Fără o guvernanță competentă pe fiecare poziție de decizie din sistemul de educație, de la directori până la autorități locale, problemele școlii nu pot fi rezolvate, a avertizat consilierul de stat la Cancelaria premierului, Luciana Antoci. Declarațiile au fost făcute joi, 4 decembrie, la dezbaterea „Reconstruim școala din interior: sănătate mintală, sens și comunitate”, organizată de Comisia de învățământ din Senat. Antoci a vorbit despre deteriorarea sănătății mintale a elevilor, despre polarizarea tot mai accentuată între mediul rural și urban, dar și despre responsabilitatea autorităților locale care mențin școli foarte mici și învățământ simultan, alimentând inechitatea.
Oficialul a subliniat că România nu măsoară suficient starea de bine și vulnerabilitățile copiilor, deși „ceea ce nu măsurăm nu putem îmbunătăți”, și a cerut soluții diferențiate la nivelul fiecărui tip de comunitate. În același timp, Antoci a arătat că profesorii au nevoie de sprijin real pentru a pregăti elevii pentru un viitor imprevizibil, în care presiunile academice, mediul digital și lipsa resurselor afectează profund atât sănătatea mintală, cât și fizică a copiilor.
Luciana Antoci consideră că România continuă să aibă o problemă gravă în ceea ce privește colectarea și utilizarea datelor, iar lipsa măsurătorilor relevante face imposibilă îmbunătățirea sistemului. „un punct de plecare extrem de important ar trebui să fie obișnuința de a măsura nevoile și vulnerabilitățile. Cred că asta ne lipsește în mod cu totul special în școlile din România. Nu folosim, așa cum foarte bine spunea și domnul ministru, datele în ceea ce privește luarea deciziilor. Măsurăm puțin, iar un principiu axiomatic în pedagogie este acela potrivit căruia ceea ce nu măsurăm nu putem îmbunătăți. De aceea ar trebui să ne preocupe ca directori, profesori, diriginți, consilieri din diverse roluri și ipostaze pe care le avem în spațiul școlar, să măsurăm starea de bine, sănătatea fizică și mintală a copiilor, deschiderea către comunitate, felul în care fiecare actor din școală își face treaba și cum și-ar putea-o îmbunătăți”, a declarat aceasta.
Apoi a prezentat o serie de rade din mai multe rapoarte care arată o degradare semnificativă a sănătății mintale în rândul copiilor:
- unul din patru elevi se află în risc de tulburări emoționale, conform UNICEF
- adolescenții petrec în medie patru ore pe zi online în timpul săptămânii și peste cinci ore în weekend, în condițiile în care controlul parental este redus
- peste 25% dintre elevi prezintă tulburări de conduită, 22% sunt în zona de ADHD, 19% suferă de anxietate, iar 9% au episoade depresive
- 33% dintre adolescenții români de 14–15 ani declară că se simt triști de mai multe ori pe săptămână, mult peste media internațională raportată de Organizația Mondială a Sănătății.
Antoci a atras atenția și asupra înrăutățirii stării de sănătate fizică a copiilor, observată în special după perioada de pandemie, când s-au înregistrat creșteri ale obezității, probleme oculare și deformări ale coloanei vertebrale. În opinia sa, „fotografia clasei s-a schimbat foarte mult”, iar aceste tendințe trebuie tratate ca probleme sistemice.
Inegalitățile dintre mediul rural și urban au fost punctate de oficial. Elevii din mediul rural se confruntă frecvent cu sărăcie, lipsa părinților plecați la muncă, alimentație precară și excluziune socială. În schimb, elevii din mediul urban, în special cei din școlile performante, trăiesc sub presiunea constantă a rezultatelor academice și a așteptărilor ridicate ale profesorilor și părinților. Din acest motiv, Antoci spune că intervențiile din educație trebuie să fie diferențiate și adaptate contextelor locale.
Consilierul de stat a criticat și rolul pe care autoritățile locale îl joacă în perpetuarea inechităților. Aceasta a acuzat primăriile că mențin școli foarte mici, „școlițe”, în localitățile izolate, ceea ce obligă la învățământ simultan, o formă despre care Antoci afirmă că nu poate produce competențe la nivelul așteptat. Ea a menționat și faptul că primarii folosesc rar posibilitatea de a suplimenta fondurile pentru programul Masă Sănătoasă, deși instrumentul există și ar putea avea un impact direct asupra stării copiilor.
Un alt punct subliniat de Antoci este dificultatea profesorilor de a pregăti elevii pentru un viitor incert. Aceasta a spus că nimeni nu poate anticipa cum va arăta piața muncii peste 20–30 de ani, însă școala este deja obligată să formeze competențe pentru acel orizont. În aceste condiții, profesorii au nevoie de sprijin, resurse și comunitate.
„Ne întrebăm pentru care direcție, pentru care sens pregătim copilul și, evident, profesorii, spre deosebire de oricare alți, să spun, adulți care lucrează în diverse medii de activitate, sunt puși în situația de a construi pentru un viitor incert, pe care nu-l cunoaște nimeni astăzi. Construim competențe la elevi, care competențe probabil vor fi necesare peste 20-30 de ani. Cine poate să creioneze profilul angajatului de peste 20-30 de ani astăzi? Mă tem că nu o poate face nimeni, cu atât mai puțin o va face un profesor. Și cu toate acestea, noi asta construim în școală, competențe pentru un interval de timp care sigur are o proiecție foarte foarte înaintată.
De aceea, rolul profesorilor este extrem de important și știu din rândul profesorilor de la catedră, cu care intru în contact în fiecare zi, că au foarte mare nevoie de sprijin, tocmai pentru că desfășoară o activitate cu răspundere atât de mare”, a declarat Antoci.
În final, Luciana Antoci a reluat ideea centrală a mesajului său: asigurarea unei guvernanțe competente în educație este esențială. Ea a afirmat că profesioniști bine pregătiți în poziții de decizie, fie că sunt directori, inspectori sau reprezentanți ai autorităților locale, pot schimba traiectoria școlii românești și pot reduce inechitățile despre care s-a vorbit în cadrul dezbaterii. Potrivit acesteia, doar prin decizii coerente și asumate se poate reconstrui școala „din interior”, în beneficiul elevilor.
Redăm discursul Lucianei Antoci din Senat:
„Spectrul foarte variat de probleme pe care le-a aprofundat nuanțat domnul ministru a deschis extrem de multe culoare de dezbatere astăzi aici. Practic, domnul ministru a pus accentele pe acele zone de vulnerabilitate pe care le avem în prim-plan în sistemul educație, mai ales pe segmentul preuniversitar și este într-adevăr nevoie de intervenția aprofundată. Însă ceea ce mă bucură pe mine în mod special, este că în ultimii ani am început realmente să construim școala din interior, după ce decenii la rând am fost preocupați de construirea ei din exterior. Pentru că marile proiecte legate de școala preuniversitară au fost localizate prioritar pe infrastructură și mai puțin pe resursa umană și pe nevoile elevilor din școli. Or, de ceva vreme încoace, și aș putea spune că acest segment de preocupare a început odată cu pandemia, suntem mai degrabă aplecați către nevoile profesorilor și ale elevilor. Și asta este un lucru extraordinar.
Pe de altă parte însă, ceea ce consider eu că e un punct de plecare extrem de important ar trebui să fie obișnuința de a măsura nevoile și vulnerabilitățile. Cred că asta ne lipsește în mod cu totul special în școlile din România. Nu folosim, așa cum foarte bine spunea și domnul ministru, datele în ceea ce privește luarea deciziilor. Măsurăm puțin, iar un principiu axiomatic în pedagogie este acela potrivit căruia ceea ce nu măsurăm nu putem îmbunătăți. De aceea ar trebui să ne preocupe ca directori, profesori, diriginți, consilieri din diverse roluri și ipostaze pe care le avem în spațiul școlar, să măsurăm starea de bine, sănătatea fizică și mintală a copiilor, deschiderea către comunitate, felul în care fiecare actor din școală își face treaba și cum și-ar putea-o îmbunătăți.
Este foarte adevărat că datele statistice sunt îngrijorătoare și mai multe rapoarte care au apărut în ultimii ani arată faptul că echilibrul emoțional și starea mintală a copiilor în multe dintre cazuri, în România, cel puțin, intră pe zone de de alertă. Pentru că mediul digital și expunerea necontrolată și nemăsurată în acest context, după cum și în egalitățile sociale, presiunea academică, toate creează factori de presiune asupra copiilor care n-au dezvoltarea psiho-cognitivă necesară și afectivă pentru a se apăra în fața unor astfel de presiuni din afară. E motivul și pentru care, iată, unul din patru elevi se află în risc de tulburări emoționale, așa cum arată un raport al UNICEF. După cum elevii petrec în online, în medie 4h/zi în în zilele în care au și program școlar și peste 5h în weekend sau în vacanță. Ceea ce este absolut îngrijorător într-un context în care nici conținuturile pe care le accesează nu sunt controlate, pentru că segmentul de control parental este foarte deficitar în România.
Pe de altă parte însă, apar tulburări grave de conduită, raportate la peste 25% dintre elevi: ADHD 22%, tulburări de anxietate 19%, episoade de depresie 9%. Mai mult decât atât, studii recente arată că 33% dintre adolescenții români între 14 și 15 ani se simt triști de mai multe ori pe săptămână, comparativ cu media de 13% în 45 de țări analizate de Organizația Mondială a Sănătății. Mai mult decât atât, există o problemă legată de faptul că un număr mare de adolescenți mărturisesc faptul că au avut gânduri suicidare și l-au avut cel puțin o dată. E un număr semnificativ de tineri care raportează lucrul acesta.
Și de asemenea, ceea ce pe mine mă îngrijorează foarte, foarte mult este faptul că nu doar sănătatea mintală este aceea care trage semnale de alarmă în ceea ce privește segmentul de vârstă școlară al preadolescenților și adolescenților, cât și sănătatea fizică. Și știm foarte bine că după un an și jumătate de pandemie, la întoarcerea în școală am constatat la copiii cu care lucrăm faptul că avem o incidență foarte mare a obezității. De asemenea că au probleme grave ale ochilor și ale coloanei vertebrale. Imaginea clasei, fotografia clasei s-a schimbat foarte în ultimii ani și de cele mai multe ori aceste schimbări sunt cauzate de probleme de sănătate fizică, cu siguranță și sănătate mentală. Ce se poate face în această direcție? Este foarte adevărat sunt nenumărate proiecte aici. Poate că nu sunt adunate într-o, eu știu, o schemă de date care să ilustreze foarte clar în ce măsură sunt aplicate în concordanță cu măsurile din școli.
Pe de altă parte, este un adevăr, acela că sistemul de educație din România este teribil de fragmentat și de polarizat și că sunt contraste foarte mari între mediile de rezidență, între tipurile de școli, între problemele cu care se confruntă elevii de vârste școlare diferite și că din această perspectivă e nevoie de intervenție diferențiată. Sigur, asta și în măsura în care vom măsura problemele cu care le vii se confruntă.
Și aș spune aici că, de pildă, un elev din mediul rural se va confrunta, fără îndoială, cu probleme care vin cel mai adesea din familie și din mediul comunitar, pentru că acolo sărăcia accentuată, riscul de excluziune socială, poate lipsa unei alimentații sănătoase, lipsa părinților, lipsa prezenței fizice a părinților, care cei mai mulți dintre ei sunt plecați la muncă în străinătate, de asemenea devine un factor de de presiune. Și evident că școala trebuie să găsească soluții pentru a interveni aici.
E greu să suplinești lipsa părinților și a atribuțiilor pe care aceștia le au în familie și din perspectivă emoțională, dar și din perspectiva asigurării nevoilor elementare. Pe de altă parte însă, elevii din mediul urban, din școlile care livrează de regulă performanță, se confruntă cu alte probleme care vin dinspre presiunea academică și dinspre contextul în care sunt în fiecare zi cu și situația de a confirma și de a răspunde exigențelor profesorilor, așteptărilor foarte mari pe care le au părinții. Iar din această perspectivă evident că ei au alte nevoi și sănătatea lor fizică și mintală cumva suferă sub alte presiuni. De aceea, eu consider că este esențial să particularizăm aceste nevoi și să gândim intervenții individualizate la nivel școală, dar și orientate către școli, care în comunitățile lor, în mediile de rezidență în care sunt situate, se confruntă cu nevoi diferite.
M-am întrebat și eu, în mod repetat, care este sensul în care ar trebui să meargă școală, pentru că ați deschis prin acest culoar o temă de reflecție foarte, foarte profundă. Înainte de toate, cred că școala n-ar trebui să uite prin nimic din ceea ce face, că în centrul atenției trebuie să rămână elevul, copilul, indiferent de proiectele și formulele în care desfășurăm procesul de învățare.
Pe de altă parte însă, ne întrebăm pentru care direcție, pentru care sens pregătim copilul și, evident, profesorii, spre deosebire de oricare alți, să spun, adulți care lucrează în diverse medii de activitate, sunt puși în situația de a construi pentru un viitor incert, pe care nu-l cunoaște nimeni astăzi. Construim competențe la elevi, care competențe probabil vor fi necesare peste 20-30 de ani. Cine poate să creioneze profilul angajatului de peste 20-30 de ani astăzi? Mă tem că nu o poate face nimeni, cu atât mai puțin o va face un profesor. Și cu toate acestea, noi asta construim în școală, competențe pentru un interval de timp care sigur are o proiecție foarte foarte înaintată.
De aceea, rolul profesorilor este extrem de important și știu din rândul profesorilor de la catedră, cu care intru în contact în fiecare zi, că au foarte mare nevoie de sprijin, tocmai pentru că desfășoară o activitate cu răspundere atât de mare.
Așadar, avem nevoie de comunitate, ca să închid seria provocărilor pe care le-ați pus dumneavoastră în în titlul activității de astăzi și comunicate. Este într-adevăr foarte importantă, evident, alături de comunitate, și deciziile care se iau la nivelul autorităților care răspund de sistemul de educație. Și proiectele pe care domnul ministru le-a prezentat sunt construite în orizontul de nevoi al școlilor din România, în mod clar, dar e nevoie să înțeleagă și autoritate locală, de pildă, că e cumva în situația în care poate să intervină mai aplicat aici și în ceea ce privește creionarea rețelei școlare. Pentru că în foarte multe dintre cazuri, primarii și consiliile locale preferă să păstreze școli școlițe în toate cătunele, dar să mențină în felul acesta învățământul simultan, care știm cu toții că nu poate crea competențele la nivelul la care ne-am așteptat. Și din perspectiva aceasta se creează un context de inegalitate și inechitate educațională foarte, foarte accentuat. Pe de altă parte, m-am așteptat, vă mărturisesc, în ultimii ani, mai ales din ipostaza de inspector școlar general, ca autoritățile locale să să intervină cu mai multe resurse în viața școlii. De pildă, pe programul masă sănătoasă există posibilitatea ca primarul, Consiliul Local, să decidă în sensul în care să suplimenteze sumele alocate și cumva să aducă un aport nutrițional suplimentar către elevii din școli.
Se întâmplă foarte rar lucrul acesta, aproape deloc și mă gândesc că ar trebui să găsim formule să aducem mai aproape de școală comunitatea. După cum, sigur, este important să deschidem și școala către comunitate, în așa fel încât acest dialog să aducă beneficii creșterii copiilor. În concluzie, sunt convinsă că există proiecte și programe foarte valoroase pe acest segment și că în anii viitori vor fi și date, vor fi date aplicate care să arate că lucrurile se schimbă și se schimbă în bine din această perspectivă. Și insist asupra faptului că marele câștig al ultimilor ani este faptul că ne-am orientat atenția prioritar către copii și către resursa umană din școli, fie că ne referim aici la profesori sau la personalul administrativ ori la directori, care sigur, sunt factori esențiali de decizie și cred cu tărie și eu că asigurare unei guvernanțe competente pe fiecare poziție de decizie din sistemul de educație este primul pas pentru a rezolva multe dintre problemele care au fost enunțate astăzi aici”.
Redacția
R.P.
Ștefan Lefter
Diana Ghimiși