem noi ca profesori în acest fel de condiții. Nu vă ofer din nou răspunsuri definitive. Așa cum am spus de la început, trebuie luate toate lucrurile cu multă prudență. Dar încerc câteva răspunsuri. Sunt cel puțin trei lucruri pe care cred că școala în noul ecosistem poate și trebuie să le facă. Primul lucru – cred că funcția principală a școlii este de a ne face din ce în ce mai autonomi prin faptul că ne oferă cunoaștere. Cu cât știm mai mult, cu atât suntem mai autonomi, mai autodeterminați, mai capabili de gândi liber. Și asta ce înseamnă? Înseamnă că pentru a deveni liber, pentru a deveni autonom, avem nevoie de cunoaștere la purtător, de cunoaștere în capul nostru, nu cunoaștere pe care să o accesăm prin internet sau ChatGPT, ci cunoaștere din mintea noastră.
Pentru că unele dintre procese – vă dau doar trei exemple. Unele dintre procese necesită cunoașterea în capul tău, nu cunoaștere pe care o poți accesa. De exemplu, procesul de înțelegere, să înțelegem lumea, să înțelegem un text e un proces în care atunci când citești un text sau când vezi un fenomen în realitate, tu trebuie să activezi cunoștințele din capul tău ca să se poată produce înțelegerea. Dacă eu vă spun propoziția «Ștefan s-a întâlnit cu jderii în Cetatea de Scaun», dumneavoastră înțelegeți despre ce e vorba. De ce? Pentru că în momentul în care eu am spus această propoziție, dumneavoastră v-ați activat în minte despre Ștefan cel Mare, nu Ștefan din piață. Despre jderi, care nu sunt niște animale, sunt niște personaje din vremea aceea, despre Cetatea de Scaun, dar nu e vorba de scaunul acesta, ci despre tronul Moldovei, despre capitala Moldovei. Adică ați înțeles foarte repede pentru că ați primit un input, dar inputul acela a fost întâmpinat cu activarea cunoștințelor din mintea dumneavoastră.
Și așa se produce înțelegerea, așa se duce înțelegerea când privim un grafic despre rata la bancă, despre relația dintre inflații și șomaj. Despre ce înseamnă PIB etc.. Înțelegerea presupune că ai la purtător cunoaștere; nu ai cunoaștere la purtător, nu înțelegi. În al doilea rând nu poți deveni expert, nu poți deveni foarte bun meseriaș în meseria ta – toate studiile despre expertiză, Ericsson a făcut foarte multe cercetări, au arătat foarte clar între un expert și un novice nu e dată de IQ, dar de baza de cunoștințe pe care o are expertul și de modul în care el organizează în această bază de cunoștințe. Prin urmare nu poți ajunge medic priceput, expert, profesor priceput, expert, inginer priceput, expert, orice expert dacă te bazezi numai pe ceea ce îți dă GPT-ul, indiferent cât de deștept și evoluat va fi GPT-ul. Trebuie să ai cunoașterea în cap, mai ales cunoașterea pe care o dobândești prin reflecție asupra propriilor practici și prin reflecție asupra a ceea ce ai citit, așa numita cunoaștere tacită, cunoaștere pe care o ai, dar nu știi că o ai, însă se vede în modul în care rezolvi probleme. Merită să avem cunoaștere la purtător, pentru că în felul acesta suntem mai puțin vulnerabili la manipulări.
Adică atunci când cineva ne transmite o informație, noi activăm în mintea noastră cunoștințele validate. Validate de o instituție credibilă din punct de vedere social. Școala. O instituție credibilă și transparentă care spune «iată, ăsta e curriculum. Iată ce spunem noi la copii, iată ce-i învățăm noi pe copii. Iată cunoașterea validată, uitați-vă și voi, v-o spunem transparent». Și atunci când cineva ne transmite o informație, informația aceea ne poate ușor manipula dacă nu avem cunoaștere la purtător. Adică în cap, informația dobândită în școală. Dacă spun «balenele și-au făcut de cap pe plajele din Budapesta» o să râdeți. De ce? Pentru că vi s-a activat în cap: nu sunt plaje la Budapesta, nu sunt balene acolo etc. și repede n-ați luat această informație așa cum vi se dă. Imediat ați înțeles-o, imediat ați respins, nu v-ați lăsat manipulați. Bref, ce trebuie să facem așadar în școală – să oferim copiilor cât mai mult cunoaștere la purtător. Memoria devine extrem de importantă chiar într-o lume de în care inteligența artificială îți poate oferi oricând orice informație. Și v-am spus de ce. Și ar mai trebui să luăm în calcul un lucru: dacă școala este drumul spre libertate prin cunoaștere (…), atunci trebuie să ne gândim și la curriculum – ce ar trebui să întâmple cu curriculum? Păi cred că de exemplu ar trebui să întâmple următorul lucru: să selectăm din fiecare materie acele lucruri care ne dau maximum de autonomie, să ignorăm acele conținuturi care sunt în disciplinele noastre care nu dau un mare plus de autonomie.
Unele lucruri ne dau mai multă libertate după ce le cunoaștem decât altele. O teorie ne dă mai multă libertate decât un fapt. Faptul nu mă face să fiu mult mai liber. Teoria dacă e validă mă face să fiu mult mai liber pentru că mă face să înțeleg în baza ei mult mai multe fapte. Dacă n-am teorie sau nu mi s-a dat teoria, dar mi s-a dat faptul, nu mă face să fie mult mai independent pentru că e un fapt, nu mă ajută să înțeleg alte lucruri. Vedeți, o teorie este mai relevantă și atunci trebuie facem cu faptele pe care le trebuie să dăm copiilor din fiecare disciplină ceea ce fac istoricii. Ei fac o diferență între un fapt și fapt istoric. Adică ei spun că nu orice se întâmplă e fapt istoric, e fapt, dar nu e istoric.
Ce înseamnă că e fapt istoric? Adică eu ca istoric îmi dau seama – înseamnă că acel fapt are impact prin consecințele lui în viitor. Și atunci dacă el devine fapt istoric și eu reconstruiesc ceea ce au făcut oamenii în secolul XVIII, pe baza acestor fapte istorice care nu sunt fapte… Ceva în genul ăsta ar trebui să gândim despre fiecare lecție – în ce măsură aceste fapte sunt relevante pentru ceea ce se va întâmpla cu disciplina respectivă după clasa a V-a sau a VI-a, adică în viitor, în viitorul dezvoltării elevilor care merg la următoarele clase. Așa trebuie să selectăm și pe de altă parte mai cred că ar trebui în curriculum, dacă vrem ca într-adevăr curriculumul se fie drumul nostru spre libertate, să lăsăm mereu o marjă, să zicem 25%, o marjă foarte modificabilă. Adică să vină domnul ministru și să spună «uite, aceasta este programa pe care trebuie să o ai la geografie, la clasa a VI-a» sau la matematică la clasa a V-a. Asta e programa. Asta trebuie să studieze toți elevii din țara asta, dar 25% vă las la cheremul vostru, al școlii, al profesorilor. De ce? Păi ca să fim mai adaptativi, poate că o să introduceți, știu eu, la programa de matematică, voi ca profesori la școală, să vă dați seama că ar trebui să introduceți AI și în matematică. Că ar trebui să vorbim la biologie despre bioetică. «O să discutăm un pic despre etică și biologie». Adică, știți, până acuma s-a discutat doar în termeni de «ok, avem niște discipline obligatorii și niște opționale».
Ar trebui să gândim la nivelul fiecare discipline un corp fix pe care să-l parcurgă toți ca să creeze o anumite coeziune de informații, dar și un corp flexibil prin care școlile, profesorii, în funcție de intuițiile și contextele în care ei operează, inovează și oferă cunoștințele care îl fac pe om să fie liber în contextul în care el trece. Deci cred că școala întâi de toate trebuie să ofere, prin curriculumul pe care îl oferă, un drum către libertate, oferind cunoaștere la purtător și acest lucru va fi valabil indiferent de cât de sofisticată va fi inteligența artificială. Avem nevoie să fim liberi, să fim autonomi și nu putem fi decât dacă avem cunoaștere la purtător și dacă avem o curriculă care este drumul nostru spre libertate. O gândim ca niște pași către autonomie, către libertate. Ăsta e primul lucru pe care cred că trebuie să facă școala.
Al doilea este că trebuie să ne ofere experiențe identitare. Ce înseamnă asta? A învăța e o activitate. Orice acțiune pe care o facem ne oferă informații, ne oferă informații nu numai despre lume, ci despre noi, cum suntem noi: avem toleranță la frustrare? Putem să ne concentrăm? Putem să ne atingem obiectivele? Putem să rezistăm la efort. Cât putem rezista la efort? Aceste cunoștințe dobândite din acțiuni, din activitățile pe care le facem – sunt experiențe, așa se numesc ele în științele cognitive. Adică amestecuri de informații și trăiri sunt experiențe. Ele sunt esențiale pentru a construi identitatea. Și școala îmi poate oferi această experiență identitară, adică o experiență din care eu trag o concluzie: cum sunt eu? Cine sunt eu? Sunt un om care se poate concentra, capabil, perseverent sau sunt un om care nu rezistă la frustrare pozitivă, care imediat renunță, care caută imediat rezultatul?
Adică ce vreau să spun este că AI ne oferă rezultate foarte rapid, dar nu ne oferă experiența de a obține acel rezultat. Adică prin comparație este ca și cum am sta la poalele lui munte. Și dumneavoastră vă luați rucsacul în spate și urcați muntele, da, e greu, bineînțeles, transpirați, obosiți, vă vine să renunțați și ajungeți în vârf unde vă faceți un selfie, unde aveți un rezultat. Iar eu am un elicopter personal, mă duc la vârf și fac un selfie. Rezultatul e același, experiența e total diferită. Identitatea – ce credem despre noi, cine suntem noi – e total diferită. Așadar AI ne poate oferi rezultate. Școală ne poate și trebuie să ne ofere experiență, experiențe pe care ni le oferă când trece cu noi prin această activitate de învățare. Care nu sunt experiențe tot timpul plăcute și nici nu trebuie să ne ofere tot timpul experiențe plăcute.
Ideea asta că școala trebuie să fie o plăcere, un loc de juisare permanentă e aberantă. În școală trebuie să fie o aproximare a vieții așa cum e, cu necazuri, frustrări, cu reușite, sentimente de extaz, evrika, curiozitate. Asta trebuie să oferim, genul acesta de experiențe, să-i pregătim pentru viață: bun, să le dăm experiențele care îi vor ajuta pentru că sunt cât mai asemănătoare cu experiențele pe care le vor trăi în viață. Așa îi pregătim pentru viață și nu ținându-i într-o seră și mângâindu-i pe creștet. Prin urmare ce poate face școala este să producă experiențe, nu doar rezultate. AI poate oferi rezultate, dar nu poate oferi experiențe identitare, adică experiențe prin care noi să construim despre noi o identitate. Iată cine sunt, cum sunt și cum vreau să fiu. Nu e vorba de un ego actual, ci de un ego dezirabil – ce vreau să fiu. Al treilea lucru pe care să-l facă școala în condițiile acestei schimbări ecologice determinate de inteligența artificială în viitor este să ofere antrenament.
VIDEO De la minutul 14:40 (articolul continuă după videoclip):
Așa cum mergem la sală și noi antrenăm ca mușchii noștri și să crească, la fel școala poate să ofere un antrenament pentru dezvoltare a funcțiilor neurocognitive esențiale. Cu colaboratorii am făcut o serie de teste pentru ceea ce se numește funcționarea executivă. Am cartat psihometric cortexul prefrontal: memoria de lucru, concentrarea atenție, comutarea atenției, planificare, toate acestea sunt funcții executive. Ce am constatat: nu se poate antrena mintea, nu se pot dezvolta structuri neurocognitive care să te facă să te concentrezi mai bine, să ai memorie lucru mai bună etc. decât prin antrenament pe un conținut anume. Adică eu nu pot să-mi dezvolt capacitatea de raționament in abstracto, făcând probleme de logică. Eu pot să-mi dobândesc, să-mi dezvolt această capacitate gândind un raționament clar la biologie, la chimie, la filosofie, la istorie.
Nu se poate face antrenament cognitiv in abstracto, doar pe conținuturi concrete. Școala are șansa asta, să facă antrenamentul funcțiilor neurocognitive, să le dezvolte și efectiv le poate dezvolta. S-au făcut studii pe pianiști, ei folosesc foarte mult degetele, ca să cânte la pian. Sunt niște hărți în creierul nostru despre corpul nostru. Cu cât exersezi mai mult, adică cânți mai mult la pian, cu atât mai mult harta somatotopică, adică harta din creier a vârfurilor degetelor tale e mai mare, sunt mai multe rețele, mai dense, de 8 ori mai dense. Antrenamentul nu este o vorbă goală – mă antrenez și efectiv se produc modificări în hardware. Și mai e ceva – cu cât am mai mult antrenament – și școala poate face asta pe conținuturi specifice, pentru că doar așa faci dezvoltarea gândirii; nu poți spune că dezvolți gândirea critică dacă faci cursuri de gândire, ea se dezvoltă dacă gândești la fizică, la geografie, la istorie, pe conținuturi specifice. Și, da, voi gândi critic atunci indiferent de domeniu.
Prin urmare, ce putem să facem este să facem acest antrenament, pentru că dacă nu ne servește imediat, ne servește mai târziu. Când apare declinul cognitiv, dacă pleci de mai de sus, declinul e mai lent. Dacă pornești mai de jos, declinul e mai rapid, pentru că nu mai ai unde să cobori. Astea sunt trei capete de răspuns pentru ce cred că trebuie să facă școala.
Ce trebuie să facă profesorii? În acest context, poate unii dintre voi deja faceți lucrurile despre care vă spun, poate că inconștient, dar știm cu toții că e foarte mare diferență să faci ceva inconștient și apoi să faci conștient, deliberat, monitorizându-te. Unu: cred că trebuie să începem să ne concentrăm mai mult pe activitatea de predare ca o activitate contextuală, pe ce atunci când predăm într-o sală de clasă. În cel mai mare studiu despre expertiză și despre ce înseamnă să fac o predare efectivă – făcut de fundația Gates – au fost înregistrați 20.000 de lecții. S-a făcut analiza acelor lecții să se vadă care e diferența dintre un profesor bun și un profesor care nu e atât de bun. Iar concluzia principală a fost aceasta: contează ceea ce ei au numit situation awareness, adică cât de bine tu ca profesor citești situația de clasă și apoi activezi metodele pe care trebuie să le activezi în funcție de lectura situației respective.
Altfel spus – performanța de predare, performanța contextuală: nu metodele fac diferența, ci modul de utilizare a metodelor, nu cunoștințele fac diferența, ci modul de utilizare a cunoștințelor și asta poate face un profesor și ceea ce nu cred că va putea face AI. De exemplu, eu predau, să zicem, teorema lui Pitagora, dar a fi atent la prestația mea contextuală înseamnă că eu știu că predau lecția asta la o clasă de la ora 13:00 la ora 14:00, ei sunt obosiți, înainte au avut niște materii grele, anul trecut profesor a fost pulbere, n-a făcut nimic bun cu ei și am doi copii cu ADHD, unul dintre ei s-a ridicat chiar acum, cel din prima bancă s-a plictisit, deci acum trebuie să spun ce am de spus ca să-i trag după mine.
Asta înseamnă prestație contextuală, asta înseamnă a profesa, a preda cu adevărat foarte bine. Asta ne arată aceste studii, nu metode. Putem să mergem la cursuri de pedagogie… e bine să mergi la cursuri de pedagogie, dar dacă ele sunt ținute minte și nu sunt utilizate când trebuie, dacă nu știm să cântăm jazz, că e un fel de jazz a preda, adică uneori predai după metode, alteori improvizezi, uneori intervii, faci tot felul de lucruri care sunt contextuale; una și aceeași metodă nu funcționează pentru doi elevi diferiți și atunci trebuie să știi cum să utilizez lucrul acesta. Și chestiile acesta nu pot fi preluate de GPT, de un an AI. De ce? Pentru că ele n-au lăsat încă urme digitale. Clasa despre care vorbeam eu încă nu a lăsat urme digitale: «Noi suntem obosiți ca astăzi de la 8 la 12 am avut niște materii grele, două teze» și așa mai departe și «profesorul nostru de matematică a fost un tâmpit, deci noi nu prea înțelegem acuma teorema lui Pitagora și avem aici colegul nostru cu ADHD care tocmai s-a ridicat acum» – asta nu are urme digitale.
Sunt lucruri care s-au întâmplat în fața ta și dacă avem cunoștință puternică, lectură și prestația noastră este în funcție de context, atunci suntem profesori. Asta ne salvează, asta ne va face să fim relevanți pentru elevii noștri, asta înseamnă să fii bun profesor. Deci primul lucru – să fim mai degrabă atenți la prestația noastră de predare într-un context mai mult decât la conținutul pe care se presupune că-l știm și la metodele pe care le avem de a preda acest conținut; dar prestația este atunci, adică trebuie să ne gândim mereu ce conținut, cum, cui, când, la cine dă cel mai bun rezultat. Asta arată aceste studii și este și convingerea mea. La asta trebuie să ne gândim în viitor, la prestația noastră în fața clasei care e diferită dacă am preda exact aceeași lecție la copii din școala din centru etc. Prestația e diferită, pe asta să pun accent, nu pe hârtii, nu pe metode, pe prestația în context. (…)
Doi: cred că cred că trebuie să punem în viitor tot mai mult accent pe a-i învăța pe elevii noștri și pe studenții noștri metode de conversie a informației în cunoaștere. Să ne închipuim doi cai: un cal care este informația și un cal care este cunoaștere. Calul care este informația merge mult mai repede, calul care este cunoaștere merge mai încet. De ce? Păi iată de ce: se produce extrem de multe informație, tehnologiile digitale au determinat o cantitate enorme de informații. Gândiți-vă câte postări puneți fiecare dintre voi în fiecare zi pe net. Cantitatea de informați creștere enorm, viteza cu care ea circulă datorită internetului crește enorm, cere o cantitate enormă de informație și o informație care circulă foarte rapid. Dar cunoașterea? Cunoașterea înseamnă informația validată. Adică mă uit la informația care circulă și mă întreb «e adevărată sau nu e adevărată» și «cât de probabil e să fie adevărată?». «Cred în ea, nu cred în ea. O refuz, o resping. E legitimă, are niște interese în spate?». Asta înseamnă a judeca informația. Trebuie să evaluez informația ca să ajung la cunoaștere. Cunoaște e doar acea informație care a trecut niște criterii de validare și de adevăr.
Și atunci asta cred că trebuie să facem cu elevii noștri care vor fi expuși la o cantitate și mai mare de informații, pentru că inclusiv AI-urile o să producă ele însele de informații. Adică nu numai oamenii vor produce informații. Nu, o să avem AI care să producă în neștire câte informații vor. O să copieze texte, e să facă variante de texte, variante de pictori, variante de note muzicale etc.. Cantitatea de informații și viteza va crește și atunci devine foarte relevant să învățăm pe elevi cum să identifice cunoașterea în informații, cum să convertească informația în cunoaștere. Și asta ce înseamnă? Păi înseamnă următorul lucru: avem patru căi prin care noi obținem informații esențiale.
Una este observația – obținem un set de informații pe bază de observație: că observăm pe celălalt ce face și cum face și copiem, că observăm un țesut la microscop, că observăm planete. Observați, e o resursă enorme de informații – ce trebuie să-i facem? Să-i învățăm cum să observe corect, pentru că această deprindere le va folosi după ce merg din școală. Adică dacă eu predau istorie, eu îl învăț cum să observe corect o bucată de, știu eu, o bucată de vârf de săgeată, spun «fii atent la ce trebuie să te uiți la vârful ăsta de săgeată, din ce metal e făcut, cum a fost șlefuit» etc.. Și atunci te învăț cum să te să observi lucrul respectiv. După te învăț cum să observi propriul corp, cum observi realitatea socială, te învăț care sunt metodele corecte de observare și de colectare a datelor pe baza observațiilor.
Sunt critice lucrurile acestea, da, că altfel informațiile – o să fie, dar important să știi cum se observă corect. A doua sursă de informație sunt mesajele. Cele mai multe lucruri le învățăm acum adesea prin mesaje: mesajele pe care sunt pe rețelele de socializare, pe la știri. Mesajele din manuale… toate sunt mesaje, adică niște informații codate transmise de un emițător către noi ca receptor. Trebuie să-i învățăm să evalueze aceste mesaje, de exemplu să evalueze credibilitatea sursei. Adică primești un mesaj, să zicem că pe știri, că sunt mai la modă acum, dar poate să fie orice altceva: o informație despre ce medicament trebuie să iei, dacă trebuie să te vaccinezi sau nu trebuie să te vaccinezi. Ai un mesaj, dar trebuie să te uiți: «cât de credibilă e sursa? Din ce sursă se comunică acest mesaj? Ia să evaluăm credibilitatea sursei. Ia să evaluăm asumpțiile mesajului. Ia să evaluăm consecințele acestor mesaje».
Vedeți, asta înseamnă să-i învățăm cum să asimileze un mesaj și atunci îi protejăm. Adică îi facem să facă diferența între un mesaj pe care l-au primit și un mesaj pe care l-au acceptat. Trebuie să accepte doar acele mesaje care sunt validate și cum să le să le accepte. Păi dacă noi învățăm metodele – cum să evalueze sursa, cum să evalueze mesajul – atunci o să filtreze, o să aibă la purtător instrumentele de a transforma informația în adevăr, în cunoaștere. Altfel o să fie pradă a fluxurilor de informație care se vehiculează și care vor fi din ce în ce mai multe și în cantități enorme. Prin urmare asta înseamnă că noi trebuie să învățăm metode de conversie.
Sigur, este a treia sursă care se numește inferență. Trebuie să-i învățăm cum se fac inferențe, ce înseamnă inferență corectă, fie că e logică, fie că e statistică – ce înseamnă a gândi corect. Aici în istorie a gândi corect de la documentul ăsta înseamnă ce? De la biologie înseamnă ce, pornind de la aceste această date despre funcționare creierului pot să deduc ce? Ce înseamnă analogie, ce înseamnă inducție, ce înseamnă deducție, care sunt cele corecte, ce înseamnă să tragă o concluzie la nivel de eșantion? Ce este acela eșantion etc..? Deci asta înseamnă că din nou mă uit la această sursă de informație care se numește inferența și îl ajut să discrimineze între informație și adevăr, între informații și cunoaștere.
Și vine a patra sursă – este acțiunea. O grămadă de lucruri pe care noi le învățăm sunt datorită acțiunii. Din nou trebuie să-i învățăm cum trebuie să analizeze acțiunile ca să extragă din acțiuni ceea ce e de extras, ca să ajungă în adevăr? Bref, ce trebuie să facem? Să-i înarmăm cu metodele la fiecare disciplină despre cum să observe, cum să analizeze textele sau mesajele, cum să facă inferențe, cum să fac acțiuni pe baza cunoștințelor respective, care să-i apropie de adevăr, să-i ajutăm să treacă de la informație la adevăr, pentru că altfel vor fi prada acestor fluxuri informaționale și din nou – tot timpul poate să apară un chatbot sau un bot care să te distorsioneze, să spună că e adevărat ceea ce e fals și așa mai departe. De asta avem nevoie de cunoaștere la purtător și ăsta e rolul școlii, de a le da metode, de a converti informația în adevărat, pornind de la modul în care fac managementul acestor patru surse majore de informații. Și fiecare materie, fiecare profesor poate să le arate: «iată ce trebuie să ajutați să observi corect, ca să evaluezi un mesaj ca fiind valid ca să faci inferențele corecte, ca să faci acțiunile întemeiate pe baza cunoștințelor pe care le-ai dobândit la ora pe care eu o am cu tine».
Al treilea lucru pe care noi ca profesori să punem mai mare accent este procesul rezolutiv, nu soluția. Știți, marea majoritate a examenelor sunt pe bază de ce soluție dăm. Adică ni se dă de exemplu o grilă, nu, și facem grilele respective și dacă am dat răspunsurile corecte luăm o notă mare, am trecut examenul etc.. Grilele alea pot fi băgate în ChatGPT sau le poți învăța pe de rost sau știi pe cineva care știe și le înveți pur și simplu. Oare asta vrem noi ca școală, asta vrem să avem: să ajungem doar la soluții? Nu cred că trebuie să încurajăm să ajungem doar la soluții. Trebuie să începem să punem – pentru că repet, soluțiile vor fi oferite de AI, nu are rost să oferim și noi doar soluții cum oferă un GPT rapid în parc, nici nu trebuie să stea elevul la mine la oră. Ce trebuie să facem noi? Să dezvoltăm procesul de gândire. Adică eu îți dau o compunere, mă uit la compunerea ta, o evaluez, dar mai important este lângă mine să te întreb «cum ai gândit ca să faci compunerea asta? Cum ai gândit? De ce ai scris această propoziție? De ce ne-ai scris altă propoziție? Ce ai avut în minte de la început? Care a fost obiectivul tău de comunicare prin această compunere? Care e stilul pe care l-ai utilizat? De ce ai utilizat acest stil administrativ și nu literar, de exemplu?».
Asta înseamnă că te fac să gândești. Asta înseamnă că insist pe procesul rezolutiv. Asta înseamnă și că modul în care noi îi evaluăm pe elevi trebuie să se modifice – nu total, bineînțeles, nu înseamnă să nu evaluăm și rezultate, dar e și mai important în această perioadă a AI-urilor să te întrebi «dar cum ai gândit?». Pentru că în final ce voi antrena? Un proces de gândire care, credeți-mă, va fi mult mai important decât o soluție pe care dacă nu o ai acum, nu-i nimic, ți-o dă ChatGPT, bagi problema și-ți dă soluții. Ori ce trebuie să oferim noi este antrenarea procesului rezolutiv și asta înseamnă că trebuie să și evaluăm, adică să dăm note, pe modul în care ai gândit când ai scris o compunere, ai rezolvat o problemă, ai produs un eseu etc.. Asta cred că este un lucru pe care trebuie să-l avem în vedere, de a ne muta accentul pe procesul rezolutiv, nu numai pe soluție.
Al patrulea lucru este de a pune mai mult accent pe exploatarea cunoașterii. Adică ce facem cu ce avem. Va fi din ce în ce mai multă cunoaștere, nu numai informație. Cunoaștere. Cunoașterea și acum este abundentă. Problema pe care trebuie să ne-o punem acum în școală este cum să exploatăm această cunoaștere, să o utilizăm, să facem ceva cu ea, nu doar să fie acolo, că altfel sunt pline bazele de date, de cunoștință, de tot felul de date, tot felul de informații.
Sunt cel puțin trei modalități pe care trebuie să le avem în minte apropo de a-i încuraja pe elevi să exploateze cunoașterea, știți, adică nu doar s-o posede. Cunoașterea este ca și orice resursă. E important să o ai, dar e la fel de important ce faci cu ce ai, că poți să ai și să nu faci nimic. O ții în mână și nu faci nimic. Prin urmare cred că la fiecare lecție sau la fiecare materie merită, măcar din când în când, să ne o să ne concentrăm pe exploatare, punându-ne cel puțin trei probleme. Prima: «cu aceste cunoștințe pe care le-ai dobândit la materia mea, ce aplicații poți face, ce scopuri poți atinge? Te ajută la ce?». Și să-i ajutăm pe copii prin exemple, prin ceea ce facem noi, să vadă la ce scopuri ajută aceste cunoștințe, dar și invers. Putem să-i întrebăm «voi ce scopuri aveți? Ia să vedem, dacă vrem să atingem acest scop, ce fel de cunoștințe sunt necesare pentru a atinge acest scop?». Adică pornim de la scop spre cunoaștere, ca să vadă – pentru că adesea oamenii se interesează de scopurile lor și nu-și dau seama că cunoașterea este un mijloc pentru a-și atinge scopul. Și aici întrebăm «care sunt scopurile voastre?». Ok, scopul tău e să fii sănătos, bun, hai să vedem noi care sunt cunoștințele care-ți folosesc ție ca să fii sănătos. De exemplu cunoștințe despre proteine, te-ar ajuta pentru că știi ce să mănânci, ce înseamnă că cutare alimente are cutare proteine ca să nu faci diabet sau știu eu ce boală metabolică.
Adică îi învățăm să gândim în dublu sens, de la epistemic spre teleologic. Adică «iată ce știu, oare ce pot face cu ce știu?». Invers: de la teleologic spre epistemic: «am acest scop, care sunt cunoștințele necesare pentru a-mi atinge scopul?». Și a treia întrebare este: «domnule, și mașinile astea de inteligența artificială, cum pot fi ele folosite ca să exploatez mai mult cunoașterea pe care o am?». Pentru că ele sunt instrumente de exploatare a cunoașterii și și la asta trebuie să ne gândim. Ultimul lucru la care m-am gândit că trebuie să facem ca profesori în viitor este noi înșine să învățăm să utilizăm instrumentele de inteligență artificială (AI), să le folosim, pentru că va fi o folosire utilă, trebuie să modelăm modul în care sunt folosite aceste instrumente.
Fac o mică paranteză ca să vă spun despre niște cercetări pe care le-am făcut despre impactul tehnologiei digitală asupra minții copiilor. Știți ce contează cel mai mult? Nu câte ore utilizezi multimedia, adică telefonul, internetul etc., ci cum îl utilizezi. Și am ajuns să facem diferența între utilizare a strategică a tehnologiei digitale și utilizarea nestrategică a tehnologiei. Adică dacă eu am un scop clar și eu utilizez multe ore tehnologie digitală, dar am un scop – le utilizez în baza scopului meu, de exemplu de ea cu face un eseu, un scop de a prelucra datele statistice despre evoluția inflație în ultimii 10 ani și așa mai departe – eu am scop și folosesc pe bază strategică. Scopul îmi dictează utilizarea. Acele utilizări strategie nu afectează funcționarea cortexului prefrontal. Adică nu se deteriorează capacitatea mea de concentrare, de raționament etc.. Dar utilizările nonstrategice, adică pur și simplu aud că am notificare și mă uit oare cine m-a notificat ce, am un mail și răspund, mă uit la un film și apoi întreb GPT nu știu ce și iar răspund la un mail – aia e utilizare nonstrategică, bottom-up, stimulii din jur mă fac să utilizez. Acești stimului sunt la butoane, nu eu cu scopul meu. Această utilizare nestrategică face rău funcționării executive, creierului meu.
Prin urmare, vedeți, de asta trebuie să-i învățăm pe elevi să utilizeze tehnologiile astea, dar să utilizeze pentru niște scopuri clare. Și în plus trebuie să fim atenți la care sunt efectele acestei utilizări. Noi suntem tot timpul lângă ei și putem să monitorizăm efectele. Pentru că fiecare instrument cară cu el o ideologie, un mod de a gândi, de a fi. E îmbibată tehnologia respectivă. Și atunci trebuie să vedem, «domnule, utilizarea acestor tehnologii nu cumva duce la prea multă singurătate, la sentimentul că nu mai aparții niciunui colectiv? Nu cumva strică coeziunea generațională? Nu cumva generațiile de acum care utilizează atât de multe tehnologii de genul ăsta nu mai sunt atât de coezive și de solidare ca generațiile de acum 10 ani, 20 de ani, nu mai au chef să vină întâlnirea de 10 ani. De ce? Pentru că nu s-au cunoscut între ei, fiecare era cu bula lui».
Deci încă o dată – trebuie să monitorizăm aceste lucruri, dar să-i învățăm pe copii să le utilizeze pe baza scopurilor pe care ei le au. În același timp trebuie să monitorizăm impactul pe care tehnologiile le au asupra minților și asupra comportamentelor lor. Și să luăm măsuri în consecință. Nu să considerăm că simplul fapt că e o tehnologie nouă sau pentru că toată lumea zice că asta e moda, dintr-odată face lucruri bune. Poate, poate nu, cândva nu, la unii nu, la alții da și e datoria noastră să facem acest lucru.
Așadar: să învățăm să utilizăm tehnologiile de AI, să-i ajutăm pe copiii noștri să le utilizeze strategic, nu idiosincratic, nu contextual în funcție de stimuli, dar să și monitorizăm impactul asupra lor. Pe scurt, am încercat să ofer pe baza ceea ce știu eu din științele cognitive ce cred că ar fi niște lucruri cu sens să fie făcute de către școală și de către profesori. Sigur că toți vom învăța. Unele lucruri se vor schimba într-o vreme și mai departe, dar cred că putem să luăm lucrul acesta, sau altfel spus, cred că avem suficiente baze științifice ca să considerăm că aceste lucruri pe care le-am sugerat să înceapă să fie făcute sau să merite să fie făcute. În rest rămâne reflecția noastră a fiecăruia”.
