Pe data de 21 septembrie, Senatul a votat proiectul de lege privind obligativitatea uniformelor școlare. Deși acest vot nu reprezintă ultima etapă în succesiunea aprobării unui proiect legislativ, având în vedere că proiectul a ajuns în acest moment în Camera Deputaților, în spațiul online deja s-au format două tabere care au luat poziții radicale.
Acest subiect a ajuns să fie tratat de ambele tabere în termeni absoluți, comparativ cu subiecte precum darea de mită, abuzul în serviciu sau spălarea de bani. Consider că această temă este de natură secundară, iar opiniile pot fi împărțite. În ciuda faptului că nu susțin introducerea uniformei școlare, apreciez că cei care sunt „pentru” aduc argumente pertinente în dialogul social și le respect poziția.
Priorități greșite
La prima vedere, inițiativa pare simplă, firească și de bun gust. Însă eforturile de implementare vor fi suportate, în principal, de școli. Având în vedere volumul uriaș de muncă depus deja pentru gestionarea dosarelor de rechizite, a burselor medicale, sociale și de merit, este evident că secretariatele vor fi îngropate într-un nou val de birocrație: procesarea cererilor pentru părinții care nu își permit aceste uniforme.
Mai mult, este profund ironic faptul că, după toate tăierile masive din sistemul de învățământ, aparatul politic pare brusc pregătit să investească masiv – nu în modernizarea infrastructurii sau în sprijinirea cadrelor didactice, ci în uniforme școlare. Această măsură va adăuga un cost considerabil pentru Ministerul Educației și, implicit, pentru bugetul de stat.
Pe data de 20 august, când discuțiile despre Legea salarizării erau aprinse, ministrul interimar al Muncii, Dragoș Pîslaru, a afirmat: „Am încercat să adăugăm bani pentru Educație și Sănătate în legea salarizării, dar nu este posibil. […] România nu își permite să cheltuiască mai mult și nu există posibilitatea să ne întindem mai mult decât ne este plapuma.” Cu tot respectul, se pare că România își permite; doar că nu pare să își permită atunci când cadrele didactice își cer drepturile.
Implementare
Chiar dacă uniformele școlare ar fi introduse astăzi și toată birocrația ar fi pusă la punct, problema cea mai mare pe care nici senatorii, nici deputații nu o anticipează este incapacitatea cronică a sistemului de a aplica sancțiuni. În acest moment, încercarea de a aplica sancțiuni pentru lipsa uniformei școlare nu este doar dificilă, ci aproape imposibilă din punct de vedere legal.
Statutul elevului, pe lângă faptul că nu permite suspendarea unui elev pentru lipsa uniformei școlare, nu permite nici măcar suspendarea unui elev pentru deranjarea orelor, țipete în timpul pauzelor pe hol și întârzierea repetată la ore. Fără un mecanism funcțional și pus la punct, obligativitatea uniformei școlare riscă să rămână doar cerneală pe hârtie.
Singura soluție fezabilă în acest moment, aflată oricum într-o zonă gri, este ca directorul sau profesorul diriginte să sune acasă, rugând părintele fie să își învoiască copilul pentru a merge să se schimbe, fie să îi aducă uniforma la școală. Însă în secunda în care părintele răspunde scurt: „Cu tot respectul, dar vă urez o zi bună” și închide telefonul, discuția se încheie definitiv. Mai departe, școala poate face puțin.
Legislativ, totuși, există o soluție: introducerea unui articol de lege specific în Statutul Elevului sau direct în Legea învățământului preuniversitar, prin care să fie restricționată intrarea în școală din cauza lipsei uniformei școlare. Însă o astfel de implementare legislativă, deși teoretic posibilă, va fi anevoioasă. Mai mult, chiar dacă un astfel de articol ar fi introdus în lege, un avocat ar putea argumenta cu ușurință că o astfel de stipulare încalcă dreptul elevului la educație.
Consiliul Național al Elevilor
Reacția Consiliului Național al Elevilor a stârnit, în mod firesc, atât aprobare, cât și dezaprobare în rândul adulților. Personal, susțin ferm dreptul oricărui elev cuminte de a pune pașnic pixul jos și de a refuza participarea la oră atunci când un cadru didactic se comportă nedrept față de acesta. Însă, în opinia mea, tratarea subiectului uniformelor școlare prin organizarea unui protest în haine negre a lăsat de dorit.
De bine, de rău, aceasta este o temă în care decizia finală aparține adulților. Dacă majoritatea societății, prin Parlament, va hotărî că purtarea uniformei este necesară, elevii au obligația de a respecta această hotărâre. La fel cum un copil are datoria de a-și asculta părinții, la nivel social, elevii trebuie să accepte regulile stabilite de comunitatea de adulți. Acest principiu se aplică cu atât mai mult prin prisma faptului că nu discutăm de un subiect de natură morală, ci de unul secundar, precum uniforma școlară.
Repet: nu susțin uniformele școlare, iar dacă s-ar organiza un vot la nivelul sistemului de educație, aș fi printre primii care ar vota împotriva. Totuși, ceea ce i-a deranjat pe mulți adulți – printre care mă număr și eu – a fost tocmai forma de manifestare aleasă de Consiliul Național al Elevilor. Consider că un asemenea protest este disproporționat față de o astfel de problemă administrativă.
Sinteză
Subiectul uniformelor școlare a creat două tabere în care dialogul a căpătat o dimensiune morală, ba chiar absolută. Totuși, consider că astfel de subiecte de natură secundară distrag atenția publicului de la diferite probleme cu care se confruntă sistemul de educație. Dacă uniforma școlară ar fi singura problemă structurală a sistemului, aș fi primul care ar vota pentru.
Obligativitatea uniformei prezintă numeroase probleme de implementare, care o fac aproape nulă din punct de vedere legislativ. Mai apoi, instituția care va suporta costurile implementării va fi din nou școala. Dacă nu era suficient de ironic, se pare că sistemul de educație dispune de resurse financiare, dar nu pentru infrastructură sau cadrele didactice.
În cele din urmă, chiar dacă obligativitatea uniformei școlare ar deveni o realitate astăzi, până când nu sunt adoptate mai multe modificări legislative, aceasta riscă să rămână doar cerneală pe hârtie.
________________
Despre autor:
Marius Bâgu (n. 1990, Bârlad, județul Vaslui) este profesor de Educație tehnologică în învățământul gimnazial și autor interesat de reflecția asupra rolului educației în societatea contemporană. A absolvit Facultatea de Construcții Civile din cadrul Universității Transilvania din Brașov, formare care i-a oferit o perspectivă tehnică și structurată, valorificată ulterior în activitatea didactică.
Nota redacției: Opinia profesorului este importantă și vă încurajăm ca, dacă aveți ceva de spus, să ne trimiteți articolul dumneavoastră pe redactie@edupedu.ro. Ideile și opiniile exprimate în acest articol nu sunt neapărat și cele ale redacției.
