„Bacalaureatul românesc este un examen de recapitulare generală: română, matematică, o disciplină la alegere (…) Dacă ai evaluat un elev permanent, timp de patru ani, de ce trebuie să îl mai „verifici” din nou, integral, la final?”, scrie profesorul Cătălin Stoica, sociolog, cadru didactic unibversitar la SNSPA, într-un comentariu pe pagina sa de Facebook. Aceasta problematizează accesul în învățământul superior după ce rectorul Universității din București, Marian Preda, a propus recent, într-un interviu acordat Edupedu, o schimbare radicală a sistemului: finanțarea să urmeze studentul, printr-un mecanism de tip voucher, iar locurile la licență să fie repartizate direct în funcție de opțiunile absolvenților de liceu.
- Cătălin Stoica este profesor de sociologie în cadrul Departamentului de Sociologie al Facultății de Științe Politice. Deține un doctorat în sociologie la Stanford University (SUA), obținut în 2005, și este specializat în metodologia cercetării, inegalități sociale, mobilitate socială și sociologia tranziției.
„În România, bacalaureatul a ajuns să facă prea multe lucruri prost în același timp. Este, simultan, certificat de absolvire, instrument de selecție pentru universitate și mecanism de control al sistemului preuniversitar”, spune profesorul. „Mai exact, bacalaureatul românesc funcționează ca un compromis politic între instituții care nu au încredere una în alta,” scrie Cătălin Stoica.
În opinia sa, rezultatul acestui compromis este un examen care nu își mai îndeplinește niciuna dintre funcțiile declarate. „Rezultatul este un sistem care nu mai selectează ce trebuie, nu mai sancționează lipsa de efort și ratează studenți cu potențial real,” susține acesta în comentariul citat.
Stoica scrie că problema nu este nivelul de dificultate al examenului. „Problema nu este că bacalaureatul ar fi ‘prea greu’ sau ‘prea ușor’. Problema este că este folosit greșit.”
Profesorul descrie bacalaureatul actual ca pe un test generalist, fără legătură reală cu competențele cerute ulterior în universitate. „Bacalaureatul românesc este un examen de recapitulare generală: română, matematică, o disciplină la alegere. Elevii sunt puși să demonstreze că mai știu, într-o formă standardizată, ce au făcut timp de patru ani de liceu. Dacă ai evaluat un elev permanent, timp de patru ani, de ce trebuie să îl mai ‘verifici’ din nou, integral, la final? Notele alea nu reflectă nimic?”, întreabă profesorul.
În practică, spune Stoica, examenul nu măsoară ceea ce contează pentru studii universitare: „Bacalaureatul nu măsoară competențe universitare, ci capacitatea de memorare, antrenamentul pentru tipuri standard de subiecte și, mai ales, capitalul economic al părinților care asigură odraslelor accesul la meditații.”
Mai mult, diferențele reale dintre elevi sunt reduse la variații minore, mai spune Stoica: „Diferențele reale dintre elevi sunt comprimate în câteva zecimi de punct, care ajung să decidă cine intră la o facultate și cine nu.”
Cătălin Stoica oferă un exemplu pe care îl numește „banal, dar foarte real”: „Un elev care, în liceu, nu a fost interesat de majoritatea materiilor. A trecut, a luat note decente, dar nimic spectaculos. La bacalaureat, obține rezultate modeste. În sistemul actual, acest elev este catalogat drept ‘slab’.” Acest verdict, spune profesorul, este adesea fals. „Și totuși: dacă acest elev este foarte bun la logică, la abstractizare, la gândire critică? Dacă îl interesează cu adevărat istoria, filosofia sau dreptul?”
El amintește că în anii ’90 astfel de elevi aveau o șansă reală prin examenele de admitere. „Acel examen era unul care testa exact ceea ce conta pentru facultate.” Iar rezultatele se vedeau în timp: „Unii dintre cei care au intrat atunci la facultate, deși aveau note modeste la bac, au devenit studenți foarte buni, cercetători, cadre universitare.”
Astăzi, spune Stoica, „același profil este eliminat din start sau împins spre facultăți ‘de umplutură’”. Consecința este una gravă: „Sistemul pierde nu doar ordine și disciplină, ci inteligență reală.” Profesorul respinge ideea că bacalaureatul românesc ar fi un standard internațional. „Contrar mitului autohton, susținut mai ales de francofonii noștri, acest tip de bacalaureat ‘atotputernic’ nu mai este regula în lume,” spune el, după care precizează că în multe țări „absolvirea liceului se face prin evaluare continuă, admiterea la universitate se face prin examene proprii, teste standardizate sau criterii mixte. Bacalaureatul, acolo unde există, nu decide totul. România a rămas cu un model vechi, comod administrativ, dar ineficient educațional.”
În acest context, Stoica respinge explicit soluția finanțării prin vouchere, susținută recent în spațiul public de rectorul Universității din București. „În acest context apare propunerea finanțării prin vouchere: statul nu mai dă bani universităților, ci studenților, care ‘vin cu banii după ei’. Sună modern, liberal, eficient. În realitate, este o soluție greșită la o problemă prost formulată. Voucherul se acordă tot pe baza bacalaureatului, reproduce exact aceleași inechități și nu introduce nicio selecție academică reală.”
Mai mult, avertizează profesorul, acest sistem „transformă universitățile într-o pseudo-piață în care cele mari și ‘cu brand’ atrag tot, cele regionale se golesc, iar programele dificile, dar importante social, dispar”. „Învățământul superior public nu este aidoma unui supermarket. Nu funcționează după logica ‘clientul are întotdeauna dreptate’. Universitatea trebuie să selecteze, nu doar să atragă”, mai arată cadrul didactic.
„Bacalaureatul nu filtrează, ci redistribuie mediocritatea. Voucherul nu corectează, ci comercializează problema”, în opinia profesorului Stoica. Fără examene de admitere la universitate, fără teste standardizate serioase și selecție academică reală, „vom continua să avem un sistem care pare ‘corect’ pe hârtie, dar este profund nedrept în realitate”, spune Cătălin Stoica.
Mesajul integral al profesorului Cătălin Stoica:
„Bacalaureatul nu selectează, voucherele nu salvează. În România, bacalaureatul a ajuns să facă prea multe lucruri prost în același timp. Este, simultan, certificat de absolvire, instrument de selecție pentru universitate și mecanism de control al sistemului preuniversitar. Mai exact, bacalaureatul românesc funcționează ca un compromis politic între instituții care nu au încredere una în alta.
Rezultatul este un sistem care nu mai selectează ce trebuie, nu mai sancționează lipsa de efort și ratează studenți cu potențial real. Problema nu este că bacalaureatul ar fi „prea greu” sau „prea ușor”. Problema este că este folosit greșit.
Când un examen slab decide destine mari: Bacalaureatul românesc este un examen de recapitulare generală: română, matematică, o disciplină la alegere. Elevii sunt puși să demonstreze că mai știu, într-o formă standardizată, ce au făcut timp de patru ani de liceu. Dar întrebarea firească este DE CE? Dacă ai evaluat un elev permanent, timp de patru ani, de ce trebuie să îl mai „verifici” din nou, integral, la final? Notele alea nu reflectă nimic? În practică, bacalaureatul nu măsoară competențe universitare, ci capacitatea de memorare, antrenamentul pentru tipuri standard de subiecte și mai ales capitalul economic al părinților care asigură ordraslelor accesul la meditații. Diferențele reale dintre elevi sunt comprimate în câteva zecimi de punct, care ajung să decidă cine intră la o facultate și cine nu.
Elevul „mediocru” care ajunge student și profesor. Iată un exemplu banal, dar foarte real: un elev care, în liceu, nu a fost interesat de majoritatea materiilor. A trecut, a luat note decente, dar nimic spectaculos. La bacalaureat, obține rezultate modeste. În sistemul actual, acest elev este catalogat drept „slab”. Și totuși: dacă acest elev este foarte bun la logică, la abstractizare, la gândire critică? Dacă îl interesează cu adevărat istoria filosofia sau dreptul? În anii ’90, un astfel de elev avea o șansă reală: examenul de admitere. (Încă o mai are, la Drept și la Medicină.) Acel examen era unul care testa exact ceea ce conta pentru facultate (deși și el se baza pe inechități – clasa socială a părinților). Unii dintre cei care au intrat atunci la facultate în urma examenului (deși aveau note modeste la Bac) au devenit studenți foarte buni, cercetători, cadre universitare. Astăzi, același profil este eliminat din start sau împins spre facultăți „de umplutură”. Sistemul pierde nu doar „ordine” și „disciplină”, ci inteligență reală.
Un sistem pe care lumea îl abandonează: Contrar mitului autohton, susținut mai ales de francofonii noștri, acest tip de bacalaureat „atotputernic” nu mai este regula în lume. În multe țări europene absolvirea liceului se face prin evaluare continuă, admiterea la universitate se face prin examene proprii, teste standardizate sau criterii mixte. Bacalaureatul, acolo unde există, nu decide totul. România a rămas cu un model vechi, comod administrativ, dar ineficient educațional.
Și atunci, soluția: vouchere? În acest context apare propunerea finanțării prin vouchere: statul nu mai dă bani universităților, ci studenților, care „vin cu banii după ei”. Sună modern, liberal, eficient. În realitate, este o soluție greșită la o problemă prost formulată. De ce este așa? Pentru simplul motiv că că voucherul se acordă tot pe baza bacalaureatului, reproduce exact aceleași inechități și nu introduce nicio selecție academică reală.
Mai mult, transformă universitățile într-o pseudo-piață în care cele mari și „cu brand” atrag tot, cele regionale se golesc iar programele dificile, dar importante social, dispar. (Ceea ce ignoră unele planuri de comasare a universităților este tocmai caracterul regional al unor universități; studenții s-au îndreptat către ele și datorită faptului că nu își mai permit în condițiile actuale să meargă la facultate în orașe mari. Gândiți-vă la chiriile din București sau Cluj.)
Învățământul superior public nu este aidoma un supermarket. Nu funcționează după logica „clientul are întotdeauna dreptate”. Universitatea trebuie să selecteze, nu doar să atragă. Mai mult, pentru că sunt numeroși rectori care deja gândesc asemeni unor CEOs și au și venituri mai mari decât aceștia, reamintesc faptul că universitatea/învâțâmântul superior are o misiune publică. Universitățile publice nu sunt SRL-uri sau SA-uri. Nu mai vorbiți, stimați rectori, despre faptul că sunt programe nerentabile fiindcă instituțiile pe care le conduceți – unii din vremuri imemoriale – NU sunt listate la bursă. Dacă veți continua să discutați în termenii aștia (rentabilitate, profit etc.) în condițiile în care vă luați totuși salariile (extrem de mari) de la stat, hai mai bine să terminăm cu ipocrizia și să privatizăm naibii toată educația.
Adevărata problemă pe care nimeni nu vrea să o spună este că în România am ajuns într-o situație paradoxală în care elevii care nu muncesc serios în liceu pot intra la facultate, elevii cu potențial real, dar cu traseu școlar „neuniform” și din familii modeste, pot fi excluși, iar universitățile nu mai pot spune „nu” pe criterii academice. Bacalaureatul nu filtrează, ci redistribuie mediocritatea. Voucherul nu corectează, ci comercializează problema. Mai mult decât atât, se reproduc și adâncesc inegalitățile: copiii provenind din familii cu mijloace materiale puține au șanse din ce în ce mai reduse să intre la facultate.
Concluzia incomodă: Din start, soluția de comasare a universităților și de reducere a numărului de studenți ori locuri în învățământul public este o scamatorie contabilă, imposibil de pus în practică (Credeți că cei de la Universitatea de Medicină și Farmacie și cei de la Politehnică vor accepta să fuzioneze cu Universitatea din București de dragul creșterii ranking-ului in topurile alea mondiale? Că așa se motivează așa-zisa nevoie de fuzionare – prin creșterea ranking-ului, uitând bunăoară gradul ridicat de feudalizare instituțională al Politehnicii sau al Medicinei, cea din urmă fiind desemnată informal „UMF-istan”.)
În același timp, nu toți absolvenții de liceu trebuie să ajungă automat studenți. Nu pentru că ar fi „slabi”, ci pentru că universitatea este un spațiu de formare academică, nu un mecanism de absorbție socială. Fără examene de admitere, teste standardizate serioase, selecție academică reală, vom continua să avem un sistem care pare „corect” pe hârtie, dar este profund nedrept în realitate.
Ce aș face eu? Aș scapa de examenul de bacalaureat. Așa cum am spus mai sus, ce rost mai are Bacalureatul – o formă franceză total lipsită de conținut la noi — din moment ce pe același elev l-ai evaluat și răs-evaluat timp de 4 ani de zile? Cei care doresc să meargă la facultate ar trebui fie să dea niște teste standardizate (vezi SAT-ul în SUA) sau examen de admitere. Sunt perfect conștient că și aceste soluții nu ar rezolva pe deplin inechitățile și că tot copiii ai căror părinți sunt din clasa de mijloc (si în cea de sus) ar fi avantajați. Da, s-ar dezvolta și în acest caz niște industrii paralele de pregătire dar măcar am mai scăpa de una, cea a pregătirii pentru Bacalaureat.”
Alexa Stănescu
Mihai Peticilă
Matei Pop