Prima problemă a școlii românești, din perspectiva Cristinei Ciungu, viitor profesor pentru învățământul primar și preșcolar, este „implicarea excesivă a părinților în aspecte care țin de competența profesorului”. „Părinții au foarte multe drepturi, dar uneori uită de obligații. Se cere prea mult părerea lor chiar și în zone în care nu au întotdeauna pregătirea necesară, iar această relație poate ajunge să pună profesorul într-o poziție defavorabilă”, spune ea, într-un interviu realizat în cadrul campaniei media a proiectului „Școala Tinerilor Profesori de Încredere”, derulat de Asociația Școala Încrederii, transmis redacției Edupedu.ro.
Cristina Ciungu are 34 de ani, este mamă a doi copii de vârstă școlară și studentă la specializarea Pedagogia Învățământului Primar și Preșcolar (PIPP) a Facultății de Științe Sociale din cadrul Universității „Lucian Blaga” din Sibiu. Spune că vorbește despre școală „atât din perspectiva viitorului profesor, cât și din cea de mamă”.
Legea învățământului preuniversitar nr. 198/2023 prevede o listă explicită de obligații ale părinților. printre care: să păstreze legătura cu educatorul, învățătorul sau dirigintele pentru a cunoaște evoluția copilului, să semneze contractul educațional, să sprijine integrarea copilului în colectivul școlii, să cunoască și să respecte regulamentul școlii și să contacteze personalul unității doar în intervalul orar stabilit prin regulamentul de organizare și funcționare.
Drepturile și obligațiile reciproce ale școlii și ale familiei sunt prevăzute, în fiecare an, în contractul educațional semnat de părinți la înscrierea copilului. Legea nu delimitează însă explicit zonele în care decizia aparține exclusiv cadrului didactic, iar tensiunea descrisă de Cristina Ciungu apare tocmai în acest spațiu.
Din vânzări, la catedră, la peste 30 de ani
Cristina Ciungu a absolvit Facultatea de Comunicare și Relații Publice a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, iar toate experiențele sale profesionale, încă din timpul facultății, au fost în vânzări. Mult timp a crezut că nu este făcută pentru învățământ și nu a urmat modulul psihopedagogic în timpul primei facultăți. „Trecusem deja de 30 de ani și mult timp nu am crezut că aș putea fi un profesor bun”, spune ea.
Copiii ei au determinat-o să își schimbe drumul. Odată cu intrarea lor la școală, a înțeles că are nevoie să știe cum să îi sprijine, iar apoi că, în jurul ei, există mulți copii „defavorizați sau mai puțin norocoși”.
Incluziunea, „dorită la nivel declarativ”, dar fără resurse
A doua problemă pe care o semnalează este incluziunea copiilor cu cerințe educaționale speciale (CES), pe care statul o dorește, spune ea, „la nivel declarativ”, fără să o susțină suficient prin resurse și sprijin real. Copiii tipici și cei atipici sunt aduși împreună într-un sistem care, de multe ori, nu este pregătit pentru asta, iar cadrele didactice nu au mereu resursele necesare.
Tema îi este familiară: lucrarea ei de licență tratează învățarea prin cooperare la copiii cu CES. Iar la practica de la grădiniță a avut în grupă un astfel de copil. „Nu știu dacă am reușit să ating nici măcar minimum din ceea ce mi-aș fi dorit pentru el”, mărturisește viitoarea educatoare, care spune că simte acut diferența dintre ce se învață teoretic și ce se poate aplica în clasă.
Birocrație, programe încărcate și o școală „blocată în modelele trecutului”
Pe lista problemelor urmează birocrația, care îi determină pe profesori să își mute atenția de la actul didactic, și încărcarea curriculumului, în special din învățământul primar în sus. „Există foarte multă informație, iar copiii nu mai sunt dispuși să o digere pur și simplu fără să o înțeleagă cu adevărat”, spune Cristina Ciungu. Ea observă și că tot mai mulți copii nu mai sunt atrași de citit, care „ar trebui să fie o plăcere, nu o obligație”.
Cea mai mare problemă, crede ea, este că sistemul se așteaptă ca noile generații de elevi să reacționeze la fel ca generațiile vechi: „Lumea se schimbă și ar trebui să ne schimbăm odată cu ea.”
Temele făcute cu ChatGPT și evaluarea la clasă
Întrebată despre impactul tehnologiei, viitoarea învățătoare spune că profesorii cu vechime pot fi uneori mai reticenți, mai apropiați de stilul tradițional de predare, în timp ce debutanții sunt mai deschiși către metode noi. Elevii trebuie învățați însă să treacă informația „prin propriul filtru”: dacă își încarcă temele în ChatGPT sau în alte aplicații, asta nu înseamnă că au înțeles materia.
Concluzia ei are implicații directe pentru felul în care se evaluează elevii: „Temele făcute acasă nu mai sunt întotdeauna relevante pentru evaluare.” Evaluarea ar trebui să fie constructivă, continuă și făcută constant la clasă, singurul mod în care profesorul își poate da seama cât și-a însușit cu adevărat copilul.
„Stai doar câteva ore la clasă”, „ai vacanțe multe”: mituri despre profesie
Cristina Ciungu crede că meseria de profesor este atractivă pentru tinerii cu vocație, dar că este adesea privită superficial, din afară, prin clișee precum „stai doar câteva ore la clasă”, „ai vacanțe multe” sau „ai un salariu bunicel”. „Realitatea este mult mai complexă”, spune ea.
Ce îi ține pe tineri departe de catedră este, în opinia ei, în primul rând „responsabilitatea uriașă”: „Să predai înseamnă să fii exemplu pentru copii și tineri, iar asta cere multă maturitate. Nu este doar un simplu job.”
Pentru viitoarea ei clasă, își propune o educație bazată pe valori, care, spune ea, s-a pierdut puțin în ultima perioadă. Își dorește ca, peste ani, elevii ei să aibă încredere în propriile puteri, să fie puternici psihic și să aibă „o conștiință bine structurată”.