„Banii contează pentru nivelul de fericire și există o relație directă, până la un punct însă, în care îți satisfaci nevoile de bază. După, relația dintre venituri și fericire nu mai este atât de liniară, pentru că există alți factori care contribuie dincolo de bani”, spune profesorul Daniel David, rector al Universității “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca în cel mai recent podcast „La bani mărunți”, al BCR – Școala de Bani.
Daniel David a vorbit cu Ionuț Stanimir, director de marketing și comunicare la BCR, și despre cum se comportă românii prin comparație cu americanii, când vine vorba despre succes și bani, dar și despre faptul că încrederea slabă pe care o avem unii în ceilalți are ca efect faptul că „nu construim instituții puternice”.
Aflați din articol ce răspuns a dat profesorul Daniel David la întrebarea „în ce cred mai mult românii: în muncă asiduă sau în rezistență și întâmplare, poate chiar în noroc?”
- Daniel David este rectorul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, președintele prin rotație al Consiliului Național al Rectorilor, profesor și psiholog. A obținut titlul de doctor în psihologie în anul 2000, după care a urmat un program postdoctoral în Statele Unite ale Americii. Daniel David este profesor asociat al unei școli din New York și director pentru cercetare al Institutului Albert Ellis din New York.
Ionuț Stanimir: Se spune despre români, frecvent, că sunt rezilienți și creativi – și cu această propoziție fac și un disclaimer: când vom spune despre români „în general” înțelegem că e o generalizare absolut incorectă. Dar pentru plăcerea discuției, o să spunem „românii”. În mod normal, însă, reziliența și creativitatea sunt atribute pe care circumstanțele dificile de viață le construiesc. Așadar, din acest punct de vedere, de ce credeți că nu ne merge atât de bine, dacă vorbim despre calitatea vieții, despre nivelul scăzut al salariilor, pe cât ne-ar ajuta reziliența și creativitatea? Și de ce avem vorba asta românească prea des întâlnită: merge și-așa?
Daniel David: În primul rând aș spune că generalizarea aici nu este chiar excesivă, e una statistică. Și asta este o generalizare care ne ajută să facem predicții, deci nu este chiar o generalizare excesivă.
Eu văd lucrurile în felul următor: cred că problema majoră pe care noi o avem – sigur, sunt multe probleme, și alte societăți au problemele lor – dar în cazul nostru cred că ar trebui să pornim de la nivelul de încredere interpersonală extrem de scăzut. Avem efectiv un nivel scăzut de încredere interpersonală. Și pentru că avem acest nivel scăzut de încredere interpersonală nu cooperăm bine unii cu ceilalți. Și fiindcă nu cooperăm bine unii cu ceilalți, nu constituim și nu construim instituții puternice. Când spun instituții, mă refer la instituții în toate domeniile, de la domeniul educațional, sănătate, economic, bancar, la nivelul politicii ș.a.m.d. Și fiindcă instituțiile nu sunt puternice, noi nu ne valorizăm potențialul bun de inteligență și creativitate pe care îl avem.
Fiindcă dacă ne comparăm cu alte țări avansate din punct de vedere economic, și poate și al dezvoltării umane (este acel indice al dezvoltării umane), noi nu stăm mai prost ca ei sub aspectul inteligenței și sub aspectul creativității. Altfel spus, românii nu sunt sub nivelul francezilor, italienilor, celor din Statele Unite, din Marea Britanie, țările nordice. Dacă ne uităm la performanțe, mereu suntem la coada listei: în ceea ce privește indicele de inovare – performanța la testele PISA – și putem căuta și alți indicatori. Și atunci îți pui întrebarea: având potențialul de inteligență și creativitate, de ce nu poți să fii performant, de ce nu poți să fii competitiv? Fiindcă ne lipsesc instituțiile puternice, pe acel fond al deficitului de cooperare care vine dintr-o încredere interpersonală extrem de scăzută.
Ionuț Stanimir: Cred că Alvin Toffler spunea la un moment dat că educația viitorului presupune să înveți, să te dezveți și după aceea să reînveți. Astăzi, însă, ați spus chiar dvs., ne formăm uitându-ne pe internet, uitându-ne la oameni, influenceri sau modele pe care le vedem în afară. Din acest punct de vedere, credeți că poate fi restabilită încrederea în specialiști – că sunt ei psihologi sau că sunt consilieri financiari? Sau poate este mai bine să ne uităm la modele alternative, în care să facem educația mai emoțională, să apelăm la influenceri, să apelăm la tineri precum generația noastră care să își poată educa chiar părinții? Vorbim practic de o metodă care ar putea arăta cu totul și cu totul diferit, credeți că este posibil acest lucru?
Daniel David: Toată lumea se pricepe la educație. Dacă ați observat, fiecare are o părere: ce ore trebuie puse, cum trebuie predat, cine trebuie să predea, ce format?
Până la urmă, să nu uităm: educația nu este doar o practică socială, este o știință. Avem niște științe ale educației, avem psihologie educațională. Lucrurile sunt destul de bine cunoscute. Spre exemplu, noi ce știm este că învățământul ar trebui să fie centrat pe competențe, care după aceea să fie operaționalizate și mai mult prin ceea ce numim rezultate ale învățării. Când vorbim de competențe, lumea trebuie să înțeleagă cu sunt 3 lucruri cheie într-o competență:
- Cunoștințe declarative: adică ce știi să spui.
- Cunoștințe procedurale: adică ce știi să faci.
- Valori: valori care trebuie să ghideze cunoștințele declarative și cunoștințele procedurale.
Care a fost și care este încă, pe alocuri, problema învățământului tradițional? Că a accentuat foarte mult componenta de cunoștințe declarative. Adică s-au învățat o mulțime de lucruri teoretice, de la sisteme de ecuații de gradul 2 până la formule complicate de chimie, deci foarte multe lucruri declarative și s-a ignorat componenta procedurală, practică și adesea componenta de valori.
Numai că dacă asta a fost o greșeală a sistemului tradițional, este la fel de ridicol și caraghios când aud tot felul de influenceri și tot felul de oameni cu pretenții care au și priză la public: „domne’, să terminăm cu cunoștințele astea declarative. Învăț tot felul de prostii la școală, care nu-mi folosesc în viață. Eu vreau să învăț cunoștințe procedurale, lucruri care-mi folosesc în viață!” Este tot un semn de incultură. Spunea cineva la o discuție pe care am avut-o: „am învățat tot felul de chestii la chimie pe care nu mi le mai amintesc acum, la ce mi-au folosit?” Ți-au folosit, că acele cunoștințe declarative ți-au dezvoltat mintea și creierul. Este ca și cum ai fi mers fizic la sală și ai fi făcut exerciții ca să fii în formă. Acele cunoștințe declarative îți dezvoltă mintea, ca tu să poți învăța cunoștințe procedurale care pot fi folosite după aceea flexibil.
Deci oamenii trec dintr-o teză într-o antiteză. Ambele tabere sunt caraghioase și de obicei ambele uită valorile, adică a treia componentă a unei competențe. Copiii, elevii, studenții trebuie să primească valori, trebuie să primească cunoștințe declarative (unele pentru a le da sens și semnificație în viață și unele ca antrenament; cum mergi la sală ca să fii fit fizic, ai nevoie de acest antrenament ca să ai un creier și o minte bine antrenate) și după aceea, evident, trebuie să înveți cunoștințe procedurale prin care să fii conectat cu viața și să știi să aplici lucrurile învățate în viață. Orice accentuare a unei componente în defavoarea celeilalte și negăsirea unei interacțiuni adecvate înseamnă educație proastă.
O educație bună este aceea care știe să găsească echilibrul. Și nu spun că trebuie să fie în aceeași proporție; echilibrul nu asta înseamnă, ci înseamnă acea interacțiune între cele 3 componente care, în final, generează un individ care este și bun specialist prin cunoștințele declarative și procedurale (când spun specialist, nu mă refer la meseriaș. Un meseriaș este un individ care știe multe chestii procedurale să le facă bine. Dar dacă-l scoți din context, nu mai știe să folosească cunoștințele procedurale, că nu-s suficient de flexibile, nu poate trece dincolo de contexte. Flexibilitatea este dată de cunoștințele declarative.). Deci să fii un bun profesionist, nu meseriaș, și în același timp un bun cetățean, care are un set de valori de care ești ghidat în viața de zi cu zi. Asta ar însemna o educație bună, fie că vorbim de psihologie, educație financiară ș.a.m.d.
Când vorbim de educația financiară, degeaba vrei să mă tot înveți teorii despre bugete. Astea sunt cunoștințe declarative, e bine să le știu, dau sens și semnificație, înțeleg lumea, dar după aceea trebuie să vină componenta practică: cum fac efectiv un buget, cum iau un credit, când sau dacă îmi fac asigurarea? Și în același timp este important să vină componenta de valori. Adică bun, educația asta financiară în ce set valoric intră, până la urmă? Care este opțiunea mea valorică în viață? Dacă înțelegem aceste trei componente, o să facem o educație bună. Altfel, o să facem certuri între profesori depășiți de vremuri și influenceri și pseudospecialiști care de care mai ridicoli, care aruncă în aer școala.
Că și vin și spun: eu am reușit în viață și am fost de fapt repetent sau am abandonat școala și acum sunt milionar. Oamenii ăștia trăiesc într-o lume a lor, ei nu înțeleg că uneori rezultatul sau succesul poate să fie din cauza șansei, nu neapărat din cauza unor atribute personale pe care și le teoretizează post-factum și că acestea sunt cazuri rare. Calea regală spre succesul social este o bună educație. Nu una proastă, una bună.
Discuția cu Daniel David continuă în podcast.
Foto: Universitatea Babes Bolyai Cluj Napoca / Daniel David
Redacția
