Op Ed Ștefan Pălărie: Mai este educația o valoare a societății românești? A fost vreodată?

În perioada sărbătorilor de iarnă, un cuplu drăguț de străini pe care i-am cunoscut de curând și care urmează să se mute în România pentru trei ani m-au întrebat din curiozitate: „Cum este România? Ce fel de țară este? Ce valori împărtășește societatea românească?”.

Întrebările lor m-au pus tare mult pe gânduri. Parțial pentru că timp de aproape 10 ani am vorbit în spațiul public despre valori în contextul educației și al formării tinerelor generații. Aveam atunci proaspete în minte procentele celor mai noi studii sociale din țară, știam cât la sută din tineri apreciază ce anume și de ce.

Dar, de data asta, prin prisma experienței ultimilor ani, am simțit un blocaj și am încercat să încheg în minte niște opțiuni coerente de răspuns: familie?, ospitalitate?, tradiție (sau oare modernism)?, dreptate?, curaj?, unitate?, armonie?, bani?, statut social?. Nimic parcă nu mi se limpezea în minte suficient de sigur sau suficient de adevărat pentru a reprezenta o majoritate consistentă. Ca cetățean al unei țări recent trecute prin mai multe valuri de polarizare și dileme existențiale, am simțit cum ultimii doi ani electorali au exploatat mai degrabă la maxim fiecare fisură între comunități, fiecare diferență de opinie, fiecare potențial de revoltă sau de ură.

Am mai spus asta cu alte ocazii: alegerile din România seamănă cu un uriaș stroboscop pus în fața unui pacient epileptic care are capul imobilizat și pleoapele lipite cu leucoplast pentru a-i forța ochii să rămână deschiși. Un tăvălug super intens și înfiorător de mesaje electorale urlate pe orice portavoce posibilă, făcând imposibil oricărui cetățean să se ascundă sau să nu se gândească la alegerile politice ce urmează. Rezultatul este un surmenaj consistent, oboseală și o notă de plată gigantică. Nu doar una emoțională, dar și una fiscală: un deficit record ce trebuie apoi acoperit de alții. 

Hmm… am bâiguit eu, pe gânduri, cuplului cu care vorbeam.

Parcă simțindu-mi încurcătura, doamna încearcă să mă ajute: „Uite, la noi în țară educația este foarte importantă. Părinții prioritizează educația pentru copiii lor și le transmit că prin educație pot ajunge «mari», că pot avea mai multe oportunități. Este o valoare universal valabilă în societatea noastră. La voi cum este?” m-a întrebat.

Da, am spus și eu grăbit. Și în România am avut o perioadă când părinții le spuneau același lucru copiilor. Eu le spun copiilor mei același lucru. Dar nu-s convins că astăzi educația mai este o valoare a României, am mai adăugat eu crispat. 

Și apoi am simțit că îmi năvălește în minte, pe repede înainte, ca un sifon sub presiune, filmul ultimului an al istoriei țării noastre. Parcă uităm nepermis de repede, dar anul trecut, pe vremea asta, România era într-un loc foarte, foarte prost. Anul trecut, pe vremea asta, de două săptămâni încercam să ieșim de sub bradul de Crăciun și încercam să ne dumirim ce o să facem în noul an – 2025 – care abia începea. 

Eram la doar o lună de anularea alegerilor prezidențiale și toți ne întrebam „Cine este astăzi președintele României?”. Ne întrebam dacă președintele interimar Iohannis mai era de facto sau de jure conducătorul statului român. 

Apoi ne întrebam, dar fără să îndrăznim să o spunem cu voce tare, dacă totuși alegerile parlamentare (atât de ticălos puse în sandwich-ul cu cele două tururi de alegeri prezidențiale) au fost valide sau nu. Cu bune, cu rele, aveam totuși un parlament funcțional. Mai aveam, de câteva săptămâni, un guvern Ciolacu 2.0, condus de același premier sub al cărui guvern anterior fuseseră organizate alegerile din 2024 și care fusese intens criticat în spațiu public atât pentru zborurile Nordis, cât și pentru catastrofala notă de plată a anului electoral încheiat. Eram într-un loc foarte, foarte prost. 

Partenerii internaționali europeni, dar și de pe alte continente, se întrebau ce se întâmplă în România. Iar apoi, în doar câteva săptămâni, au urmat așa: demisia președintelui interimar Iohannis și preluarea mandatului de către președintele interimar Bolojan, stabilirea, în guvern, a unui calendar de alegeri prezidențiale pentru luna mai, însoțite de promisiunea premierului Ciolacu că NU va mai candida în noul tur. Au mai fost acolo, la final de februarie, o moțiune de cenzură împotriva guvernului cu titlul „Premierul NORDIS trebuie să plece, românii s-au săturat de umilință”. Am fi putut să avem o țară fără președinte și fără guvern. Eram, așa cum spuneam, într-un loc foarte prost.

Au urmat alegeri prezidențiale în luna mai, iar după turul 2, România a fost împărțită în procentele  53,6%, față de 46,4%. A câștigat candidatul proeuropean Dan. A urmat apoi formarea unui Guvern Bolojan, numit după lungi și aprige negocieri. Și continuat apoi 6 – 7 luni de activitate guvernamentală din care au rămas, la nivel de percepție publică, mai multe runde de măsuri de reducere a deficitului fiscal luate prin asumarea răspunderii. Anul s-a încheiat cu o ultimă rundă bonus de alegeri pentru primăria Capitalei (și pentru încă câteva localități). După asta, din nou, România s-a retras sub bradul de Crăciun cu dorința de a-și trage sufletul după un sprint de doi ani extenuant. 

Dacă ai întreba 100 de români cum le-a fost ultimul an, probabil că ți-ar da 100 de răspunsuri diferite. Dar fiecare destin a fost legat invizibil, mai mult sau mai puțin, de tumultul ultimului an și de consecințele nevăzute ale acțiunilor sale politice.

Mai este EDUCAȚIA o valoare a societății românești? A fost vreodată?

Ultimul an pare să demonstreze că educația a fost, încă o dată, printre primele aduse pe altarul sacrificiului. E o poveste lungă, în care toată lumea are dreptate. Deficitul fiscal era mare. Și ca în orice, odată distrus un echilibru, reparațiile durează și sunt chinuitoare. Dar a fost al naibii de dureros ca o parte din măsurile de reechilibrare fiscală să afecteze tocmai domeniul educației. Și asta într-o societate ce astăzi pare extrem de fragilă și vulnerabilă la războiul hibrid și atacurile de propagandă de orice fel. După decenii de subfinanțare cronică, documentată de statistici europene, după decenii de rate record de abandon școlar și analfabetism funcțional, părea că greva profesorilor din 2023 obținuse un nivel minim de decență privitor la statutul și salarizarea profesorilor. Nu lux, nu opulență. Doar decență. Apoi anul 2025 a dus la un set de măsuri fiscale care au pus o amprentă puternică asupra moralului din educație – creșterea numărului de elevi la clasă, comasarea școlilor, creșterea normei didactice, calculul diferit al salarizării la plata cu ora, reducerea fondului de burse atât pentru elevi, cât și pentru studenți. 

Probabil că o parte dintre măsuri erau necesare. Poate altele au mult mai puține beneficii decât costul generat. Ca în orice proces sau perioadă de austeritate, e nevoie de comunicare continuă, de mesaje de speranță, de empatie și dialog. După greu trebuie să vină și un fragment de bine drept recompensă. Altfel psihicul individual (precum și cel colectiv) colapsează și riscă să intre în depresie. 

Începem un nou an calendaristic. Și vom avea nevoie de mesaje și acțiuni care să dovedească simplul fapt că educația este o valoare. Să nu fie doar una declarativă, la nivel de minister. Ci una larg îmbrățișată de societate. Pentru asta va conta enorm profilul și acțiunile viitorului ministru al educație. Iar alături de el, cele mai vizibile figuri politice vor trebui să repună educația ca prioritate a copiilor noștri, a elevilor noștri, a profesorilor noștri, a părinților elevilor noștri. Dacă nu finanțare imediată, măcar acțiuni și mesaje constante. Iar data viitoare, în exact aceleași împrejurări, educația ar trebuit să fie ultima sacrificată. Valorile, prin definiție, sunt punctele tale cardinale – priorități – la care nu renunți, indiferent de conjunctură și de condițiile vitrege. 

Așa vom putea spune, cu toții, în viitor, celor din afara granițelor care sunt curioși să ne cunoască țara: Veniți în România! Aici noi avem ca valoare a societății Educația! 

____

Despre autor: Ștefan Pălărie este liderul de grup al senatorilor USR.

Nota redacției: Ideile și opiniile exprimate în acest articol nu sunt neapărat și cele ale redacției.