Profesoara de Limba și literatura română Ana-Maria Murariu descrie, într-un eseu publicat în Revista Scriptor, viața unui cadru didactic tânăr care face zilnic naveta către o școală rurală din județul Iași și încearcă să lupte cu indiferența, să îi apropie pe copii de lectură și să le ofere încredere în propriul viitor. Textul „O zi obișnuită. Naveta unui profesor tânăr și neliniștit”, publicat în ediția mai-iunie 2026 a revistei editate de Junimea, vorbește despre oboseală, sărăcie, presiunea sistemului și despre motivele pentru care unii profesori aleg totuși să rămână în școală.
„La școală nu e întotdeauna roz. De cele mai multe ori e un gri spălăcit, care te face să te îndoiești de propria persoană, de propriile capacități, de propria bunătate”, scrie profesoara, descriind sentimentul de epuizare și conflictul interior pe care îl trăiesc mulți profesori.
Autoarea povestește că se trezește înainte de ora 5 dimineața pentru a ajunge la școala din satul Cristești, după aproape o oră și jumătate de drum, 64 de kilometri dus. Costurile navetei depășesc lunar 1.000 de lei, însă spune că nu a simțit niciodată că timpul petrecut pe drum este pierdut.
„Da, naveta devine motiv de oboseală, de frică, de stres, dar niciodată pierdere de vreme. Pentru că timpul este tot al tău. Trebuie doar să-l ții bine în pumni și să nu lași piticul timpului să te păcălească”, notează aceasta.
În eseu sunt descrise și momentele care îi dau puterea să continue: elevii care încep să citească, copiii care au nevoie de sprijin sau micile gesturi de afecțiune care transformă o zi grea.
„Sunt zile luminoase în care te simți învingător pentru că ai reușit să ajuți un copil să învețe să recunoască cinci litere, în care plângi de emoție pentru că acel copil cu probleme de comportament îți aduce o ciocolată amară, cu aromă de portocale, doar ca să nu uiți că ai fost copil”, scrie profesoara.
Ana-Maria Murariu vorbește și despre dificultatea de a lucra cu elevi care și-au pierdut motivația pentru școală și pentru care succesul pare legat mai degrabă de bani, TikTok sau rețele sociale.
„Clasa a VIII-a. Un război obositor cu indiferența și cu dezinteresul față de propriul viitor. Astfel de generații sunt greu de format, greu de convins că viața nu înseamnă doar mașini, bani și TikTok. Dar nu renunți”, notează aceasta.
Profesoara descrie și diferențele dintre școlile urbane și cele rurale și critică modul în care performanța elevilor este redusă la note și statistici.
„Se fac statistici după simulări, după examene și se evidențiază părțile proaste din educație, dar nu vrea nimeni să accentueze faptul că o educație de calitate are nevoie de mai multe «sfori» decât un profesor”, scrie autoarea.
În text apare și povestea mini-bibliotecilor create în fiecare clasă, după ce profesoara a obținut fonduri pentru cumpărarea de cărți pentru copii și adolescenți.
„Ai reușit să oferi școlii ceea ce nu ai avut în copilărie: rafturi cu cărți ale căror coperți par a fi umplutura unui tort imens cu glazură de creativitate”, povestește aceasta.
Eseul vorbește și despre relația emoțională dintre profesori și elevi și despre motivele pentru care unii dascăli aleg să rămână în sistem, în ciuda oboselii și a nesiguranței.
„Nu renunți pentru că, în fond, și tu ai nevoie de ei. Ai nevoie de lumina lor. De sinceritatea și gingășia lor. Ai nevoie să îi vezi stând concentrați cu nasul într-o carte. Ai nevoie de elevii tăi fantastici ca de oxigen”, scrie Ana-Maria Murariu.
La final, profesoara spune că nu s-a gândit niciodată să renunțe la învățământ, chiar dacă postul ei este nesigur și problemele se adună.
„Dacă n-ai reușit să devii pompier pentru a salva vieți, măcar poți stinge indiferența copiilor cu puțină încredere și să le deschizi o ușiță spre un viitor mai bun”, conchide aceasta.