În ultimii ani, am început să vorbim tot mai mult despre importanța ascultării copilului. Și este un lucru firesc. Copilul trebuie să aibă curajul să spună atunci când ceva îl deranjează, când se simte nedreptățit, când îi este teamă sau când o situație de la școală îl afectează.
Dar, undeva între dorința legitimă de a proteja copilul și nevoia de a-i valida emoțiile, riscăm să pierdem din vedere un principiu esențial: a asculta un copil nu înseamnă să considerăm automat că versiunea lui reprezintă întregul adevăr. Un copil poate spune adevărul așa cum l-a perceput el. Poate descrie sincer ceea ce a simțit. Poate fi convins că un adult l-a nedreptățit. Și emoția lui poate fi absolut reală. Dar faptul că emoția este reală nu înseamnă că orice interpretare construită în jurul ei este, automat, corectă. Aici intervine responsabilitatea adultului. Un părinte nu ar trebui să fie doar avocatul copilului său. Ar trebui să fie și omul care îl învață să gândească, să pună întrebări, să accepte că poate greși și să înțeleagă că o situație poate avea mai multe perspective. La fel, profesorul nu ar trebui privit ca un adversar al copilului.
Școala nu este un tribunal în care copilul depune o declarație, iar profesorul trebuie să demonstreze că este nevinovat. Într-o comunitate educațională sănătoasă, atunci când apare o problemă, ar trebui să existe trei lucruri simple: ascultare, verificare și dialog. Nu „cine are dreptate primul?”, ci „ce s-a întâmplat, de fapt?”. Pentru că există o diferență enormă între a-i spune unui copil:„Te cred că te-a durut.”și a-i spune: „Dacă tu ai perceput situația astfel, atunci sigur adultul a greșit.”
Prima afirmație îi validează emoția. A doua îi poate valida o concluzie înainte ca situația să fie înțeleasă. Iar aceasta este o diferență pe care, uneori, adulții o ignoră. Un copil are nevoie să știe că poate vorbi. Dar are nevoie, în egală măsură, să învețe că ceea ce simțim și ceea ce s-a întâmplat în realitate nu sunt întotdeauna lucruri identice. Poți să te simți ignorat fără ca profesorul să fi avut intenția de a te ignora. Poți să simți că ai fost nedreptățit fără ca o nedreptate să fi existat în forma în care ai perceput-o. Poți să fii supărat pe o regulă fără ca regula să fie greșită.Poți să fii dezamăgit de o decizie fără ca persoana care a luat-o să fi vrut să-ți facă rău. Acestea sunt lecții importante despre viață. Și tocmai de aceea, copilul nu trebuie crescut într-o realitate în care orice disconfort este dovada unei nedreptăți, orice observație este o agresiune și orice limită impusă de un adult reprezintă un abuz. Copiii trebuie protejați de abuz. Dar nu trebuie protejați de orice disconfort. Pentru că școala are și rolul de a-i pregăti pentru lumea reală. Iar lumea reală nu funcționează după principiul „dacă m-am simțit rău, atunci cineva este vinovat”.
Vor exista profesori cu care nu se vor înțelege. Vor exista colegi care îi vor contrazice. Vor exista reguli pe care nu le vor considera corecte. Vor primi observații. Vor greși. Vor fi evaluați. Vor fi refuzați. Vor fi puși în situația de a-și recunoaște greșelile. Iar un copil care nu învață să gestioneze aceste situații va avea dificultăți nu pentru că nu a fost suficient de protejat, ci pentru că a fost protejat de exact acele experiențe prin care trebuia să învețe să devină autonom. De aceea, poate că ar trebui să schimbăm puțin întrebările pe care le adresăm copiilor. Nu doar: „Ce ți-a făcut profesorul?” ci și: „Ce s-a întâmplat înainte?”„Ce ai făcut tu?”„Ce ai spus?” „Cum ai perceput situația?”, „Crezi că există și o altă explicație?”, „Ce ai fi putut face diferit?”
Aceste întrebări nu înseamnă că nu ne credem copiii. Înseamnă că îi învățăm să gândească. Iar aceasta este, poate, una dintre cele mai importante forme de protecție pe care le putem oferi. Pentru că un copil care învață să spună doar „eu am dreptate” va depinde mereu de un adult care să-i rezolve conflictele. Un copil care învață să întrebe „oare cum a văzut și celălalt situația?” începe să devină un adult capabil să gestioneze conflicte. Profesorii au, la rândul lor, dreptul de a fi ascultați. Au dreptul să explice. Au dreptul să greșească, să corecteze și să fie tratați cu respect.
Un profesor nu încetează să fie om doar pentru că se află la catedră. Are responsabilități, dar are și limite. Are obligația de a proteja copilul, dar nu are obligația de a accepta automat orice acuzație fără să fie ascultat. De aceea, între părinte și profesor nu ar trebui să existe o luptă pentru a demonstra cine are dreptate. Ar trebui să existe un obiectiv comun: să înțelegem ce s-a întâmplat și să-l ajutăm pe copil să învețe ceva din acea situație. Pentru că educația nu înseamnă doar să-i spunem copilului „te cred”. Uneori, educația înseamnă și să-i spunem:
„Te ascult.”
„Îți înțeleg emoția.”
„Vreau să aflu ce s-a întâmplat.”
„Hai să ascultăm și cealaltă parte.”
„Poate ai dreptate. Poate ai înțeles ceva diferit. Hai să verificăm.”
Și, uneori, poate cel mai important:
„Faptul că ești copilul meu nu înseamnă că trebuie să te consider automat nevinovat. Înseamnă că te iubesc suficient de mult încât să te învăț și atunci când greșești.”
Adevărata protecție nu înseamnă să construim în jurul copilului o lume în care el nu poate greși niciodată. Înseamnă să-i oferim suficientă siguranță încât să poată recunoaște când greșește. Iar dacă ne dorim copii echilibrați, empatici și capabili să facă diferența dintre fapt, percepție și emoție, atunci trebuie să le oferim noi înșine un model de echilibru. Să ascultăm copilul. Să-l protejăm. Dar să nu renunțăm, în numele protecției, la discernământ. Pentru că un copil nu are nevoie doar de adulți care să-i dea dreptate. Are nevoie de adulți care să-l învețe să descopere adevărul.
______________
Despre autor: Andreea-Georgiana Nuțică este profesor pentru învățământ primar la Școala Gimnazială Nr. 190 din București, cu o experiență de peste 4 ani în domeniul educației. Este absolventă a Colegiului Național Pedagogic „Spiru Haret” și a studiilor de Sociologie și își continuă în prezent formarea în domeniul pedagogiei. Este interesată de educație, de relația dintre profesor și elev și de provocările reale ale școlii românești.
Nota redacției: Opinia profesorului este esențială pentru școala din România, pentru viitorul ei și al copiilor. Încurajăm și susținem cadrele didactice să-și exprime părerea, să analizeze sistemul actual, să propună soluții la problemele pe care le întâmpină și să popularizeze exemplele de bună-practică. Publicarea opiniilor cadrelor didactice pe Edupedu.ro nu înseamnă automat că publicația susține aceste idei sau propuneri. Trimiteți opiniile pe redactie@edupedu.ro.
