INTERVIU Șerban Iosifescu, Agenția de Asigurare a Calității Învățământului Preuniversitar: Amenințarea cu consecințele juridice și pornirea de la prezumția de vinovăție a părintelui, elevului sau profesorului sunt contra-productive: de teamă, vor fi ascunse date

8.813 vizualizări
Serban Iosifescu / Foto: Facebook Serban Iosifescu
Părinții vor trebui să fie mai implicați în educația copiilor ca până acum, însă nu ar trebui amenințați, fiindcă responsabilitatea nu este doar a lor, sau doar a profesorilor ori elevilor, este a tuturor actorilor care participă la educație, inclusiv a autorităților, spune Șerban Iosifescu, directorul Agenției Române de Asigurare a Calității Învățământului Preuniversitar (ARACIP). Ce se va întâmpla mai departe este un experiment social pe o generație cum nu s-a mai făcut până acum, iar succesul depinde de implicarea individuală a fiecăruia, de la părinți, profesori, autorități, până la copii, spune expertul în educație preuniversitară. Partea bună a lucrurilor este că în acest mod, elemente de bază ale educației, precum igiena, vor fi învățate devreme și respectate de mult mai mulți, este de părere acesta. Problemele scoase în evidență de pandemie sunt vechi, însă opinia publică nu le-a acordat niciodată atât de multă atenție ca acum. Spre exemplu „cercetările spun că, în cele 4 luni de închidere a școlii, copiii defavorizați au regresat cu un an și, în plus, au abandonat școala mult mai mulți decât în condiții normale”, a explicat Iosifescu într-un interviu pentru Edupedu.ro.

De asemenea, la nivel mondial, „s-a estimat că 4 luni de închidere a școlii vor însemna (dacă nu se iau măsuri de recuperare sau compensare) pierderea a cel puțin un an de câștiguri (din cei 40 de viață activă), pentru cei peste 1 miliard de copii afectați de închiderea școlii (aproape 68% dintre copiii de vârstă școlară din 143 de țări ale lumii)”.

De aceea, părinții au devenit foarte importanți în asigurarea continuității în învățare.

„Însă au putut îndeplini rolul de ”profesori de criză” doar cei educați și cu venituri medii și peste medie, mai puțin părinții defavorizați. (…) Amenințarea cu consecințele juridice și pornirea de la prezumția de vinovăție (a părintelui, a elevului sau a profesorului) este contra-productivă: de teamă, vor fi ascunse date, se va pasa răspunderea și, în final, vom avea mai multe cazuri și mai puțină învățare”, a explicat Iosifescu.

În plus, „este absolut sigur că, la vârste mici, nu vor fi respectate nici regulile de distanțare fizică (specialiștii estimează la maximum 4-5 minute timpul în care copiii de grădiniță pot fi ținuți departe de alți copii…), nici privind purtatul măștii.”

Nu în ultimul rând, „redeschiderea școlilor, va produce, fără nicio îndoială, focare de COVID-19 și în școli – nu multe, dar, probabil, intens mediatizate. Important, este, în acest sens, să vedem ce facem atunci, dar fără a intra în panică sau într-o vânătoare de vrăjitoare.”

Edupedu.ro: Se pliază regulile Ministerului Sănătății pe principiile educației și pedagogiei?

Șerban Iosifescu: Ce știm, în acest moment, pe baza datelor și a experiențelor de la noi și din alte părți:

  1. Învățarea cea mai ”sigură” din punct de vedere sanitar – exclusiv online – nu poate înlocui învățarea față-în-față. O spun specialiștii – inclusiv Salman Khan, creatorul celei mai de succes platforme de învățare online. Mediul de învățare din școală înseamnă mult mai mult decât simpla transmitere de cunoștințe. Școala înseamnă educație și prin interacțiunea directă între copii și cu profesorii: să nu uităm că omul este ființă socială, iar învățarea are și o dimensiune socială, emoțională și, nu în ultimul rând, una practică (practică dirijată, supervizată), dimensiuni care nu pot fi asigurate doar prin învățare online. (Folosesc termenul de ”profesor” pentru toate nivelurile de învățământ, pentru că nu-mi place cel de ”cadru didactic”).
  2. ”Siguranța” și ”învățarea” sunt mărimi cu semn contrar. Cu alte cuvinte, dacă punem pe primul plan ”învățarea” înseamnă un risc mai mare de îmbolnăvire; dacă punem pe primul plan ”siguranța”, vor exista, cu certitudine, pierderi de învățare. Pierderile au fost, deja, cuantificate: s-a estimat că 4 luni de închidere a școlii vor însemna (dacă nu se iau măsuri de recuperare sau compensare) pierderea a cel puțin un an de câștiguri (din cei 40 de viață activă), pentru cei peste 1 miliard de copii afectați de închiderea școlii (aproape 68% dintre copiii de vârstă școlară din 143 de țări ale lumii).
  3. Pierderile cele mai mari sunt înregistrate în mediile defavorizate: nu numai că nu au învățat, ci au regresat. Cercetările spun că, în cele 4 luni de închidere a școlii, copiii defavorizați au regresat cu 1 an și, în plus, au abandonat școala mult mai mulți decât în condiții normale: problemele existente (sărăcia, locuire precară, nivel scăzut de educație a părinților, șomaj sau slujbe prost plătite, stare de sănătate precară etc.) s-au accentuat și li s-au adăugat lipsa accesului la echipamente conectate la Internet, școli mai puțin dotate și profesori mai slab pregătiți pentru a lucra online.
  4. Părinții au devenit foarte importanți în asigurarea continuității în învățare. Însă au putut îndeplini rolul de ”profesori de criză” doar cei educați și cu venituri medii și peste medie, mai puțin părinții defavorizați: din cauza nivelului scăzut de educație (care nu le-a permis să-și ajute copiii), din cauza sărăciei (nu și-au putut permite să lipsească de la slujbă și nici să cumpere echipamente) și din cauza atitudinilor mai puțin favorabile învățării (mulți părinți având, la vremea lor, rezultate școlare slabe, absențe multe și chiar abandonând timpuriu școala – mai ales mamele).
  5. Modelul hibrid s-a dovedit mai bun decât învățarea exclusiv față-în-față și mult mai bun decât învățarea exclusiv online – dar, atenție, doar de la vârste ale elevilor peste 8 ani și, din nou atenție, cu precădere pentru copiii favorizați. Deci, pentru educația timpurie și cel puțin pentru primele clase de învățământ primar, precum și pentru copiii din medii defavorizate prezența la școală este crucială.

Important este, după părerea mea, găsirea unui compromis optim, acceptat de toți cei afectați (profesori, elevi, părinți) în privința redeschiderii școlii:

  • Siguranță absolută nu există, indiferent de scenariu (copilul poate duce virusul în familie de la școală, dar îl și poate aduce la școală din familie sau de la locul de joacă, din concediu, de la mall etc.).
  • Dacă nu redeschidem școlile, pierderile de învățare vor afecta societatea pe multiple planuri și pe termen lung.
  • Pentru siguranță, măsurile luate peste tot în lume sunt aceleași: igienă (individuală și a spațiilor de învățare), distanțare fizică, purtarea corectă a măștilor, gruparea copiilor (și evitarea amestecării grupurilor de copii), testarea masivă și repetată a profesorilor (și chiar a elevilor) și urmărirea contacților (pentru elevi și, mai ales, pentru profesorii).
  • Redeschiderea școlilor va produce, fără nicio îndoială, focare de COVID-19 și în școli – nu multe, dar, probabil, intens mediatizate. Important, este, în acest sens, să vedem ce facem atunci, dar fără a intra în panică sau într-o vânătoare de vrăjitoare (în care să găsim, neapărat, vinovați pe care să-i și pedepsim exemplar), pentru a satisface ”setea de sânge” a opiniei publice. Cunosc cazuri de îmbolnăviri la persoane care au respectat regulile, sunt mulți asimptomatici (care nici nu au știut că sunt purtători) etc. Nu întotdeauna putem vorbi de ”vină” – mai ales în situația de acum, de transmitere comunitară. Ca exemplu: în București timpul mediu de deplasare la/de la școală (circa 45 minute/zi) este dublu față de timpul mediu pe țară. În Capitală (și în alte orașe mari) foarte mulți elevi folosesc, zilnic, transportul în comun. Mai putem, oare, învinovăți școala sau familia în această situație?
  • Trebuie acordată o atenție mai mare (inclusiv resurse, inclusiv testare suplimentară) pentru școlile din comunități defavorizate. De exemplu, în școlile și liceele din mediul rural procentul profesorilor navetiști poate ajunge și la 50-60%%. Tot în aceste școli (mai ales în licee) învață și un procent considerabil mai mare de elevi navetiști. Deci, ne putem aștepta ca, la reluarea cursurilor, să înregistrăm cazuri de îmbolnăvire și în comunități care, până acum, nu au avut niciun caz – având în vedere, repet, că avem transmitere comunitară și mulți asimptomatici.
  • În concluzie: ne trebuie reguli și proceduri, ne trebuie capacitate managerială și de reacție rapidă (inclusiv resurse flexibil alocate, în funcție de nevoi) și o asumare conștientă a unui anumit nivel de risc.

Vreau să subliniez un lucru: în pandemie ”merge și așa” (vorba de aur a românului) nu mai… merge în privința respectării regulilor de distanțare, igienă etc. Mai subliniez și că regulile și procedurile sunt necesare: pandemia ne va forța să ne dezvoltăm deprinderi (automatisme) noi: să nu ne atingem fața, să ne spălăm mai des pe mâini, să păstrăm o distanță mai mare față de ceilalți. Or, la nivel organizațional, procedurile bine făcute și urmate constant au ca scop tocmai formarea acestor deprinderi. 

Edupedu.ro: Copiii de la clasele mici vor putea sta la școală atât de mult cu măști pe față? Când sună clopoțelul de pauză, copiii de la clasele primare nu stau niciodată locului, aleargă pe holuri, se joacă, se împing, pare imposibil să oprești impulsurile normale de socializare, în special acolo unde vorbim de aglomerații mari de copii. În condițiile acestea, este realist ceea ce propune ministerul Sănătății, credeți că elevii vor putea să respecte distanțarea socială sau că supraveghetorii vor putea face față? Sau vorbim mai degrabă de niște reguli puse pe hârtie pentru a se acoperi formal și juridic, fiindcă realitatea de pe teren va fi cu totul alta, cel mai probabil.

Șerban Iosifescu: Și da și nu – mai precis: pentru unii da, pentru alții nu. Este absolut sigur că, la vârste mici, nu vor fi respectate nici regulile de distanțare fizică (specialiștii estimează la maximum 4-5 minute timpul în care copiii de grădiniță pot fi ținuți departe de alți copii…), nici privind purtatul măștii, nici chiar de igienă – mai ales acolo unde nici părinții nu le respectă (din nou, cu precădere în mediile defavorizate).

Rezultatele cercetării spun că, pe de o parte, la copii există o concentrare mai mare de virioni în căile respiratorii. În schimb transmiterea de la copii spre alți membri nu este foarte frecventă. Dar, așa cum spun toți specialiștii, va trebui să ne obișnuim să conviețuim cu virusul (cel puțin încă un an, până vom avea acces, cu toții, la un vaccin). Ca urmare, se impune testarea masivă și frecventă, precum și măsuri imediate de izolare și de urmărire a contacților, cu atât mai mult și cu atât mai frecvent cu cât copilul este mai mic și/sau provine dintr-un mediu defavorizat.

Cu cât copilul crește, cu atât probabilitatea de a respecta regulile (inclusiv să poarte corect masca) este mai mare. Cu o singură condiție: ca părinții și profesorii să fie convinși ei înșiși de necesitatea acestor reguli. Regulile sunt bune, în sine: sunt reguli stabilite și urmate în întreaga lumea, nu numai la noi. Dar, prin alte părți, se adaugă și o completare de bun simț (pe care, oare, îl avem?): ”pe cât este posibil / rezonabil”.

Cu alte cuvinte, să încercăm, în primul rând noi, profesorii, cu bună credință, să respectăm regulile și, în al doilea rând, să încercăm să convingem părinții și copiii să o facă și ei. Chiar dacă regulile sunt numai parțial respectate, chiar dacă numai o parte dintre elevi poartă masca, măcar o parte din timp, dacă aerisim frecvent sălile de clasă și ne spălăm mai des pe mâini – tot va fi un progres, față de situația în care nimeni nu respectă regulile, nimeni nu poartă masca și nimeni nu se spală pe mâini.

Asigurarea sprijinului părinților (mai ales în mediile defavorizate și mai ales pentru nivelurile preșcolar și primar) este esențial. Părinții trebuie convinși să respecte (din nou, pe cât posibil) regulile de igienă și să nu mai trimită la școală copii cu diferite simptome de boală (situație frecventă în educația timpurie și în învățământul primar) și chiar ar trebui să se li se dea săpun, dezinfectant etc. celor din medii defavorizate. Mai mult: dacă (scenariul cel mai prost) se vor închide, din nou, școlile, părinții ar trebui convinși și pregătiți pentru a susține și continua, împreună cu copiii lor, învățarea acasă. Din nou, cât este posibil. Chiar și în scenariul hibrid, sau în cel față-în-față părinții trebuie să fie un sprijin, nu un obstacol pentru participarea la educație și pentru învățare.

Repet: amenințarea cu consecințele juridice și pornirea de la prezumția de vinovăție (a părintelui, a elevului sau a profesorului) este contra-productivă: de teamă, vor fi ascunse date, se va pasa răspunderea și, în final, vom avea mai multe cazuri și mai puțină învățare.

Edupedu.ro: Ce recomandați să se facă în privința supraaglomerării din școli?

Șerban Iosifescu: Supraaglomerarea este relativă și, după părerea mea, s-a acordat o atenție mult prea mare acestei probleme care afectează puține unități școlare, aproape toate în urbanul mare. La sat, în orașe mici și chiar în unele școli din cartiere (în Berceni, de exemplu, sunt școli care învață într-un singur schimb) sunt spații suficiente pentru împărțirea colectivelor mari (clasele grupele numeroase fiind, de asemenea, o problemă tot în orașele mari). Cam 60% dintre școlile rurale, mai ales în zonele cu emigrație semnificativă, au spații suficiente, chiar excedentare, în condițiile în care nici colectivele nu sunt foarte mari.

Atenția acordată acestor cazuri excepționale se datorează, pe de o parte, populației școlarizate (copiii din familii bogate, educate, cu influență – deci, cu părinți vocali și ”cu greutate”) și, pe de altă parte, faptului că nu prea sunt soluții aplicabile de azi pe mâine. Subliniez: soluții există, dar aplicarea lor necesită timp și resurse considerabile de la autoritățile locale. De exemplu, prin alte părți, s-au identificat de acum câteva luni astfel de spații și s-au amenajat pentru a funcționa ca școală. Aceste spații sunt în centre comerciale, hoteluri și restaurante (închise din cauza pandemiei), soluția fiind cu câștig mutual: patronii primesc bani de chirie și pot supraviețui, iar școlile au spații suplimentare.

Și aici, marea problemă este cea a marilor diferențe de resurse: bani pentru astfel de măsuri se găsesc doar în comunitățile bogate – care, de bine de rău, vor asigura materiale pentru dezinfecție, măști, echipamente, chiar spații suplimentare amenajate pentru învățare. Ce ne facem, însă, în comunitățile sărace, care nu au bani nici măcar pentru salariile funcționarilor din primării? De aceea este nevoie, în acest sens, de programe guvernamentale de asistență financiară (așa cum s-a procedat, de altfel, în multe țări).

O altă mare problemă este (pentru toate unitățile de învățământ), cea a resursei umane: ar trebui clarificată normarea predării în astfel de situații (împărțirea colectivelor, gruparea elevilor, scenariul hibrid etc.) – mai ales pentru educația timpurie și clasele mici. Repet, pentru clasele de gimnaziu și de liceu, pentru învățământul postliceal și cel superior, tranziția la un sistem hibrid va fi mult mai ușoară, chiar dacă mai sunt probleme de rezolvat (cum ar fi, de exemplu, cea a componentei practice a învățământului profesional și tehnic și a celui vocațional – artistic, pedagogic, militar, sportiv).

Edupedu.ro: Legat de orele online, cu toate declarațiile lor și eforturile pentru achiziționarea de laptopuri sau tablete, credeți că va funcționa această digitalizare pe repede-nainte? Îmi pare că peticesc mai degrabă ceea ce nu au făcut 10-15 ani, e un sistem care pleacă mult mai de jos decât cele din alte țări. Practic vrem să trecem, peste vară, de la latrine în curte, la wi-fi și laptop pentru lecții online.

Șerban Iosifescu: Iarăși, cred că problema echipamentelor (reală, desigur) a eclipsat alte probleme, cel puțin la fel de importante: fără competențe digitale la profesori (proiectarea, realizarea, monitorizarea și evaluarea activităților digitale și hibride de învățare) și la elevi, precum și fără un curriculum adaptat (inclusiv materiale de învățare), putem avea și mama echipamentelor, că tot vor fi pierderi mari de învățare.

Subliniez, din nou: situațiile sunt foarte, foarte diferite de la o școală la alta și problema este veche, pandemia scoțând-o, doar, la suprafață. Din datele noastre (ceea ce au încărcat școlile în baza noastră de date) dotarea școlilor cu calculatoare variază atât de mult încât valorile medii și pierd semnificația: ce îți poate spune o medie a numărului calculatoarelor conectate la Internet, dacă acest număr variază între ”0” și ”125” (cifre reale)? De exemplu, pentru școlile gimnaziale, pe baza datelor încărcate de aproape 3500 de unități (anul școlar 2018-2019), avem o medie de aproape 7 elevi / calculator în mediul rural și de 8 elevi / calculator în mediul urban. Deci, există o dotare cu calculatoare raportată la numărul de elevi (mai bună în mediul rural), care permite, în general, accesul elevului la un terminal pentru 1-2 ore / săptămână (repet, la școală) – oricum insuficient pentru dezvoltarea competențelor digitale.

În plus, nu avem informații privind starea acestor echipamente și privind nivelul lor de folosire. Pe de altă parte, 605 unități (dintre care 526 în mediul rural) în care învață circa 12% dintre elevii de gimnaziu, raportează între 0 și 5 calculatoare pe unitate – deci, nu pot asigura nici măcar o oră de acces la calculator în fiecare săptămână, pentru fiecare elev. Or, accesul la calculator, la școală, este un indicator și pentru nivelul de dezvoltare a competențelor digitale ale elevilor: nu poți învăța online, nu poți învăța ce este Internetul, să cauți informație, să o procesezi, să o prezinți etc. fără un instrument corespunzător. Deci, putem estima și că un număr semnificativ dintre elevii de gimnaziu nu vor putea folosi corespunzător terminalele primite (dacă vor fi primite), din motiv de competențe digitale insuficiente.

Pe de altă parte, nu cred că există problema accesului la Internet și la terminale performante în mediul urban favorizat – inclusiv și mai ales în acele școli supraaglomerate de care vorbeam: supraaglomerarea nu este cauzată, în majoritatea cazurilor, de creșterea populației școlare locale, ci de preferințele părinților pentru școlile respective – mergând până la mutații și vize de flotant fictive în circumscripțiile acelor școli. Aceeași situație și cu liceele considerate bune, populate cu elevi din familii educate și bogate.

În context, nu cred că trebuie luat în considerare telefonul mobil ca mijloc de educație: să consideri că poți face educație pe un grup de WhatsApp mi se pare o glumă proastă. Poți folosi telefonul inteligent pentru comunicare, pentru mici chestionare sau alte activități adiacente, dar nu pentru activități propriu-zise de învățare. Și, atenție, se pare că sunt probleme și cu tabletele: în SUA, unde se practică învățatul pe tabletă de când a apărut IPad-ul (în 2010), s-a constatat că rezultatele copiilor, care au învățat pe tablete, sunt mult mai slabe decât ale celorlalți, chiar față de elevii care nu au folosit deloc astfel de echipamente (laptopuri, tablete etc.). Desigur, achiziția de tablete poate fi o soluție de urgență în situația concretă, de acum, pentru a asigura accesul la echipamente și la Internet unui număr cât mai mare de elevi. Dar, pentru viitor, se pare că soluția optimă este achiziția de laptopuri: în timpul pandemiei, acolo unde s-au cumpărat echipamente (de exemplu, în California, 1.000.000 de terminale),  s-au achiziționat laptopuri cu conexiune la Internet: variante mai ieftine de Chromebook, cu prețuri începând de la 150 USD.

Nu avem informații privind nivelul competențelor digitale ale profesorilor (chiar dacă foarte mulți susțin că au participat la cursuri de TIC). Dar, aici, sunt optimist: profesori (mai ales de la nivelul preșcolar și cel primar) care, în februarie, nici nu știau să deschidă calculatorul, acum vorbesc despre și utilizează cu nonșalanță platforme de învățare și aplicații de videoconferință (Zoom, Meet etc.). Nevoia te învață, nevoia mare și presantă te învață repede. Așteptăm și datele colectate în SIIIR, din școli (prin luna mai), în privința accesului elevilor la terminale, acasă (în folosință exclusivă sau partajate cu alți membri ai familiei).

În concluzie: digitalizarea funcționează deja și va funcționa în continuare – pentru școlile privilegiate (din comunități bogate, educate etc.) și va trebui ca eforturile și resursele să fie direcționate către școlile din comunitățile defavorizate, pe toate dimensiunile: dotarea cu echipamente, asigurarea accesului la internet, dezvoltarea competențelor digitale ale profesorilor și ale elevilor. Or, aceste lucruri nu se pot face imediat. Avem nevoie de calm, răbdare și, chiar dacă este campanie electorală, de gândire pe termen lung, precum și de o abordare graduală: să începem, de urgență, intervențiile în zonele și în școlile cele mai defavorizate, pentru că acolo vor fi pierderile cele mai mari de învățare și pericolul cel mai mare de abandon școlar- cu consecințele negative economice și sociale (nivelul câștigurilor și al PIB, angajabilitatea și competitivitatea economică, nivelul criminalității etc.).

Edupedu.ro: Ce planuri aveți la ARACIP ca să existe o calitate mai bună a predării, având în vedere că trecerea la predarea online (care foarte probabil va continua) a pus în evidență o sumedenie de bube cum ar fi incapacitatea multor profesori de a se adapta, de a se plia pe interesul și nevoile elevilor? Cum ar trebui să arate o școală de calitate în contextul pandemiei?

Șerban Iosifescu: Să lămurim, întâi, un lucru: chiar dacă ARACIP se numește agenție de ”asigurare” a calității, rolul este de ”evaluare” a calității, neavând autoritate la nivel de sistem (dincolo de evaluare). Legea spune că măsurile de îmbunătățire recomandate de ARACIP trebuie implementate de unitățile școlare, de inspectoratele școlare și de Minister. Și este bine să fie așa: decizia de evaluare trebuie separată de decizia de îmbunătățire. Cum anume ar trebui să arate o școală de calitate depinde de legislația în vigoare, de cultura și de practicile manageriale și profesionale. Noi vă putem spune, doar, care este nivelul de calitate, raportat la legislația și standardele existente (în vigoare), elaborate și aprobate mai ales în perioada 2007-2012. Nivelul evaluat al calității (pe baza acestei legislații și acestor standarde) apare în Rapoartele periodice privind calitatea la nivel de sistem (care cuprind și recomandări de îmbunătățire) și în Rapoartele de evaluare externă (la nivel de unitate școlară). Menționez, doar, în treacăt, că, de circa 5 ani, încercăm (fără succes, deocamdată) să promovăm noi standarde și să îmbunătățim metodologia de evaluare.

Revenind la întrebare: nimeni, în lume, nu știe cum va arăta școala în anul școlar 2021-2022, și nici dacă și cum trebuie regândită ”calitatea” educației (de exemplu, printr-o atenție mai mare acordată regulilor de protecție sanitară și echității) nici la noi, nici în altă parte. Toată lumea experimentează și devine tot mai clar că, cel puțin până la apariția unui vaccin, tot ce se poate realiza este un ”damage control”: știm că vor fi pierderi, dar, prin politici adecvate, să încercăm să le limităm la un minim posibil. Și, trebuie spus, probleme analizate sunt aceleași peste tot.

Pe de altă parte, există, deja, lecții învățate, care vor îmbunătăți starea educației pe termen mediu și lung: măsurile adoptate nu vor atenua, doar, impactul pandemiei, vor rezolva și probleme sistemice mai vechi. De exemplu, peste tot în lume criza provocată de pandemie a scos în evidență, pe de o parte, marile disparități sociale și educaționale, și pe de altă parte a adus educația în prim planul dezbaterii publice. Inclusiv la noi: dacă, înainte de pandemie, educația nu apărea în prime time, la televiziuni, decât dacă era înjunghiat vreun profesor sau când murea vreun copil înecat în latrină, în ultimele luni, problemele școlii (și, mai ales, ce avem de făcut pentru a relua învățarea în condiții de siguranță) ocupă un procent semnificativ din timpul alocat știrilor – la concurență, chiar, cu subiectele politice ”fierbinți” (cum ar fi alegerile). Important este să păstrăm, noi, publicul larg, această focalizare pe educație, pentru că numai așa și politicienii îi vor acorda atenție și resurse. Pandemia este, cred eu, un moment crucial în lupta pentru creșterea resurselor publice alocate educației (inclusiv ca procent din PIB): în curând, va începe campania electorală pentru alegerile locale și vom avea (probabil), în acest an, și alegeri generale – și ar fi bine să profităm de acest lucru.

Edupedu.ro: Cum credeți că vor arăta viitoarele rezultate la testele PISA? Digitalizarea aceasta ar putea avea un efect pozitiv sau vom vedea cum o mare parte din elevi sunt lăsați în urmă din cauza lipsurilor materiale? PISA a scos în evidență un lung șir de probleme din școala românească cum ar fi un accent pe elitism, diferențe enorme între elevii din școlile marginale și cei din școlile “bune”, defazare față de nevoile economiei și față de societate (analfabetismul funcțional). Cum credeți că răspund problemelor fundamentale ale învățământului măsurile de până acum ale autorităților, care presupun cheltuieli mari și o implicare și mai mare a profesorilor și a școlilor? Credeți că măsurile acestea, de la cheltuielile sanitare care trebuie acoperite local, până la predarea online se raportează în vreun fel la problemele fundamentale ale școlii? Dacă da, cum?

Șerban Iosifescu: Sunt convins că viitoarele rezultate la PISA vor reflecta pierderile de învățare, la nivel mondial. Cu certitudine, viitoarea testare PISA (care, am înțeles, ar putea fi amânată cu un an) va măsura și competențele digitale (la cea din 2018 am fost printre foarte puținele țări care au dat testarea cu pixul pe hârtie).

Pe de altă parte, dacă, forțați fiind de pandemie, vom lua măsuri pentru școlile defavorizate (singurele care, de altfel, au și potențial de creștere la PISA), rezultatele vor fi benefice pentru întregul sistem școlar.

Repet: pe termen mediu și lung, toate măsurile privind dotarea, curriculumul, pregătirea profesorilor etc., vor contribui la scăderea absenteismului, a abandonului școlar și la îmbunătățirea rezultatelor învățării. Inclusiv măsurile sanitare: să nu uităm că suntem pe ultimele locuri din UE la consumul de săpun, detergent și pastă de dinți. Dacă ajungem să formăm niște deprinderi de curățenie, pentru toți copiii, nu vom avea decât de câștigat.

Mai avem o problemă, mai puțin discutată: închiderea școlii și, în general, pandemia a amplificat problemele emoționale și de sănătate mintală – la copii și la adulți. Ca urmare, asigurarea învățării sociale și emoționale și promovarea sănătății mintale în școală și în societate au devenit preocupări prioritare (mai mult pe la alții decât la noi, din păcate). Să nu uităm că există, deja, cercetări, care arată efectele negative ale expunerii copiilor la ecran (mai ales a celor mici). Este un motiv în plus pentru a redeschide școlile (pentru activități de învățare față-în-față) în educația timpurie și în învățământul primar (cum, de altfel, s-a și procedat mai peste tot – chiar dacă pentru celelalte niveluri de învățământ sunt adoptate modele hibride sau exclusiv online). Și noi va trebui să acordăm, în școală, o atenție mult mai mare decât până acum stării de bine a copiilor și educației lor sociale și emoționale: nu avem nevoie de sociopați, chiar inteligenți și cu 10 la examenul de Bacalaureat…

Și mai avem nevoie de un lucru – o evaluare sistematică, permanentă, a tot ceea ce se întâmplă în sistem:

  • Nivelul capacității instituționale (curriculum predat și învățat, resurse pentru învățare, financiare și umane etc.) și manageriale (capacitatea de planificare, de organizare, de monitorizare și de evaluare pe bază de date și alte evidențe, la toate nivelurile).
  • Nivelul participării școlare – inclusiv înregistrarea sinceră a absențelor, la activitățile față-în-față și la cele online. Nu avem nici situația clară a abandonului școlar: din moment ce mediile au fost încheiate pe baza activității din primul semestru, nu știm în ce măsuri închiderea școlii a dus sau nu la o creștere a abandonului școlar.
  • Rezultatele învățării: nu știm ce pierderi de învățare s-au produs, pentru că evaluările naționale de la clasa a II-a, a IV-a și a VI-a nu s-au mai ținut și pentru că evaluarea națională de la finele clasei a VIII-a și examenul de Bacalaureat au măsurat numai învățarea din semestrul I (până la pandemie). De aceea, cred că primele câteva săptămâni de școală vor trebui dedicate evaluării acestor pierderi. Repet, acolo unde s-au făcut aceste evaluări, a fost descoperită nu numai o stagnare în învățare, ci un regres considerabil (până la un an de învățare pierdut).
  • Cu toate presiunile unor părinți, nu cred că este o idee bună să renunțăm la obiectivitatea evaluării, prin subiecte mai ușoare la evaluări și examene naționale. Numai măsurând obiectiv vom vedea pierderile reale și vom putea acționa în consecință. În plus, nu vor fi afectate, în niciun fel, șansele copiilor respectivi: dacă toată lumea ia, să spunem, cu 1 punct mai puțin, ierarhiile rămân aceleași. A, că nu mai ia „odrasla mea” 10 pe linie – este altă poveste: ne îmbătăm cu apă rece dacă credem că elevii, care au luat, anul acesta, 10 la evaluarea națională și la examenul de Bacalaureat, nu au avut pierderi considerabile de învățare. Nu cred că este nici moral și nici în avantajul copiilor noștri, ca, de dragul unei note mari, să negăm aceste pierderi și să încercăm să-i convingem că sunt mai buni și că știu mai multe decât în realitate.

Edupedu.ro: Ce impact credeți că va avea acest exercițiu educațional asupra generațiilor care trec acum prin școală, vom vedea un abandon mai mare în special în mediul rural unde accesul la educație era și așa inechitabil înainte?

Șerban Iosifescu: Cum am mai spus, nu avem nici cea mai vagă idee: doar putem estima acest impact, pe baza unor modele predictive. Care modele, nici nu știm dacă mai pot fi sau nu aplicate în această situație, atipică față de tot ce am trăit, până acum, în istoria recentă.

Deci, pe baza informațiilor existente, știm că au fost pierderi de învățare (fără să știm dacă și cum pot fi recuperate), care se vor reflecta în economie.

Mai știm că va urma o criză economică, cu impact mai mare în anumite ramuri economice și care va reașeza întreaga economie (către un ”nou normal”). Ca urmare, va fi afectată și nevoia de calificări profesionale, care, la rândul ei, va face necesară regândirea întregului sistemul de formare profesională (inițială și continuă). Aceasta este, însă, o altă discuție, mai mult decât necesară, dar pe care nu am început-o, încă.

Mai știm că ne îndreptăm spre un sistem hibrid de învățare (combinație online și față-în-față), ceea ce va pune o presiune și mai mare asupra bugetului educației: echipamente, competențe profesionale, materiale de învățare, curriculum adaptat, sisteme de evaluare noi (inclusiv online –  care folosesc, de exemplu, inteligența artificială). Mai știm că, dacă nu facem aceste schimbări și dacă nu alocăm aceste resurse, decalajul între noi și alte sisteme școlare (și sociale) va crește – cu consecințe ușor de anticipat.

Mai știm că această criza a afectat, considerabil mai mult, categoriile și comunitățile defavorizate, scăzând competitivitatea lor relativă, ceea ce va duce, pe de o parte, la creșterea deficitului de forță de muncă înalt calificată și, pe de altă parte, la creșterea presiunilor pe bugetul de asigurări sociale. Și acest impact va fi mai mare la noi unde, și înainte de criza COVID-19, la nivel social și educațional, nu prea stăteam bine la capitolul ”echitate”.  Deci, dacă nu investim în educația copiilor din medii defavorizate, vom fi, cu toții, mai săraci.

 

Foto: Facebook/Serban Iosifescu

Donează prin Transfer Bancar

CONT LEI:RO76BTRLRONCRT0471641001

CONT EURO:RO26BTRLEURCRT0471641001

Deschis la BANCA TRANSILVANIA
Donează prin Patreon

Donează

1 comentariu
Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

You May Also Like

Csaba Asztalos: Vindem iluzii cu notele. Discriminarea nu ar rezulta din anularea examenelor din cauza pandemiei, ci din faptul că nu există un sistem de notare unitar / Soluția ar fi să se introducă teze unice

“Discriminarea nu ar rezulta din faptul că nu organizezi examenele naționale din cauza pandemiei COVID-19. Discriminarea ar rezulta din faptul că nu există un sistem de notare unitar, în practică,…
Vezi articolul

Andreas Schleicher, OECD: În România, tratați profesorii de liceu mult mai bine decât pe educatori și pe învățători, deși este mult mai ușor să te descurci cu elevii de la liceu. Educația timpurie este mult mai valoroasă

„Calitatea educației nu va fi niciodată mai bună decât calitatea profesorilor și a predării”, spune Andreas Schleicher, Directorul Directoratului pentru Educație al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economica (OECD). Acesta…
Vezi articolul

Cum îți gestionezi emoțiile la examenul de clasa a VIII-a și ce pot face părinții, în ultima săptămână dinaintea Evaluării Naționale. Psihologii Laura Visu-Petra, Andrei Miu și Lavinia Damian: La fel se simt și campionii înainte de o cursă pe care o vor câștiga

Elevii “să se bucure dacă au emoții înainte de examen pentru că acestea, inclusiv cele negative cum e anxietatea, reflectă faptul că creierul și corpul lor sunt pregătite pentru acțiune”.…
Vezi articolul