Proiectul România Educată mi se pare construit pe o axă cu doi poli. Din păcate, nu comunică mai deloc între ei. Primul pol corespunde unei necesități istorice: nimic nu se poate realiza în economia, societatea sau cultura României viitoare fără o transformare a educației. Lipsa actuală de educație performantă este deja prea mare ca să mai poți identifica zorii viitorului. La polul opus, nu știu cine a pus în pagină opțiunile proiectului, dar par să fie mai degrabă tentative de compromitere. Multe din opțiuni sunt rupte de rezultate dominante și actuale ale științelor cognitive și sociale despre educație, întoarse cu fața spre trecut, contradictorii și haotice. Dacă s-ar aplica așa cum se prezintă, sistemul ar ajunge într-o stare de confuzie și regresie și mai profundă decât acum.
Din rațiuni de demonstrare, am să ilustrez cele afirmate cu un exemplu despre poziționarea învățământului superior în proiect.
Când o componentă a unui sistem este neglijată, de fapt ignorată, de o inițiativă de raționalizare, acea componentă este numită orfană a sistemului. Când considerăm România Educată, descoperim fără mare efort, chiar și prin cea mai superficială comparație între analizele și opțiunile dedicate diferitelor niveluri ale sistemului, un fapt lipsit de orice rațiune: învățământul superior este postat în poziția de orfan al României educate. Ce ar putea justifica această opțiune? Ce consecințe ar avea dacă și în faza de aplicare s-ar menține neglijarea? Mă grăbesc să spun:
(a) nimic nu poate justifica neglijarea învățământului superior, cu atât mai puțin o conjectură conform căreia învățământul universitar s-ar afla într-o stare mai bună decât celelalte niveluri;
(b) consecințele neglijenței ar depăși și cea mai neagră estimare a stării viitoare a întregului sistem de educație: o astfel de incompletitudine ar iradia pe verticală dinspre vârful spre baza sistemului și ar tulbura profund stabilitatea acestuia. Să explic.
- Neglijarea. În afară de serierea, lipsită de orice justificări, de obiective, măsuri, submăsuri, priorități, dezirabilități, așteptări, nu se face nici cea mai mică mențiune despre un set de direcții convergente, care să se refere la ceea ce chiar autorii consideră a fi reprezentative pentru orice nivel, respectiv “structura, profilul absolventului și tranziții”. Las deoparte unele confuzii semantice (e.g. se menționează când învățământul superior, când cel terțiar, ca și cum ar fi sinonime, deși sistemul nostru nu are încă nimic care să-l facă terțiar); nu înțeleg deloc orientarea cvasiexclusivă către accentuarea internaționalizării unui sistem care, din păcate, este încă prea puțin racordat, ba aș zice chiar rupt de programe de inovare și dezvoltare națională; mă intrigă lipsa de referire la studenții care abandonează repede și masiv (în proporție de circa 30% după unele estimări) alma mater pe care abia o aleseseră după bac sau lipsa cronică de studenți proveniți din mediile rurale într-o țară încă eminamente rurală sau disproporția dintre numărul excesiv de mare de universități și numărul excesiv de mic de studenți etc., etc. Nimic din toate acestea și multe altele nu sunt măcar menționate și nici nu ghicesc ce s-ar putea pune sub panoplia de obiective, măsuri sau priorități. Nu am nici cel mai mic indiciu despre motivele acestei opțiuni, pot fi imaginate diverse scenarii. A opta să aduci schimbări și reașezări în toate celelalte niveluri și să te oprești în fața celui mai înalt coincide cu introducerea unui blocaj al tuturor transformărilor preconizate și readucerea sistemului, mai devreme sau mai târziu, în faza de funcționare regresivă. Rațiunile acestei blocări țin de logica însăși a funcționării sistemului ca întreg: cadrele didactice din toate nivelurile sistemului se formează în universități, sursele cunoașterii transmise școlar sunt academice, cunoașterea științifică despre funcționarea fiecărui nivel al sistemului este produsă sau/și validată universitar, evaluarea universitară deschide canalele oricărei exigențe școlare. Să mai reamintesc ceva: sistemul de educație are două rute de iradiere a calității. Una este iradierea ascendentă, conform căreia sursa calității studenților universității își are originea declanșatoare în calitatea pregătirii copilului care este înmatriculat în clasa I a învățământului primar (psihologii au demonstrat încă din anii 1960/70 că inteligența copilului de 6 ani prezice o proporție de 90% din scorul inteligenței de la 18 ani). Cealaltă iradiere este descendentă: calitatea educației timpurii, a cadrelor didactice și a conținuturilor predate și învățate în toate nivelurile preuniversitare de educație depind de calitatea predării și cercetării din învățământul superior. Una din implicațiile acestor iradieri devine suficient de clară: neglijarea învățământului superior transformă România Educată în sursa scăderii calității unui învățământ preuniversitar reformat.
- Re-evaluarea. Punerea învățământului superior în poziția de orfan al României educate trebuie să fie re-evaluată și corectată de îndată. Sunt multe, foarte multe de făcut în cadrul învățământului superior pentru a-l aduce în fluxul de convergență al schimbărilor unei Românii educate care se vrea atât de ambițioasă. Ar fi de corectat incoerența instituțională a sistemului, provizoratul gestionării universităților, centralismul ministerial deghizat și mai ales lipsa de sustenabilitate demografică și financiară a sistemului sau ignorarea drepturilor universitare de alegere ale studenților. Dintre toate acestea, două mi se par a fi cele mai pregnante. Una se referă la lipsa de sustenabilitate instituțională a multor universități de stat și particulare, unele dând semne că au atins deja praguri apropiate de faliment. Se știe că disponibilul candidaților la studenție este în scădere, dar sistemul este supra-aglomerat cu aceleași tipuri de universități imitatoare și cu prea puține instituții novatoare și performante dintre care absolvenții cu bac să aleagă… Într-un astfel de context universitar confuz, cu universități fără cercetare, dar cu programe de master și doctorat care ar presupune cercetare, cu plagiatori care se luptă să-și scuze sau anuleze plagiatele fără nicio ezitare morală și mai recent cu inițiatori universitari de carton care se străduiesc să facă infuzii de entități nonuniversitare (le botează cu academicul “colegii”) tocmai în universități pentru a se salva de la falimentul academic ușor de recunoscut. Culmea este că România Educată le-a și adoptat pentru a face cumva loc nonuniversitarului în universitar, pentru prima dată în istorie și în lume (asta da prioritate!). Cealaltă direcție pregnantă ar consta în recunoașterea drepturilor candidaților la studenție de a alege competitiv acele domenii și granturi de studii pe care statul le-ar scoate la concursuri anuale pe baza priorităților dezvoltării viitoare a țării. Cu granturile câștigate studenții și-ar alege universitățile și programele de studii care s-ar prezenta competitiv pe piața granturilor și ar avea apoi motive să fie exigenți față de calitatea prestațiilor universitare.
- Sincronizarea. Re-evaluarea opțiunii actuale de a ține învățământul superior la marginea României educate și re-aducerea sa în centrul iradierilor verticale ale educației formale i-ar conferi caracteristica de sincronizare a componentelor sistemului. Nimic mai natural, mai organic, mai firesc!
Nu știu dacă am reușit să vă conving de efectele profund dăunătoare ale neglijenței învățământului superior în proiectul României educate. Mea culpa, dacă argumentele mele nu au rezonat cu înțelegerea Dvs. La finalul aplicării proiectului, dacă ignorarea se va perpetua, aș dori să vă consult în privința eventualelor desincronizări. Atunci probabil că iarăși vom intra sub umbra blestemului românesc clasic de a o lua iarăși de la început pe baza consultării finale a minții celor de pe urmă.
__________
Despre autor:
Analiză semnată de sociologul Lazăr Vlăsceanu, cercetător și profesor al Universității din București, cu doctoratul în Sociologie obținut la London University, Institute of Education, în 1976, autor a numeroase volume și cercetări și cel care a realizat selecţia textelor şi studiul introductiv la: “Basil Bernstein, Studii de sociologia educaţiei”.
Lazăr Vlăsceanu este unul dintre cei mai proeminenți sociologi români, profesor și cercetător în cadrul Catedrei de Sociologie pe care a condus-o la Universitatea din Bucureşti, director adjunct al Centrului European UNESCO pentru Învăţământul Superior (UNESCO-CEPES) în perioada 1992-2007.
A absolvit Universitatea din Bucureşti, obţinând în 1970 diploma în Filosofie (Pedagogie). A urmat doctoratul în Sociologie la London University, Institute of Education, diplomă obținută în 1976 (sursa). Este membru în Consiliul General al CNATDCU, a făcut parte din Comisia Prezidenţială pentru analiza şi elaborarea politicilor din domeniile educaţiei şi cercetării care în 2007 a publicat raportul România educaţiei, România cercetării, care a stat la baza Legii educației nr. 1/2011 în vigoare în prezent, dar modificată masiv de guvernele care s-au succedat în ultimii 10 ani.
Sursă foto: Lucian Tudose – Agerpres Foto / Lazăr Vlăsceanu