„Care sunt prioritățile sistemului de învățământ? Care sunt lipsurile reale ale sistemului de învățământ? Reprezintă impunerea unei uniforme o prioritate? Reprezintă aceasta o rezolvare a neajunsurilor majore ale sistemului de învățământ din România? Răspunsul este clar nu”, a declarat profesorul de istorie Andrei Avram la Prima News, pe 30 septembrie.
Andrei Avram a relatat, în acest context, întrebarea unei eleve „se va mai vedea uniforma atunci când copiii vor sta înghesuiți, cu geci de iarnă pe ei, în săli în care nu se poate asigura confortul necesar?”
Din câte am observat în inițiativa legislativă, ar fi vorba despre finanțare în funcție de venitul fiecărei familii, dar aici intrăm în chestiuni practice. Câte cămăși îi poți oferi unui copil din învățământul gimnazial sau liceal? O să se schimbe în fiecare zi. Discutăm despre lucruri foarte, foarte concrete”, a spus Andrei Avram
Elevii cer ca discursul despre educație să se regăsească în realitatea școlilor
„Principalul aspect pe care și-l doresc elevii este tocmai această concordanță între discurs și practică. De foarte mult timp, foarte mulți oameni afirmă constant în discursul public că educația este prioritate națională, dar elevii observă, în același timp, că bursele nu mai sunt cum erau înainte, că numărul elevilor din clasă a crescut, că unii profesori nu există, la propriu, pentru a acoperi anumite discipline.
Toate acestea sunt realități cu care se confruntă, atenție, atât elevii noștri, cât și copiii noștri, pentru că și profesorii sunt părinți, la rândul lor, și cunoaștem, unii dintre noi, această realitate din dublă perspectivă, atât a profesorului, cât și a părintelui.
Și atunci când spun investiții în educație, nu spun neapărat măriri salariale pentru profesori. Sunt multiple paliere care pot fi și trebuie să fie îmbunătățite, dar, din păcate, toate acestea există doar la nivel de discurs”, a declarat Andrei Avram.
Solidaritatea elevilor este un exemplu pentru noi, adulții
Andrei Avram a apreciat faptul că elevii care au reacționat public se raportează și la problemele colegilor din alte medii sociale și educaționale.
„Ei reprezintă o oglindă a părții care reușește în sistemul educațional, iar solidaritatea aceasta a lor cu elevii din alte medii educaționale și sociale nu poate fi decât de bun augur și nu poate reprezenta altceva decât un exemplu pentru noi, adulții.
De multe ori avem impresia că realitatea pe care o trăim este singura realitate posibilă. Iar elevii au dovedit că nu este vorba despre aceasta”, a spus Andrei Avram.
Redăm declarațiile profesorului de istorie Andrei Avram
„Care sunt prioritățile sistemului de învățământ? Care sunt lipsurile reale ale sistemului de învățământ? Reprezintă impunerea unei uniforme o prioritate? Reprezintă aceasta o rezolvare a neajunsurilor majore ale sistemului de învățământ din România? Răspunsul este clar: nu.
Ceea ce este demn de admirat și ceea ce am observat în urma discuțiilor cu elevii mei, și nu numai, precum și din reacțiile acestora din spațiul public, este că elevii conștientizează lipsurile sistemului din care fac parte. Chiar dacă noi discutăm în România despre o societate, din păcate, foarte polarizată, cu foarte multe medii sociale și educaționale, sunt mai multe Românii, nici măcar una singură sau două Românii. Fiecare mediu educațional își cunoaște propriile priorități. Nu putem să discutăm despre priorități identice între micul rural și marele urban.
Nu putem discuta despre marile colegii naționale, despre realitățile din mediul urban, ca și cum acestea ar putea fi aplicate peste tot. De multe ori avem această iluzie, ne raportăm la elevul român, la sistemul de educație din România, dintr-o unică perspectivă. De fapt, perspectiva trebuie să fie multiplă, iar centralismul nu are cum să se plieze bine. Mai mult decât atât, ideea de a impune această măsură și de a compara cu ceea ce se întâmplă în alte spații, în alte medii educaționale, este o comparație care nu ține cont de toți factorii care stau la baza evoluției sistemului educațional.
Noi venim totuși dintr-un mediu în care centralismul, purtatul uniformei duc cu gândul automat la un regim dictatorial. De altfel, din reacțiile din spațiul public ale adulților care își amintesc că au purtat uniforme, ideea aceasta de a impune în mod obligatoriu purtatul uniformei i-a dus pe mulți la amintiri nefaste din perioada comunistă.
Din câte am observat în inițiativa legislativă, ar fi vorba despre finanțare în funcție de venitul fiecărei familii, dar aici intrăm în chestiuni practice. Câte cămăși îi poți oferi unui copil din învățământul gimnazial sau liceal? O să se schimbe în fiecare zi. Discutăm despre lucruri foarte, foarte concrete. Îi asiguri încălțăminte? Ofer răspunsul pe care mi l-a oferit o elevă de-a mea: „Se va mai vedea uniforma atunci când copiii vor sta înghesuiți, cu geci de iarnă pe ei, în săli în care nu se poate asigura confortul necesar?”. Asta m-a întrebat ea și putem transmite mai departe.
Putem discuta despre faptul că o uniformă acoperă drumurile care nu sunt asfaltate ale unor copii din mediul rural sau toaleta din curtea unității de învățământ. Adică discutăm despre o discrepanță între realitate, între orizontul de așteptare al elevilor și al profesorilor, între lipsurile reale care există și această idee, care pare mai degrabă o glumă, pentru că nu este o problemă reală. Pe de altă parte, toți elevii mi-au transmis acest lucru, purtatul uniformei nu reprezintă o măsură care să combată bullyingul, iar vestimentația nu ar rezolva această problemă. Pe lângă faptul că există multe tipuri de accesorii care ar putea evidenția diferențele de statut social, bullyingul nu se rezumă doar la vestimentație.
Educația este cea care trebuie realizată încă de la cele mai fragede vârste, în așa fel încât elevul să nu agreseze alt elev, indiferent de hainele pe care acesta le poartă. Altfel, dacă educația este deficitară, indiferent de hainele pe care elevii le vor purta, fie că sunt haine de la branduri celebre, fie că sunt uniforme, bullyingul va exista.
Pe de altă parte, ați amintit despre rezultatele la testele PISA. Din nou, este vorba despre o divizare, inclusiv în rândul elevilor, din perspectiva accesului la o educație de calitate sau din perspectiva lipsurilor din acest domeniu. Cei care s-au mobilizat sunt, în mare parte, elevi din mediul urban, sunt elevi pentru care rezultatele la testele PISA nu sunt neapărat relevante. Ei reprezintă o oglindă a părții care reușește în sistemul educațional, iar solidaritatea aceasta a lor cu elevii din alte medii educaționale și sociale nu poate fi decât de bun augur și nu poate reprezenta altceva decât un exemplu pentru noi, adulții.
De multe ori avem impresia că realitatea pe care o trăim este singura realitate posibilă. Iar elevii au dovedit că nu este vorba despre aceasta. În unitățile de învățământ în care predau sunt elevi care au optat pentru uniformă și, atenție, ei poartă uniforma cu mândrie, se identifică cu sigla liceului, dar, în același timp, nu sunt de acord cu această modalitate de a impune, de la nivel central, această decizie tuturor elevilor. Deci protestul lor nu este un protest împotriva ideii de uniformă, ci este un protest împotriva centralismului și militează pentru autonomia fiecărei unități de învățământ.
Până la urmă, se discută despre această chestiune, poate, cumva, vom reuși să depășim această paradigmă a formelor fără fond și, într-adevăr, să abordăm autonomia. Conducătorii, managerii unităților de învățământ să fie adevărați cunoscători ai nevoilor elevilor și ai comunității educaționale din care fac parte și ei să fie cei care iau decizii care vin în întâmpinarea comunităților școlare pe care le coordonează.
Principalul aspect pe care și-l doresc elevii este tocmai această concordanță între discurs și practică. De foarte mult timp, foarte mulți oameni afirmă constant în discursul public că educația este prioritate națională, dar elevii observă, în același timp, că bursele nu mai sunt cum erau înainte, că numărul elevilor din clasă a crescut, că unii profesori nu există, la propriu, pentru a acoperi anumite discipline.
Toate acestea sunt realități cu care se confruntă, atenție, atât elevii noștri, cât și copiii noștri, pentru că și profesorii sunt părinți, la rândul lor, și cunoaștem, unii dintre noi, această realitate din dublă perspectivă, atât a profesorului, cât și a părintelui. Este o realitate care este de multe ori în totală contradicție cu discursul politicianist care face referire la educație ca interes național.
Am avut proiecte de țară care au făcut referire la dezvoltarea educației. Discutăm despre România, despre șansa acesteia de a se dezvolta doar prin investiții în educație, dar la nivel de discurs. Pentru că toate aceste discursuri nu se reflectă, în realitate, în investiții în educație. Și atunci când spun investiții în educație, nu spun neapărat măriri salariale pentru profesori. Sunt multiple paliere care pot fi și trebuie să fie îmbunătățite, dar, din păcate, toate acestea există doar la nivel de discurs.
Iar atunci când există o inițiativă legislativă cu privire la sistemul de învățământ, cum este această inițiativă referitoare la obligativitatea uniformei școlare, nu se referă la nevoile reale ale sistemului de învățământ. Automat, o astfel de abordare creează o opoziție, o formă de protest, și este de bun augur că se întâmplă acest lucru, bineînțeles, în forme legale și civilizate.
Noi trebuie să vedem lucrurile din perspectivă istorică. De multe ori, comparația cu sistemele educaționale ignoră durata lungă a istoriei. Performanțele sistemelor educaționale sunt rezultatul unor politici educaționale implementate pas cu pas, de-a lungul multor decenii.
Există, din păcate, această marotă de a ne compara fără a conștientiza sau a ne aminti că cei mai buni au plecat, de multe ori, de foarte jos. Este cazul, de exemplu, al sistemului finlandez, care, prin implementarea acestei măsuri, la prima vedere banale, o masă caldă pentru toți elevii, a redus abandonul școlar. Și de aici, zeci de ani de reforme, de continuitate a reformelor.
În sistemul de învățământ din România avem impresia că există măsuri care se află în contradicție. Indiferent cine a fost ministru, de multe ori pare că deconstruiește sau vine cu o alternativă, cu o viziune total opusă celei a predecesorilor. Sistemele educaționale care au reușit au transformat, într-adevăr, educația în prioritate națională și, pentru a reuși să o transforme, este nevoie de o viziune pe termen lung. Noi nu putem să schimbăm generațiile și sistemul educațional în câțiva ani. Este nevoie de un efort constant și de un efort transgenerațional.
Un mesaj de încheiere: solicitarea atât a elevilor, cât și a profesorilor, de fapt, așteptările lor, ar fi această concordanță și raportarea la educație, într-adevăr, ca la o prioritate națională, ceea ce s-ar reflecta într-un respect real față de elevi, față de profesori și în consolidarea acestui parteneriat în interiorul fiecărei comunități.
Discutăm despre un triunghi educațional foarte important, în prim-plan, părinți, elevi, profesori, nu neapărat în această ordine, și, după aceea, despre colaborarea acestor comunități cu autoritățile locale. Atât timp cât, pentru fiecare dintre noi, elevul va fi prioritar, nevoile elevilor vor fi în prim-plan, cred că toate acestea, pe termen lung, vor duce la îmbunătățirea sistemului educațional. Altfel, nu putem depăși paradigma formelor fără fond, care pare că ne bântuie din secolul al XIX-lea.”
