Când universitățile nu or să mai bage mâna în buzunarul profesorului și al studentului, atunci pot să vorbească despre eficiență și riscuri / Op Ed Profesoara Oana Șerban, lector la Facultatea de Filosofie a Universității din București

A nu veni cu bani de acasă pentru job mi se pare un principiu echivalent celui de a avea baia în casă. E tot atât de civilizat. V-ați întrebat în câte feluri profesorii sunt siliți să vină cu bani de acasă pentru diferite sarcini sau proiecte sau deplasări făcute în interes de serviciu?

A fost o vâltoare în media în ultimele săptămâni legată de desființarea unor programe de studii, pe motiv că prezintă riscuri financiare. Că nu sunt vandabile. Că nu sudează relațiile dintre universități și piața muncii. 

Dacă tot e să ne luăm cu mâinile de cap de la ce înseamnă eficiență și vandabilitate, vreau să punctez un lucru care nu s-a spus. E absolut imoral ca o universitate să vrea să închidă programe, când nu pune la dispoziția facultăților specialiști, experți, connaisseuri, acești mari alchimiști ai ambalajului și publicității; când nu alocă un expert în PR și comunicare, care să facă oferta educațională să circule inteligent la… clienți. Era să zic… studenți. Dar asta e o discuție în care studentul nu contează. Nu-i așa? Unii au vrut să facă ceva anume cu viața lor. De pildă, să fie profesori de slovacă, greacă veche, latină, studii religioase etc. Treaba lor. Nu s-au angajat să fie agenți de influență și nici să facă PR. Ci să predea și să facă cercetare. Să lucreze cu studenți, nu să umble după clienți. Dar acum avem un nou Leviatan. Nu îți aduci studenți, nu o să îți pui pâinea pe masă. Și începi să faci apostolat, nu discipolat. Vinzi, nu predai. Speculezi. Prospectezi. 

Nu a existat „răsfățul” – care de fapt e o urgență neîmplinită  – ca fiecare facultate să aibă un strateg pentru această vânzare de servicii educaționale sau conectare la „piața muncii” (elitistă și de tipul turnului de fildeș, ori pragmatică și mercenară), adaptată la profilul ei disciplinar. Fiecare se vinde cum știe, cât poate, din ce are. De multe ori din chetă altruistă. 

În rest, dacă ai 30 de studenți, ești vandabil și eficient; dacă ai 29 începi să miroși a risc. Problema e că dacă ai 20 foarte buni, să spunem, sau 15 – care publică, participă la conferințe, fac proiecte excepționale, dar care au ghinionul să nu fie 20, începi să miroși a mort. La 10, ești deja din alte timpuri (cum n-ai dispărut încă?) la 5 nu faci nici cât o sectă. Se vrea învățământ de masă și pentru programele de licență, și de master,  și de doctorat; cât mai mulți, și de preferat la taxă. Grămezi, nu comunități. Nu e normal să ai inflație de studenți în bănci pentru masterat și doctorat. Nu sunt studii pentru toți și breaking news, dacă vă mai amintiți, nu trebuie să le facă toți! Dacă la învățământul primar (!) Legea națională precizează că „o clasă cuprinde în medie 20 de elevi, dar nu mai puțini de 12 și nu mai mult de 25”, ca să își lustruiască cei 7 ani de acasă, pentru elita unei cercetări de ce ai vrea să ai în bănci câți oameni încap într-un vagon de tren? 

Dacă vrem să facem din oferta educațională business, atunci poate n-ar strica să ne amintim că parte dintr-o afacere bună nu presupune doar să răspunzi la cerere (care e expresia unui val sau a unui trend, de multe ori creată pătimaș și nesustenabil), ci să generezi o nevoie și să oferi o soluție pentru ea. Go with the flow, înțeleg, dacă nu ne pierdem capul.  Vreau să știu și eu ce nevoi au creat universitățile în ultimul an. Și mai ales în mandatul anumitor indivizi care reduc eficiența la excel-uri. 

Universitățile au uitat, în majoritatea lor (sub presiunea financiară a unor indivizi care cred că trebuie să vindem skill-uri, ca și când ele se pot forma fără cunoaștere) că trebuie să genereze nevoi. Sunt tot mai reactive la mase și la mode, și tot mai lipsite de public și de tradiție. Pe undeva, tradiția le și încurcă. Numai că universitățile nu ajung să facă business, ci să se comporte ca niște bișnițari. Și asta nu vine de la Bolojan în mod particular. Ci de la unii care s-au eternizat înainte de venirea lui și care și-au cântat în strună și după el. 

E absolut imoral să pretinzi oamenilor să vină cu bani de acasă pentru deplasări în interes de serviciu și să predici lecția eficienței și a bunei guvernări. Cu atât mai mult a bunului simț. Universitățile care trăiesc „pe caiet”, deci pe datorie, la angajați, nu pot să dea nicio lecție despre ce e eficient financiar. Salariul angajatului e pentru munca prestată. Nu credit pentru programe și proiecte. 

E foarte imoral să ți se spună că ai muncit mai mult decât poți fi plătit, deși s-a acceptat că trebuie să muncești atât. Ba chiar că e necesar. 

E foarte imoral să fii universitate de stat, dar să aplici toate politicile unei universități private. 

Și cred că dacă mandatele conducerii sunt limitate, și mandatele șefilor de birouri ar trebui să fie limitate. Mai ales ale celor care fac jongleria numerelor. De pildă, a celor care fac contabilitate și veghează ca vistieria instituției să fie profitabilă, pe buzunarul angajatului. Se schimbă rectori, prorectori, decani, că așa e democratic și sănătos? Să fie democrație și pentru cei care dau binecuvântarea la ordinul de plată. Ca să ne asigurăm că circulă resursa umană și ideile noi, nu doar oamenii vechi. Circulă banii, circulă și omul. 

Când universitățile nu or să mai bage mâna în buzunarul profesorului și al studentului, atunci pot să vorbească despre eficiență.  Deocamdată singurul risc e că te duci la muncă și mai și plătești pentru asta. 

Așa că stau și mă întreb: câți dintre noi vom fi confortabili cu lipsa de reacție și cu acceptarea acestor fapte ca fiind normale, indignându-ne în privat? Și de ce nu spune nimeni că s-a ajuns cam departe cu exemplele de bune practici privind proiecte  făcute pe buzunarul personal pentru capitalul instituțional? 

Nu e vorba de o criză economică, mai înainte de o criză a bunului simț. A doua e mult mai falimentară. O societate capitulează când nu mai are rușine. Și nu văd nicio rușine în tot ce se întâmplă. Există un tupeu vecin cu prostia. A se vedea ce face Bolojan din educație. Și un tupeu găzduit de reaua intenție. A se vedea ce fac universitățile din autonomia lor, când nu li se impun metode sau practici financiare suicidale, și totuși le adoptă voluntar. De multe ori ca să dea aerul de eficiență. 

Înțeleg că pentru unii e eficient să fim luați de proști.  Dar nu vrem să și plătim pentru asta. Măcar atât să fie un act gratuit. Puțină generozitate nu strică, ce naiba! Înțeleg și că a fi eficient nu înseamnă a fi moral întotdeauna. Dar nu presupune în mod necesar a fi ticălos. 

Nu știu cine ce așteptări are, și nici ce înseamnă reformă pentru cei mai mulți. Mai ales pentru fanii României educate, de care s-a ales praful. Dar o să mi se pară că se schimbă lucrurile și poate o să și cred, când oricine va asuma o poziție de leadership în universități și în ministere (fie al Educației, fie al Cercetării) o să vină să spună: de azi nimeni nu mai vine cu bani de acasă. Pentru nimic și pentru nimeni. N-am altă dorință.  Altminteri, când ai mulți negustori de cunoaștere și dealeri de oferte, ai și multă inflație de prostie și multe vieți ratate. E atât de simplu. 

__________

Despre autor:

Lect. univ. dr. Oana Șerban este doctor în Filosofie al Universității din București din 2018 cu o teză la intersecția dintre estetică și istoria filosofiei, dedicată analizei structurii revoluţiilor artistice în modernitate („The Structure of Artistic Revolutions in Modernity. A Political Theory of Aesthetic Validity”). Este Director executive al CCIIF-Centrului de cercetare a istoriei şi circulaţiei ideilor filosofice. A primit distincția de Profesor Bologna de două ori, în 2018 și în 2021. Din 2025 este membră în Young Academy of Europe.

Nota redacției: Opinia profesorului este esențială pentru școala din România, pentru viitorul ei și al copiilor. Încurajăm și susținem cadrele didactice să-și exprime părerea, să analizeze sistemul actual, să propună soluții la problemele pe care le întâmpină și să popularizeze exemplele de bună-practică. Publicarea opiniilor cadrelor didactice pe Edupedu.ro nu înseamnă automat că publicația susține aceste idei sau propuneri. Trimiteți opiniile pe redactie@edupedu.ro.