Cele șase întrebări ale lui Andrei / Op Ed / Profesorul Mihai Fârtat

Am un prieten, îl cheamă Andrei. Bine, nu-l prea cheamă nimeni că are gura cam mare, doar așa se numește el, născut fiind la începutul deceniului al șaptelea al secolului trecut. Doamne, ce trece vremea, auzi, secolul trecut!

Nefiind prea mulți copii în zonă la vremea aceea, Andrei al nostru a făcut școala primară la simultan de patru clase, adică erau în aceeași sală de clasă, în același timp, elevi din clasele I, a II-a, a III-a și a IV-a, coordonați de o Învățătoare. Ajungând profesor  și specializându-se în tehnici de formare a personalului didactic pe aspecte metodice, Andrei s-a întrebat mereu cum de învățătoarea lui a reușit să alfabetizeze niște generații din care au ieșit ingineri, doctori, profesori, meseriași și câțiva (nu puțini) profesori universitari. Ajungând la gimnaziu, prietenul meu a învățat într-o clasă sub efectivul minim de azi (modificat printr-o lege asumată, fără dezbatere parlamentară, fără consultare, cu măsuri fiscal-bugetare). Din această perioadă își amintește frigul suportat iarna, dar și bucuria copilăriei trăite deplin în mediul rural, acasă. Despre școală vorbește cu respect, rememorând figurile profesorilor – oameni reali, cu diferite metehne – dar profesioniști desăvârșiți, „tobă de carte” și cu valori morale foarte clar definite și transmise elevilor(altfel niște mici sălbăticiuni rurale, care abia așteptau să se întoarcă adulții cu spatele…). Liceul l-a absolvit la oraș, relativ departe de casa natală, învățând de toate și obținând și o calificare, iar facultatea la Capitală. În anii ˊ80 a absolvit ca șef de promoție facultatea, iar în 2008 finalizează un masterat postuniversitar într-un domeniu complementar, la aceeași universitate. De-a lungul vremii s-a implicat în tot felul de proiecte guvernamentale, ONG-istice sau private care au vizat aspecte ale reformei modului de predare, ocupând și diverse poziții manageriale în sistem. Ce să mai lungim discuția, omului nostru îi place cartea și este un dascăl implicat în viața școlii. Măsurile fiscal-bugetare care au modificat Legea educației l-au cam bulversat pe prietenul meu, altfel om cu experiență și oarece grad de cunoaștere a realităților sistemului de învățământ preuniversitar.

Nu l-am putut ajuta altfel decât cu niște informații din domeniul economiei (deoarece argumentarea decidenților este de această natură), cum altfel decât apelând la clasici(nu chiar atât de… clasici) cum ar fi: Milton Friedman – „Price Theory”, Abby Innes  –  „Late Soviet Britain: Why Materialist Utopias Fail” (Marea Britanie sovietică târzie: De ce eșuează utopiile materialiste), respectiv la perspectiva interpretativă a lui Mihail Radu Solcan – „Teoria generală a instituţiilor”.

O foarte scurtă trecere în revistă:

Nucleul standard al analizei economice îl constituie faptul că acțiunile noastre ne dezvăluie preferințele. Un individ alege să efectueze o anumită acțiune deoarece ea conduce la un rezultat pe care el îl preferă altor stări de lucruri.

În această categorie se înscriu și măsurile fiscal-bugetare(multe din ele cu cauze reale) aplicate (otova) în educație, cu consecințe grave și ireversibile asupra calității educației, dar pe care decidenții le consideră neglijabile.

Societatea contemporană ne pune la dispoziție o multitudine de acțiuni posibile, pe care economiștii le numesc oportunități.

Din perspectiva acțiunii raționale este important că aceste oportunități se exclud reciproc. Astfel, dacă individul optează pentru o anumită acțiune, celelalte oportunități se exclud, se pierd. Prin urmare, din perspectiva analizei economice, efectuarea unei anumite acțiuni presupune pierderea celorlalte oportunități, adică un cost. Această perspectivă asupra costului poartă numele în analiza economică de „cost de oportunitate”.

Transpus în acțiunile din educație lucrurile stau cam așa: părintele care formulează cerere de transfer zilele acestea(chiar, ar fi interesant să aflăm care este numărul cererilor de transfer adresate școlilor de la 1 septembrie) pentru copilul lui, elev la o școală normală pentru o școală de fițe, profitând, nu-i așa, de fereastra de oportunitate a creșterii numărului de elevi dintr-o clasă, nu va putea afla niciodată care ar fi fost valoarea adăugată pentru copilul său dacă el ar fi rămas în același colectiv. Nu trebuie să ne facem probleme, directorii școlilor de fițe(animați de cele mai pure idealuri privind piața educațională, concurența) vor solicita suplimentarea numărului de locuri și peste efectivele maxime noi, iar ISJ-urile vor aproba. Dacă piața o cere…În acest caz părintele își asumă costul oportunităților pierdute, prin valorificarea oportunității oferite de schimbările fiscal-bugetare, adoptate fără consultarea celor implicați, fără un studiu de impact serios și fără fundamentare, cu publicare nocturnă și cu efecte în educație.

Un alt concept interesant este cel de valoare, dar dacă de exemplu vrem să discutăm despre „valoarea pâinii”, s-ar putea să ne lovim de un alt concept, anume cel de utilitate. În acest sens, pâinea este evident mai utilă decât mărgelele. Numai că acest lucru nu se reflectă și în valoarea de piață a celor două articole, în prețurile lor. Economiștii rezolvă acest paradox folosind, conform abordării marginaliste, conceptul de „felie” de pâine sau de „felie” de bijuterie.

Astfel, Friedman conchide, referitor la costuri, prețuri și motivația acțiunii, formulând o frază care îi contrazice direct pe decidenții noștri: „Cu cât ești plătit mai mult pentru fiecare oră de muncă, cu atât alegi să lucrezi mai multe ore.”

Secțiunea a II-a a tratatului lui Milton Friedman – „Echilibrul competitiv într-o economie simplă“, capitolul 3, care tratează raportul dintre preț, cost și valoare, o lectură utilă oricui vrea să înțeleagă lumea în care trăim,  prezintă niște concepte simple: competiție – atât de dragă liberalilor, preț – care va fi plătit (De cine? Evident, de elevi și de societate în final.), cost, respectiv valoare.

I-am explicat lui Andrei că tot economiștii sunt cei care folosesc cuvinte precum „îmbunătățire”, „superior” și „eficient” cu conotații specifice și foarte bine definite, motiv pentru care i le-am detaliat. Dar, citindu-l pe profesorul de economie de la Universitatea din Chicago și laureat al premiului Nobel, nu m-am putut abține de la a-l cita: „S-ar putea obiecta că economistul(…) este ca bețivul care își caută portofelul sub felinar, pentru că lumina este mai bună acolo decât acolo unde l-a pierdut.”. Sigur că pozitivistul din el l-a făcut să zâmbească discret, cu subînțeles.

Apoi i-am detaliat un pic teoria lui Abby Innes  referitoare la sistemele capturate – strategia de retragere a statului din finanțarea reală a educației, în favoarea unui model hibrid, parțial privatizat, în care beneficiarul plătește direct pentru drepturi pe care altădată le avea în calitate de cetățean. Acest tip de acțiune nu reprezintă vreo invenția a guvernului nostru sau contribuția vreunui geniu economic contemporan. 

În Capitolul II Drepturile şi libertățile fundamentale, Constituția României, prevede la art. 32 – Dreptul la învățătură, „(4) Învăţământul de stat este gratuit, potrivit legii. (…)

(5) Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în unităţi de stat, particulare şi confesionale, în condiţiile legii.”

Ministerul educației din România are obligația de a iniția legislația (primară-legea educației și secundară – metodologiile) care reglementează serviciile educaționale de stat și particulare, care cuprinde cerințe identice pentru ambele sisteme.

În plus, ministerul manageriază – prin inspectoratele școlare și directorii școlilor – sistemul de învățământ preuniversitar de stat.

Un paradox interesant din această perspectivă rezultă din următoarea situație: cetățeanul plătește educația, care îi oferă o calificare, necesară pentru a putea să-și găsească o slujbă, apoi plătește impozit statului din salariul primit pentru slujbă.

Este ceea ce explică Abby Innes într-un volum intitulat provocator – „Late Soviet Britain: Why Materialist Utopias Fail”. Autoarea s-a specializat în economiile sovietice și postsovietice, precum și în modele de tranziție din Europa Centrală. În acest punct i-am recomandat să citească un articol interesant publicat în Revista 22 și scris de Raluca Alexandrescu. În rezumat, autoarea conchide: „Riscul pe termen lung nu este doar pierderea calității educației, ci și erodarea unui principiu democratic fundamental: accesul egal la un serviciu esențial. În momentul în care calitatea educației depinde de capacitatea de plată, mobilitatea socială încetează să mai fie o promisiune reală. Școala publică rămâne pentru cei care nu pot alege altceva — adică pentru cei pe care sistemul nu îi mai consideră utili.”

I-am spus toate acestea pentru a-i dovedi că nu este în vreo eroare logică sau de natură etică și să-i confirm că are dreptate, raționamentele lui sunt valide și se bazează pe argumente temeinice, având și o serioasă fundamentare teoretică, atât din punct de vedere economic cât și filosofic.

M-a privit zâmbind, din nou și m-a întrebat:

1. Dacă Friedman are dreptate în ceea ce privește costul orei de muncă, de ce profesorii încă mai iau ore la plata cu ora? Înseamnă că nu există o disproporție între prețul, costul și valoarea acelor ore. M-am crucit și mi-am zis: Să ne ferească Dumnezeu de ore la valoarea prețului plătit!
2. Dacă statul pare să renunțe (prin bugetul acordat asumat pentru educație) la rolul lui în educație, înseamnă că… o virăm spre privat? Dacă este așa, câte școli private au redus prețul după ce au fost acreditate (adică au început să primească bani de la stat, același cost standard/elev ca unitățile de stat). Nu am știut să răspund, poate știe MEC.
3. Dacă modelul neoliberal de educație s-a dovedit o utopie și dacă acțiunile sunt funcție de preferințe, atunci acțiunile decidenților noștri ilustrează preferințele lor. Cine (și din ai cui bani) va plăti costurile deciziilor lor? Și dacă este vorba de utopii, de ce societatea le acceptă? Nu am putut răspunde, ar fi fost vorba tot despre… educație.
4. De ce amestecă decidenții informații reale cu minciuni sfruntate despre norma didactică, activitatea profesorilor, comparații fără temei și le vehiculează repetat în spațiul public? Aici aș fi putut răspunde, dar m-am abținut.
5. De ce nu spun decidenții că rezultatele TIMMS 2023 arată o îmbunătățire a rezultatelor elevilor români la matematică și științe la finalul ciclului primar, în condițiile în care avem un  grad de încărcare (număr de elevi/profesor) peste media din Europa(OCDE)? De ce nu prezintă Raportul construit pe baza datelor Eurostat, care arată că România a alocat în 2023 doar 3,4% din PIB pentru educație, aspect care plasează țara noastră pe locul 26 din 27 în UE? Nu am putut răspunde.
6. De ce după 13 ani de la introducerea clasei pregătitoare, elevii de la liceu învață după aceleași programe învechite, depășite și neconforme cu filosofia de predare din ciclurile primar și gimnazial? Ce să-i spun, că MEC este ocupat cu… măsurile fiscal-bugetare?

Se pare că explicațiile mele nu i-au fost de mare ajutor prietenului meu, mi-a spus că până de curând credea că decidenții politici urăsc educația, dar asta ar presupune un afect, ceea ce pare că nu este cazul, prin urmare el crede că, de fapt ei disprețuiesc educația. Contrariat, l-am întrebat pe ce se bazează. A conchis: Nu știu dacă are legătură cu „preț”, în sensul de a nu pune preț pe educație, dar eu cred că educația nu are preț în al doilea sens (cel figurat) dat de AI: Expresia „a nu avea preț” înseamnă, în sens literal, a nu se vinde sau a nu avea căutare, dar în sens figurat, se referă la ceva de neprețuit, cu o valoare inestimabilă sau foarte mare. 

Cu asta m-a închis.

Ajungând în pragul pensionării, cu obligația de predare crescută cu 25% la același salariu, știind că măsurile luate vor avea efecte incomensurabile (deocamdată) asupra calității activității în sistemul de învățământ, Andrei al nostru simte că nu poate să apară în fața elevilor lui făcând abstracție de lecțiile de demnitate pe care le-a primit de la Învățătoarea și Profesorii lui, nu poate tolera minciunile promovate de decidenții zilei făcându-se că nu le aude, nu poate trece peste disprețul afișat de ei la adresa „zonei preuniversitare”.

Și mai ales, nu poate să tacă!

________________

Despre autor: Mihai Fârtat este profesor titular la Școala Gimnazială Nr. 4 Râmnicu Vâlcea, județul Vâlcea, cu grad didactic I și 40 de ani vechime la catedră.

Nota redacției: Opinia profesorului este importantă și vă încurajăm ca, dacă aveți ceva de spus, să ne trimiteți articolul dumneavoastră pe redactie@edupedu.ro. Ideile și opiniile exprimate în aceste articole nu sunt neapărat și cele ale redacției.

Foto: © Damir Ä_uhera | Dreamstime.com / Dreamstime.com sprijină educaţia din România şi oferă gratuit imagini stock prin care Edupedu.ro îşi poate ilustra articolele cât mai relevant posibil / Campania Back to school oferă posibilitatea oricărei școli, profesor sau elev să descarce imagini de calitate cu 50% discount.