La fiecare început de an școlar, uniforma revine în dezbaterea publică. Argumentele sunt mereu aceleași: disciplină, apartenență, egalitate. Întrebarea esențială lipsește însă aproape întotdeauna: au școlile dreptul să o impună?
Răspunsul juridic este scurt: nu. Răspunsul de oportunitate este și mai scurt: uniforma este o falsă problemă. Le iau pe rând.
2007: singura dată când legea a vorbit despre „semnul distinctiv”
După 1989, uniforma școlară a dispărut din legislație. A revenit indirect în 2007, prin Legea nr. 35/2007 privind creșterea siguranței în unitățile de învățământ.
Art. 5 alin. (1) prevedea că „consiliile profesorale, cu acordul consiliului reprezentativ al părinților și cu consultarea reprezentanților elevilor, stabilesc pentru elevii unității de învățământ respective cel puțin un semn distinctiv, cum ar fi: ecuson, uniformă, eșarfă sau altele asemenea”. Potrivit alin. (2), semnele distinctive se comunicau poliției și jandarmeriei.
Textul impune trei observații. În primul rând, scopul era siguranța elevilor, nu estetica sau disciplina. În al doilea rând, uniforma era doar una dintre opțiuni; un simplu ecuson satisfăcea integral cerința legii. În al treilea rând, decizia nu aparținea directorului, ci presupunea acordul părinților și consultarea elevilor.
Ce a spus Curtea Constituțională
Art. 5 a fost contestat pentru încălcarea gratuității învățământului și a dreptului la învățătură. Prin Decizia nr. 548/2008, Curtea Constituțională a respins excepția. Motivarea este însă mai importantă decât soluția.
Curtea a reținut că stabilirea semnului distinctiv „se face numai după obținerea acordului consiliului reprezentativ al părinților”, astfel că „decizia finală este rezultatul acordului tuturor celor implicați, nefiind impusă de un singur organism”.
Mai mult, Curtea a arătat că interzicerea accesului în școală al elevilor fără semn distinctiv „nu este o consecință a legii, ci a interpretării date acesteia de către cei care o aplică”. Costurile care pot deveni împovărătoare pentru părinți și legalitatea modului concret de stabilire a semnului distinctiv rămân în competența instanțelor de judecată.
Concluzia este clară. Nici sub imperiul Legii nr. 35/2007 uniforma nu era obligatorie. Iar sancționarea elevilor pentru lipsa ei era deja, în 2008, o interpretare abuzivă a legii.
2023: legea a tăcut. Școlile nu au înțeles tăcerea
Legea învățământului preuniversitar nr. 198/2023 a abrogat Legea nr. 35/2007. Nu a preluat art. 5. Prin urmare, nu există astăzi nicio normă de rang legal care să permită unei școli să stabilească un semn distinctiv, cu atât mai puțin o uniformă.
A rămas doar art. 106 alin. (2) lit. c), care consacră „obligația de a se prezenta la școală într-o ținută vestimentară decentă și adecvată, conform regulamentului unității de învățământ preuniversitar”.
Diferența dintre cele două reglementări este de natură, nu de grad. Legea nr. 35/2007 abilita școala să stabilească un element de identificare, cu acordul părinților. Legea nr. 198/2023 îi permite doar să stabilească limitele decenței. Prima normă era o abilitare. A doua este o îndatorire a elevului, nu o competență a școlii.
În dreptul public, autoritatea poate face doar ceea ce legea îi permite. Tăcerea legii nu este o abilitare. Pentru o instituție publică, este o interdicție.
„Conform regulamentului”. Care regulament?
Formularea art. 106 este imprecisă. Legiuitorul trimite la „regulamentul unității de învățământ”, ca și cum ar exista unul singur. În realitate, o școală are cel puțin trei regulamente, cu domenii de aplicare și modalități de aprobare diferite:
- Regulamentul de organizare și funcționare (ROF) – document de management, care particularizează la nivelul școlii regulamentul-cadru aprobat prin ordin de ministru (ROFUIP);
- Regulamentul intern – act al angajatorului, reglementat de art. 241–246 din Codul muncii, aplicabil salariaților, nu elevilor;
- Regulamentul de ordine interioară – prevăzut de art. 65 alin. (4) din Legea nr. 198/2023, cu un conținut limitat expres: accesul persoanelor din afara școlii și procedurile de sesizare a violenței.
Niciunul nu are ca obiect stabilirea unei uniforme. Oricare ar fi regulamentul vizat, el rămâne un act subordonat legii. Potrivit art. 78 din Legea nr. 24/2000, asemenea acte „trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise și nu pot conține soluții care să contravină prevederilor acestora”. Un regulament școlar nu poate crea o obligație pe care legea nu o prevede.
Imprecizia legiuitorului nu este o scuză. Este o invitație la arbitrar, pe care multe consilii de administrație au acceptat-o.
Ținută decentă nu înseamnă uniformă
Decența este un standard negativ. Ea indică ce nu este permis. Uniforma este un standard pozitiv. Ea indică exact ce trebuie purtat. Confuzia dintre cele două se află la originea majorității abuzurilor.
Un reper util există deja. Curtea de Apel București le cere tuturor persoanelor prezente în sala de ședință și în clădirea instanței să fie „curate, îmbrăcate decent și într-o manieră care arată demnitate și respect față de instanță”. Instanța precizează și ce înseamnă ținută inacceptabilă:
„Ținuta inacceptabilă include: pantaloni scurți, tăiați sau colanți, sandale gen papuci de plajă, haine mulate indecent, îmbrăcăminte indicând afilierea la o bandă sau alte obiecte de îmbrăcăminte cu caracter ofensator, vulgar, rasist, sexist, obscen, haine cu desene sau cuvinte sugestive, slogane, sau imagini, inclusiv creaturi grotești. Nu vor fi permise articolele de îmbrăcăminte sfâșiate, murdare și zdrențăroase, articolele de îmbrăcăminte provocatoare, sau purtate provocator!”
O școală poate, așadar, să interzică ținuta vulgară, ofensatoare sau neîngrijită. Nu poate impune un sacou cu sigla școlii sau un tricou de o anumită culoare. Sau dacă vrea să o facă, ar trebui să îi plătească pe elevi pentru promovare, putând stabili o obligație doar pentru profesori, care sunt angajații școlii.
Sancțiunile sunt interzise expres
Chiar și acolo unde uniforma este doar „recomandată”, sancționarea elevilor este exclusă. Art. 183 alin. (2) din ROFUIP, aprobat prin Ordinul nr. 5726/2024, interzice „măsurile care pot limita accesul la educație al beneficiarilor primari”, inclusiv „sancționarea beneficiarilor primari care nu poartă uniforma unității de învățământ sau altele asemenea”.
Statutul elevului, aprobat prin Ordinul nr. 5707/2024, confirmă aceeași concluzie. Art. 14 alin. (1) lit. d) obligă elevul la o ținută „decentă și adecvată” și la purtarea „elementelor de identificare în conformitate cu legislația în vigoare”. Cum legislația în vigoare nu mai prevede niciun semn distinctiv, nu există nicio îndatorire încălcată. Fără îndatorire, nu există abatere. Fără abatere, nu există sancțiune. Un element de identificare poate fi și carnetul de note sau un act de identitate.
În practică, interdicția este ocolită. Apar „tichete negative” în catalogul electronic, mustrări verbale sau amenințarea scăderii notei la purtare. Formele diferă. Nelegalitatea este aceeași.
Lipsa temeiului legal a fost recunoscută chiar de Guvern. În punctul de vedere transmis Parlamentului cu privire la inițiativa legislativă Bp. 341/2024, Executivul a arătat că uniforma școlară nu poate fi subscrisă nici condițiilor, nici cadrului prevăzut de lege.
Oportunitatea: o falsă problemă
Să presupunem că legea s-ar schimba mâine. Ar rămâne întrebarea de fond: ce problemă rezolvă uniforma? Răspunsul onest este: niciuna dintre cele care contează. Chiar fostul ministru al Educației, Daniel David, admitea în 2025 că nu avem „niciun studiu care să ne arate că ar conta mai mult”.
Ce contează se vede în cifre. Rezultatele PISA 2025, publicate pe 8 septembrie 2026, arată că peste jumătate dintre elevii români de 15 ani se află sub nivelul minim de competență la matematică. 38,5% sunt sub acest nivel la toate cele trei domenii evaluate, cu 5,3 puncte procentuale mai mult decât în 2022. La citire, scorul a scăzut cu 16 puncte.
În paralel, Legea nr. 141/2025 a crescut norma didactică, a mărit numărul de elevi în clasă, a eliminat bursele de excelență olimpică și de reziliență, a restrâns bursele de merit și a redus la jumătate tariful pentru plata cu ora.
În acest context, dezbaterea despre uniformă nu este inocentă. Este o diversiune. Este mai ușor să discutăm culoarea tricoului decât faptul că jumătate dintre copii nu înțeleg un text sau un grafic. Este mai comod să le cerem părinților să plătească o uniformă decât să explicăm de ce statul plătește mai puțin pentru educație.
Sub aspectul legalității, problema uniformei este rezolvată: școlile nu au dreptul să o impună. Sub aspectul oportunității, este o falsă problemă. Ținuta unui sistem de învățământ se măsoară în rezultate, nu în uniforme.
______________
Despre autor: Alexandru Bajdechi este avocat, doctorand în drept constituțional la Academia de Studii Economice din București. A absolvit programul de master „Achiziții publice, Concesiuni, Parteneriat public-privat” al Facultății de Drept, Universitatea din București având o lucrare de disertație cu titlul „Implicații teoretice și practice ale obligațiilor și compensațiilor de serviciu public în cadrul contractelor de servicii publice reglementate de Regulamentul (CE) nr. 1370/2007”.
Nota redacției: Opinia aparține autorului și nu este neapărat și opinia redacției.
