Copiii care nu își găsesc locul la școală pot căuta online grupuri care le oferă sentimentul de apartenență, inclusiv grupuri radicalizate, iar ca profesor, „când ești tot timpul ca șoarecele și pisica și ai multe hârtii de făcut, nu mai ai timp să vezi ce vrea copilul acela și ce se întâmplă cu el la școală. Totul este foarte greu”, spune Ruxandra Sersa, psiholog clinician, psihoterapeut de orientare psihanalitică în cadrul Mindcare, într-un interviu pentru Edupedu.ro despre violența în școli.
„Toți copiii sunt vulnerabili la vârsta aceasta. Până la 15 ani, dacă nu se regăsesc în cineva la școală, dacă nu găsesc acolo un grupuleț, iar nevoia de părinți și de autoritate scade, automat își găsesc un grup în online”, a afirmat Ruxandra Sersa.
Ruxandra Sersa atrage atenția că grupurile radicalizate pot oferi adolescenților sentimentul de apartenență care le lipsește în familie și la școală.
„Radicalizarea te ajută în sensul că aparții cuiva. Ești într-un grup care te ajută și îți dă un sentiment de apartenență. Asta lipsește mult în școli, le lipsește copiilor sentimentul că aparțin unui grup. Nu mai simt că aparțin familiei ad litteram și vor să aibă grupul lor, cu bune și cu rele, care să-i înțeleagă. Grupurile radicalizate oferă acest lucru”, a explicat Ruxandra Sersa.
Adulții trebuie să aibă timp și deschidere pentru a observa ce se întâmplă cu elevii, inclusiv cu cei care nu fac probleme. „Dacă e cineva care nu face prea mult zgomot și nu creează probleme, e minunat. Nu se mai îndreaptă nimeni asupra lui”, a spus Ruxandra Sersa.
Sersa atrage atenția și asupra birocrației care, în opinia sa, îngreunează intervenția adulților:
„Este o birocrație foarte mare, care a apărut din nevoia de protecție a copilului, dar s-a mers extrem de mult în această direcție. Din dorința de a proteja, s-a ajuns în extrema cealaltă, copilul este abandonat. Nimeni nu mai vrea să se ocupe de el, nici dacă îl vede într-un colț, pentru că birocrația este foarte mare. Când ești tot timpul ca șoarecele și pisica și ai multe hârtii de făcut, nu mai ai timp să vezi ce vrea copilul acela și ce se întâmplă cu el la școală. Totul este foarte greu”, spune Ruxandra Sersa.
Interviul integral cu psihologul Ruxandra Sersa
„Ruxandra Sersa: Adolescența este acum mult mai liniștită, iar preadolescența, de fapt, vine cu cele mai multe dificultăți.
Reporter: De ce este preadolescența atât de dificilă? Ce se întâmplă cu copiii?
Ruxandra Sersa: În primul rând, este vorba despre schimbări neurologice. Se schimbă multe în creierul copilului. În același timp, copilul a crescut, are mai multă forță, mai multă putere, a crescut și în înălțime, dar este influențat și de hormoni.
Sunt toate aceste transformări neurologice și atunci se produce declicul. Ceilalți îl văd ca pe un copil, dar el nu mai este chiar un copil. Este un preadolescent sau adolescent care își cere drepturile, dar nu știe cum să și le ceară. Nu știe ce să spună și se află la granița dintre copilărie și adolescență.
În această perioadă se petrec cele mai multe transformări. Cel puțin asta văd eu în cabinet, unde întâlnesc acum cele mai multe tulburări, mai ales pe partea de identitate.
Reporter: De aceea caută grupuri online?
Ruxandra Sersa: Din păcate, cu toții sunt online. Este o mare discrepanță. Copiii sunt supravegheați permanent, au camere video în școală și pe stradă, au telefoane cu GPS și control parental, prin Family Link, dar, cu toate acestea, stau online, iar acolo se întâmplă multe lucruri.
Este vorba despre jocuri și despre discuțiile din chat, de la jocuri precum Roblox, unde poți discuta cu oricine online, până la alte site-uri unde se întâlnesc. La vârsta aceasta, cel mai important este grupul.
Reporter: Sunt unii copii mai vulnerabili decât alții?
Ruxandra Sersa: Cu toții sunt vulnerabili la vârsta aceasta. Până la 15 ani, dacă nu se regăsesc în cineva la școală, a te regasi înseamnă să-și găsească acolo un grupuleț, pentru că nu mai au nevoie prea mare de părinți, de autoritate, atunci automat își găsesc un grup în online.
Reporter: Înainte să se întâmple un caz de violență, există semne de avertizare pentru adulți, pentru profesori și părinți? Îți poți da seama sau se întâmplă pur și simplu, cum s-a spus despre copilul tăcut, liniștit și foarte bun la învățătură?
Ruxandra Sersa: Îți poți da seama, dar trebuie să ai timpul necesar. Trebuie să ai deschiderea necesară, ca părinte, ca profesor sau ca adult cu autoritate. Exact asta lipsește în momentul de față.
Dacă este cineva care nu face prea mult zgomot și nu creează probleme, este considerat un copil minunat și nimeni nu se mai îndreaptă asupra lui. Aceasta este dificultatea pe care o întâlnesc la mulți preadolescenți: lipsa timpului. Dacă nu ceri, ceilalți nu-ți dau.
Reporter: Atâta timp cât stă în camera lui, este liniștit, iar în bancă stă cuminte, asta nu înseamnă că nu are probleme.
Ruxandra Sersa: Se produce o radicalizare inclusiv la nivel sociopolitic, în Europa și în școală. Radicalizarea te ajută în sensul că aparții cuiva. Ești într-un grup care te ajută și îți dă un sentiment de apartenență. Asta lipsește mult în școli, le lipsește copiilor sentimentul că aparțin unui grup.
Nu mai simt că aparțin familiei ad literam și vor să aibă grupul lor, cu bune și cu rele, care să-i înțeleagă. Grupurile radicalizate oferă acest lucru.
În plus, apare sentimentul de putere. Poți să distrugi ceva, poți să faci ceva, nu mai ești cel mic pe care nu îl vede nimeni. Ești o forță. Iar forța aceasta, înmulțită cu X, cu mai multe persoane din online, duce la distrugere. Nu toți ajung neapărat la atacuri, dar au și alte metode.
Reporter: Mă gândesc că, fiind în grup, responsabilitatea se diluează.
Ruxandra Sersa: Responsabilitatea personală nu mai există când ești în grup. Rămâne partea aceea de apartenență, surescitarea că poți face ceva, este noua ta identitate, partea de putere.
Sentimentele de vinovăție nu mai există atunci când ești în grup și este mult mai ușor să faci un act ilegal când ești împreună cu alții. Asta se știe dintotdeauna. Când un grup este mai gălăgios, e bine să stai deoparte.
Reporter: Nici la consecințe nu te mai gândești.
Ruxandra Sersa: Da, pentru că nu te mai gândești la ce ar trebui să se întâmple. Consecința o are grupul, atât.
Reporter: Ce ar ajuta în școli sau pentru părinți? Vedeți o soluție pe termen scurt sau lung? Autoritățile vorbesc despre cursuri de formare, dar profesorii fac deja tot felul de cursuri.
Ruxandra Sersa: Cursurile de formare nu ajută, pentru că totul rămâne la nivel rațional. Știi ce ar trebui să faci, dar nu pui în practică, pentru că, în realitate, nu prea vrei să mai ai de-a face cu așa ceva.
Te duci la cursuri plătite, primești credite și puncte la sfârșitul anului, ți-ai făcut datoria și, rațional, știi ce să faci. Dar, la momentul X, filmul se rupe. Nu mai ai habar. Ești înspăimântat de ce s-a putut întâmpla.
Abia după aceea, punând totul cap la cap, îți dai seama că acel copil era izolat, învăța bine, nu vorbea cu nimeni, era retras, stătea doar pe telefon și nu avea prieteni în școală.
Este, mai degrabă, o problemă de asumare. Nimeni nu mai vrea să se implice în treburile celuilalt.
Reporter: E complicat să faci ceva oficial. Consilierii școlari sunt puțini.
Ruxandra Sersa: Sunt puțini. Le este foarte greu profesorilor când un copil nu este atent sau nu este cuminte, iar lucrurile escaladează. Profesorii nu mai au instrumente ca să-i atragă atenția.
Nu îl pot da afară, nu îl pot mustra, nu îi pot spune „hai să mergi la psiholog”, pentru că profesorul sau dirigintele nu are acest drept, trebuie să vină consilierul. Și atunci ești cumva în aer din punct de vedere legal.
Reporter: Din punct de vedere legal, dacă observă ceva, profesorii pot face un raport, au tot felul de hârtii. Asta înseamnă birocrație?
Ruxandra Sersa: Da, pot face un raport, iar apoi părintele trebuie să semneze pentru consiliere, dacă vrea sau dacă nu vrea, dar cam atât.
Este o birocrație foarte mare, care a apărut din nevoia de protecție a copilului, dar s-a mers extrem de mult în această direcție. Din dorința de a proteja, s-a ajuns în extrema cealaltă, copilul este abandonat. Nimeni nu mai vrea să se ocupe de el, nici dacă îl vede într-un colț, pentru că birocrația este foarte mare.
Reporter: Voiam să vă întreb dacă al doilea caz de violență poate fi pus pe seama fenomenului de contagiune sau dacă este doar o coincidență.
Ruxandra Sersa: Poate să fie o contagiune. Când vezi câtă faimă are colegul care a făcut așa ceva, iar în tine fierb furia și ura, în timp ce tu rămâi nevăzut și toată țara vorbește despre acel caz, poți să-ți dorești aceeași faimă, indiferent ce înseamnă ea.
În cele din urmă, sunt multe consecințe, dar nu mai contează. Îți dorești ceea ce nu ai avut, să fii văzut. Vezi cu câtă ușurință se poate întâmpla. Cumva, îți este permis, îți permiți și tu. Când vezi că X a făcut, îți spui că poți face și tu.
Reporter: Cum ar trebui să vorbească presa, părinții și profesorii despre astfel de cazuri? Cum ar trebui să ne raportăm la ele?
Ruxandra Sersa: Mai degrabă aș lua-o invers, nu m-aș concentra doar pe ce s-a întâmplat acolo, pentru că au fost atâtea cazuri. Accentul ar trebui să fie pe cum era acel copil, cum sunteți voi și cum vă simțiți voi. Problema trebuie pusă altfel, ca într-o oglindă.
Și felul în care se vorbește despre caz poate să-i ofere putere. Un grup vorbește despre un individ și îl arată cu degetul: „Uite, este un posibil criminal în serie, uite ce a făcut”. Dar până mai ieri era în acel loc, în acea clasă.
Oglinda trebuie întoarsă spre grup. Cum l-ați simțit? Cum ați interacționat cu el? Ce ați simțit? De ce nu ați vorbit cu el sau de ce ați vorbit? V-a respins?
Trebuie să punem oglinda în fața fiecărui individ, să ne întrebăm ce ne-a spus acea persoană. Așa poți să înțelegi ce s-a întâmplat și de ce nu ai interacționat cu ea. Altfel, e doar ca la fotbal, fiecare pasează mingea celuilalt, adică vinovăția și toată lumea iese curată din această poveste că nu e despre el, nu există atacatorul.
Reporter: Dacă vă gândiți la măsuri pentru școli, profesori și elevi, ce credeți că ar trebui făcut, indiferent dacă se pot aplica sau nu?
Ruxandra Sersa: Poate ar ajuta mai multă încredere, de o parte și de cealaltă, din partea părinților către profesori și din partea profesorilor către copii.
Când ești tot timpul ca șoarecele și pisica și ai multe hârtii de făcut, nu mai ai timp să vezi ce vrea copilul acela și ce se întâmplă cu el la școală. Totul este foarte greu. E greu să fii atent la un copil despre care este posibil să observi că va comite un act grav. Tocmai de aceea este nevoie să-i acorzi celuilalt respect și încredere în ceea ce face, fără să pui totul la îndoială.
De aici a plecat și problema din învățământ, munca profesorilor și cea a elevilor de acasă au fost puse mereu la îndoială. Neîncrederea nu duce la o relație, ci la ceva străin, de care aștepți să scapi ca să te duci acasă. Pentru ca relația să se reia, ar fi nevoie de puțină încredere.
Este vorba despre a-l investi pe cel din fața ta cu încredere în ceea ce știe să facă, iar cel de la catedră, la fel, să-l investească pe copil. Atunci lucrurile s-ar schimba și ai putea să-l vezi, de fapt, ca pe un om. Nu ai mai vedea un cadru didactic sau un copil ca fiind needucat, așa cum sunt priviți uneori cu toții.
Reporter: Ce impact au astfel de evenimente asupra copiilor care sunt martori și cum ar trebui să avem grijă de ei după aceea?
Ruxandra Sersa: În acel moment poate apărea disocierea. Nu simți nimic în corp, nici frică, nici spaimă. Ești prezent la un eveniment, adrenalina este foarte puternică, vezi ce poți face și încerci să-i salvezi pe ceilalți sau să te salvezi pe tine.
Efectele apar după aceea și pot fi diverse, de la vise până la rememorarea scenei. Poate să nu mai poți merge la școală sau, pur și simplu, să nu ai nicio reacție. Evenimentul poate, dimpotrivă, să-ți dea mai multă încredere în forțele tale și un fel de mândrie că ai rezistat.
Dar asta depinde de fiecare persoană. Este greu de spus cum va reacționa fiecare după un astfel de eveniment.
Reporter: Probabil vor fi aduși consilieri sau psihologi pentru copii.
Ruxandra Sersa: Vor fi, doar că temerea mea este că totul va fi făcut la nivel rațional, iar relația nu va exista. Când nu există o relație, nu ai cum să te implici mai departe. O relație se construiește treptat și de ambele părți, prin ceea ce le transmit părinții copiilor și prin ceea ce face profesorul. Și asta se întâmplă la o oră în plus, într-o excursie, într-o tabără. Ai putea lega o relație mai apropiată cu un elev, nu doar relația cu omul de la catedră, ci o relație pur și simplu. Și trebuie să înveți asta.”
