Confesiunea unui profesor: Învățământul nu e la pământ. Elevii mei îmi dau motive în fiecare zi să mă întorc cu nerăbdare, cu pasiune la şcoală

“Sunt profesor, dar înainte de toate sunt om şi sunt sinceră cu mine: nu aş putea rezista în meseria asta dacă nu aş avea nicio speranță”. Așa își începe mesajul profesoara Andreea-Olivia Matei, care într-un text publicat pe pagina sa de Facebook vorbește despre minunile care se petrec în sala de clasă, atunci când la catedră este un om pasionat de munca sa, dedicat copiilor și atent la ce se întâmplă în mintea lor.

“Învățământul românesc nu e la pământ”, scrie Andreea-Olivia Matei, profesor de Limba și literatura română la Colegiul Economic Virgil Madgearu din București. “‘Copiii’ mei, adică elevii mei (dar nu cunosc niciun profesor care să le spună altfel decât ‘copii’ şi ‘ai mei’) îmi dau motive în fiecare zi să mă întorc cu drag, cu nerăbdare, cu pasiune la şcoală. Sunt frumoşi, deştepți, curioşi, puşi pe farse, vii, neastâmpărați, pontoşi, irezistibili, nesiguri, emotivi, în căutare de afecțiune, de modele, de repere, de siguranță”, continuă aceasta.

Textul integral scris de Andreea-Olivia Matei, profesor de Limba și literatura română la Colegiul Economic Virgil Madgearu din București, pe pagina sa de Facebook:

“Vreau să spun doar un lucru: învățământul românesc nu e la pământ. Sunt profesor, dar înainte de toate sunt om şi sunt sinceră cu mine: nu aş putea rezista în meseria asta dacă nu aş avea nicio speranță.

‘Copiii’ mei, adică elevii mei (dar nu cunosc niciun profesor care să le spună altfel decât ‘copii’ şi ‘ai mei’) îmi dau motive în fiecare zi să mă întorc cu drag, cu nerăbdare, cu pasiune la şcoală. Sunt frumoşi, deştepți, curioşi, puşi pe farse, vii, neastâmpărați, pontoşi, irezistibili, nesiguri, emotivi, în căutare de afecțiune, de modele, de repere, de siguranță.

Mor de ciudă uneori că nu am suficient timp să concep lecții atât de atrăgătoare şi de folositoare pe cât ar merita ei. Mă sufoc uneori în programă şi în conținuturi încărcate ce n-au legătură cu realitatea, răguşesc de cât repet ‘eu nu vă dictez comentarii, începeți să vă documentați, să gândiți şi să scrieți singuri’, obosesc sub presiunea părinților care ştiu mai bine decât mine ce şi cum trebuie predat, mă scufund într-o mare de hârtii inutile, dar toate acestea pălesc în fața unei voci mici care spune la finalul orei: ‘Doamna, mi-a plăcut mult ora asta’ sau ‘Mai facem aşa şi data viitoare?’

Ei sunt copiii noştri, sunt aici, acum, şi vor ca şi noi să fim aici, acum, cu ei. Să le spunem că doar ei sunt importanți, că doar ei contează, că ne bucurăm atât de mult că suntem împreună timp de o oră şi că vrem să vorbim despre aceleaşi lucruri. Şi că ştim că le este greu, dar o să treacă.

Şi dacă-i vedem trişti, abătuți, speriați, nesiguri, putem să lăsăm deoparte stilurile funcționale sau arta narativă a lui Sadoveanu şi să le vorbim despre marile poveşti de dragoste ale lumii, să citim corespondența marilor scriitori, „Legendele Olimpului” sau un roman contemporan. Ce vor ei. Numai să citească şi să se regăsească în ceea ce citesc.

Pentru copiii aceştia, care au nevoie de noi, ne întoarcem la şcoală. Zi după zi. E o muncă titanică. Nu vor fi nici Eminescu, nici Călinescu. Nici nu trebuie să fie. E suficient să se exprime corect, logic, fluent, să redacteze un proces-verbal, o cerere, să facă o sinteză, o paralelă, un eseu argumentativ. Şi să CITEASCĂ. Mult, orice.

Aceştia sunt copiii de azi şi sunt la fel în toată țara, în toată lumea. Te privesc senin în ochi şi butonează febril pe sub bancă, râd pe la spatele tău când pot, preferă să vadă filmul în loc să citească romanul, dar te şi ‘ating’ la suflet când strigă deodată ‘Doamna, acum am înțeles!’, când vin cu teme suplimentare din proprie inițiativă, pentru că i-a pasionat ce ați discutat ora trecută, sau când scriu în 5 minute o poezie cu care, culmea, câştigă şi premii la vreun concurs de creație.

Toți au nevoie de modele, de repere, de iubire, de respect. Dacă fiecare profesor observă asta şi îşi face datoria acolo unde se află, după puterile lui, învățământul românesc nu va cădea la pământ, în ciuda tuturor hibelor care îl parazitează.

De atât este nevoie: să le arăți copiilor că îți pasă de ei şi că iubeşti ceea ce faci. Restul… e hârțogăraie.”