De câțiva ani asistăm la un fenomen îngrijorător, prezent nu doar în România, ci la nivel mondial: profesorii au devenit, poate mai mult ca oricând, ținta criticilor, ironiilor și frustrărilor colective. Dacă privim însă înapoi, observăm că această „demonizare” nu a apărut din senin, ea are rădăcini istorice și culturale adânci.
Pentru a înțelege prezentul și pentru a lua decizii raționale care să ne conducă într-o direcție sănătoasă, trebuie să privim contextul socio-istoric care ne-a adus aici. Discuțiile recente nu au făcut decât să amplifice un dialog irațional între guvern, profesori, părinți și elevi. Totul pare un război din care nimeni nu are de câștigat. Dacă vorbești cu fiecare tabără în parte, toți au dreptate în felul lor, ceea ce ne arată, de fapt, cât de mult avem nevoie de o perspectivă poliedrică, capabilă să evidențieze pentru fiecare ceea ce are nevoie să vadă pentru a găsi soluții reale.
Analiza de față aprofundează aversiunea față de profesori dintr-o perspectivă socio-istorică, raportată la cultura, istoria și societatea românească.
1. Epoca prestigiului (circa 1900–1947)
• Profesorul este figură de autoritate morală și intelectuală;
• Profesorii sunt considerați parte a elitei sociale;
• Profesorul este respectat, consultat, uneori temut, dar admirat;
• Școala reprezintă principala rampă de lansare spre mobilitate socială și financiară;
• Relația profesor–elev este ierarhică, dar funcțională în contextul epocii;
• După al Doilea Război Mondial, odată cu instaurarea comunismului, începe marginalizarea și epurarea intelectualilor.
2. Regimul comunist (1948–1989)
• Profesorul devine instrument ideologic: predă, dar este supravegheat permanent;
• Respectul este impus de sistem, nu câștigat firesc;
• Frica, conformismul și obediența înlocuiesc gândirea critică;
• Profesorul are dreptul de a aplica pedepse fizice în școală;
• Accesul la educație superioară este puternic filtrat politic;
• Elevii sunt obligați să poarte uniformă școlară;
• Școala formează „elevi model”, nu oameni autonomi.
3. După Revoluție (1990–2000)
• Democratizare bruscă, fără infrastructură sau viziune;
• Profesorii devin victimele tranziției: nepregătiți, neprotejați, nevalidați;
• Începe privatizarea informală (și) a educației;
• Autoritatea dispare, fără a fi înlocuită de încredere, ci doar de confuzie;
• Programele educaționale se schimbă frecvent, fără continuitate;
• Părinții își doresc pentru copiii lor libertatea pe care ei nu au avut-o: refuzul uniformei, contestarea autorității;
• 1995–1997: Internetul devine accesibil publicului larg din România.
4. Comercializarea educației (2000–2020)
• Educația devine un serviciu: profesorul – prestator, elevul – client;
• Școlile se diferențiază prin brand, nu prin valoare pedagogică;
• Modelele occidentale sunt importate superficial, accentuând decalaje mari;
• Universitățile pun accent pe volum și accesibilitate, scăzând prestigiul diplomelor;
• Se desființează Școlile de Arte și Meserii — dispare o rută tradițională pentru adolescenți;
• Cresc așteptările nerealiste: rezultate mari fără efort;
• Lipsa unui sistem coerent de evaluare scade credibilitatea examenelor;
• Părinții își pierd încrederea în școală → după 2007 piața meditațiilor explodează.
5. Era COVID și post-COVID (2020–prezent)
• Digitalizare forțată → mulți profesori nepregătiți, expuși public;
• Rețelele sociale devin tribunale pentru educație: profesori filmați, ridiculizați;
• Educația devine spectacol: like-urile înlocuiesc lecțiile;
• După 2020, educația își pierde statutul tradițional de rampă de lansare deoarerece piața muncii valorizează competențele imediate, nu formarea academică!!!
Observație esențială
Începând cu 2020 se adâncește ruptura dintre așteptările societății și resursele reale ale școlii. Rețelele de socializare amplifică presiunea și distorsionează percepțiile. Profesorii-creatorii de conținut postează lecții excelente pentru algoritm și consum rapid, dar acestea nu sunt replicabile în sala de clasă de cele mai multe ori!
Elevii actuali petrec în medie 6 ore pe zi în fața unui ecran și compară permanent dinamismul online cu plictiseala inevitabilă din clasă. E inevitabil se precizăm că se creează un cerc vicios al dezamăgirii și al imposibilității de a concura cu entertainmentul digital. Mai mult decât atât, niciodată în istoria omenirii nu am avut o societate în care toți să poată comenta totul, în timp real.
Conform analizelor OECD, vârsta medie a profesorilor actuali din România este 43–46 de ani, oameni formați într-o cultură complet diferită de cea a elevilor născuți după 2000. Prăpastia mentalităților devine inevitabilă.
Era AI
Ar fi firesc ca această analiză să poată dezvolta clar impactul AI-ul generativ asupra educației. Realitatea este că, în România, nu există încă studii ample, finanțate public sau privat, care să măsoare efectele inteligenței artificiale asupra școlii și societății. Lucrările existente se bazează pe bibliografii străine sau pe cercetări restrânse. Datele sunt insuficiente pentru a contura un viitor predictibil. Cu toate acestea, trebuie să înțelegem că revoluția AI se petrece sub ochii noștri, iar copiii sunt cei mai vulnerabili în fața transformărilor accelerate.
De ce urâm profesorii?
Poate pentru că îi investim cu așteptări imposibile.
Noi le cerem profesorilor:
• să fie autoritari, dar prietenoși!
• să ne pregătească pentru viață, dar să ne și distreze!
• să ne ofere succes, dar fără să ne ceară efort!
Nimeni, nici profesorii, nici părinții, nici politicienii, nu își asumă faptul că învățarea este anevoioasă, cere timp, disciplină și scoatere din zona de confort. Uneori poate fi plăcută, dar în esență învățarea înseamnă voință, perseverență și consecvență!
Educația nu este o scenă pentru ego, ci un proces de transmitere. Profesorul nu are misiunea de a impresiona, ci de a lumina.
Analiza de față încearcă să clarifice un conflict colectiv: prin felul în care am gestionat școala, toți am contribuit la ruptura actuală. Iar în dorința de a ne proteja copiii, am împovărat, fără intenție, generațiile care vor urma.
Bibliografie
1. Gheorghe, Oana (2017). Impactul percepției sociale a profesiei de cadru didactic asupra performanțelor sale profesionale. Editura Universitară, București. Lucrare fundamentată empiric pe România, care analizează scăderea prestigiului profesiei și efectele asupra profesorilor.
2. Gheorghe, Oana (2016). „Statutul social și statutul de cadru didactic.” iTeach – Experiențe didactice. Analizează degradarea imaginii profesorului în spațiul public românesc.
3. Gheorghe, Oana (2012). „Emoțiile profesorilor generate de percepția societății.” Revista de Pedagogie. Exploră impactul emoțional al devalorizării sociale asupra profesorilor.
4. Bădescu, G., Negru-Subțirică, O., Angi, D., Ivan, C. (2017). Profesor în România. Fundația Friedrich Ebert Stiftung. Raport sociologic amplu despre condițiile profesiei didactice și percepția socială.
5. OECD (2020–2023). TALIS & Education at a Glance – Teacher Profiles. Include date despre vârsta profesorilor, presiunile profesiei, statut social și atractivitatea scăzută a carierei didactice în România.
6. Simion, D. (2021). „Percepția socială a cadrului didactic în perioada pandemică.” Institutul de Științe ale Educației. Analizează modul în care pandemia și expunerea online au modificat imaginea profesorilor.
7. ARACIP (2012–2013). Studiu privind cultura calității în unitățile de învățământ din România. Include date despre percepția profesorilor privind prestigiul profesiei și calitatea sistemului.
___________________
Despre autor: Roxana Voștinar este profesor de limba și literatura română, cu 15 ani de experiență în învățământ, fondator al centrului educațional Learning Together. Coordonează programe de pregătire în limba română și engleză pentru peste 200 de elevi anual și este autoarea mai multor studii și prezentări pe teme educaționale.
Nota redacției: Opinia profesorilor este esențială pentru școala din România, pentru viitorul ei și al copiilor. Încurajăm și susținem cadrele didactice să-și exprime părerea, să analizeze sistemul actual, să propună soluții la problemele pe care le întâmpină și să popularizeze exemplele de bună-practică. Publicarea opiniilor pe Edupedu.ro nu înseamnă automat că publicația susține aceste idei sau propuneri. Trimiteți opiniile pe redactie@edupedu.ro.
Profesorul anonim
Redacția
Raluca Pantazi
Costin Ionescu