Un concurs pentru conducerea unei școli ar trebui să identifice competența managerială. Când candidatul ajunge să descifreze proceduri, să ghicească reperele evaluatorilor și să lupte pentru justificarea propriului punctaj, selecția seamănă tot mai mult cu o traversare a fortăreței Fort Boyard. Iar întrebarea privește atât calitatea probelor, cât și credibilitatea celor care țin cheile.
Există concursuri care măsoară competențe și concursuri care ajung să măsoare cât poate rezista un om până când i se permite să le dovedească. Atunci când procedura devine mai greu de înțeles decât subiectele, iar candidatul consumă mai multă energie pentru a-și apăra participarea decât pentru a se pregăti, concursul pentru ocuparea funcției de director începe să semene cu un Fort Boyard al educației.
Competitorii sunt profesorii care aspiră să conducă o școală. Etapele examenului sunt încăperile fortăreței. Fiecare are o ușă, o probă și o cheie. Dincolo de ultima poartă se află comoara: funcția de director. O teribilă provocare, a cărei adevărată dificultate începe abia după câștigarea ei.
Conducerea unei școli cere luciditate, curaj și capacitatea de a decide sub presiune. Ar fi firesc ca un concurs să le pună la încercare. Numai că între o provocare profesională și un obstacol procedural există o diferență pe care organizatorii au obligația să o păstreze.
Ce verifică fiecare probă? Capacitatea de a conduce o comunitate școlară sau abilitatea de a supraviețui mecanismului de selecție? Cât din rezultat exprimă pregătirea candidatului și cât depinde de felul în care funcționează porțile fortăreței?
Când proba măsoară altceva decât promite
O probă devine falsă în sensul ei profesional atunci când pretinde că măsoară o competență, dar pune la încercare altceva. Când timpul acordat transformă reflecția în precipitare. Când evaluarea unui document managerial se încheie cu o notă din care candidatul nu poate înțelege ce a fost apreciat și ce a fost depunctat. Când contestația ajunge o nouă ghicitoare, în loc să ofere o verificare inteligibilă a rezultatului.
În asemenea situații, cheia următoarei încăperi pare să fie răbdarea. Apoi insistența. Apoi capacitatea de a formula cereri, de a urmări termene și de a solicita explicații. Competențe utile, desigur. Dar este acesta profilul directorului pe care vrem să-l selectăm?
În experiența pe care o aduc în această dezbatere, există o situație devenită, prin repetare, un tipar. După mai bine de patru sesiuni de concurs pentru ocuparea funcțiilor de director, reapare, la evaluarea documentelor manageriale, aceeași justificare din partea unor reprezentanți ai consiliului local: „Am văzut planuri manageriale mai bune.”
În Fort Boyard-ul directorilor, aceasta este proba comparației cu un reper nevăzut.
Candidatul își construiește planul pornind de la diagnoza unei școli concrete, cu nevoi, resurse și vulnerabilități proprii. Evaluatorul îi opune amintirea unui document considerat superior. Care document? Elaborat pentru ce școală? Mai bun în raport cu ce indicatori? Prin ce obiective, măsuri sau mecanisme de monitorizare? Formula nu spune.
Invocată în locul unei justificări raportate la grilă, această apreciere devine, în opinia mea, un criteriu abuziv. Candidatul este judecat prin raportare la un model pe care nu îl cunoaște și a cărui relevanță pentru școala sa nu este demonstrată. Evaluarea riscă astfel să piardă tocmai legătura cu realitatea instituției pentru care a fost elaborat planul.
Calitatea unui document managerial se judecă prin coerența dintre diagnoză, obiective, acțiuni, resurse și rezultate așteptate. Un obiectiv ambițios trebuie să răspundă unei nevoi identificate. O măsură trebuie să fie realizabilă. Progresul trebuie să poată fi urmărit.
„Am văzut planuri mai bune” exprimă o preferință, dar nu explică un punctaj.
Repetarea situației îi amplifică gravitatea. După atâtea sesiuni, experiența acumulată ar fi trebuit să producă evaluări mai clare și justificări mai riguroase. Candidatul se regăsește însă în fața aceleiași uși, încercând să ghicească preferințele celui care ține cheia. Ajunge să se întrebe ce model nevăzut ar fi trebuit să imite pentru ca propria construcție managerială să fie acceptată.
Integritatea trebuie cerută și evaluatorilor
La proba interviului, întrebarea se mută de la criterii la credibilitatea celor care le aplică. Acolo unde există fapte documentate care pun în discuție conduita morală sau integritatea unor evaluatori, organizatorii trebuie să le examineze și să explice cum asigură credibilitatea comisiei.
Autoritatea de a evalua presupune răspundere. Exigența etică adresată candidatului trebuie să aibă un corespondent în conduita evaluatorului.
Cum poate fi convingătoare o evaluare a eticii manageriale dacă întrebările întemeiate privind integritatea celor care o realizează rămân fără răspuns? Încrederea într-un concurs depinde și de felul în care sunt aleși cei cărora li se încredințează puterea de a decide asupra parcursului profesional al altora.
Reconfigurarea comisiilor, atunci când sunt constatate abateri sau deficiențe de evaluare, reprezintă o măsură de refacere a credibilității selecției. La fel, corectarea unei depunctări abuzive înseamnă restabilirea unei evaluări echitabile. Pentru candidat, diferența poate fi decisivă: continuarea concursului sau eliminarea din el.
Aici, comparația cu Fort Boyard își atinge limita. Într-un concurs televizat, suspansul este parte din spectacol. Într-un concurs pentru conducerea unei școli, regulile clare și evaluarea justificată sunt obligații. Candidatul trebuie să știe ce i se cere, cum este apreciat și de ce a primit un anumit punctaj.
Misterul poate face audiență. Nu poate ține loc de criteriu.
Comoara și întrebarea lui Père Fouras
Funcția de director merită, la rândul ei, privită fără iluzii. Ea înseamnă răspundere pentru elevi, profesori, resurse, siguranță și decizii care schimbă viața unei școli. Dincolo de poarta concursului încep dificultățile cotidiene: absenteismul, rezultatele slabe, conflictele, lipsurile și așteptările unei comunități întregi.
Pentru acestea trebuie selectat viitorul director. Tocmai de aceea, școala are nevoie de o selecție credibilă, iar candidatul are dreptul la un concurs capabil să-i recunoască pregătirea.
Am construit probele care identifică un bun conducător de școală sau doar obstacolele care îl desemnează pe ultimul rămas în joc?
Din această alegorie nu putea lipsi Père Fouras, bătrânul înțelept al fortăreței. Mi-l imaginez întorcându-se, de această dată, de la candidați către cei care au construit concursul. Pentru Ministerul Educației, ar avea o întrebare care nu cere dezlegarea unei ghicitori, ci asumarea unei decizii:
„Dacă le cereți candidaților competență și integritate, nu ar trebui să aveți în vedere reconfigurarea comisiilor de interviu prin îndepărtarea evaluatorilor ale căror abateri sunt dovedite, reevaluarea și restabilirea drepturilor candidaților depunctați abuziv și desemnarea unor persoane integre și competente pentru a doua etapă a probei de interviu?”
Pentru această întrebare, cheia se află la minister.
_________________
Despre autor: Claudia Osiceanu este profesoară de Limba și literatura română și directoare a Școlii Gimnaziale „Grigorie Ghica Voievod” din București
Nota redacției: Opinia profesorului este esențială pentru școala din România, pentru viitorul ei și al copiilor. Încurajăm și susținem cadrele didactice să-și exprime părerea, să analizeze sistemul actual, să propună soluții la problemele pe care le întâmpină și să popularizeze exemplele de bună-practică. Publicarea opiniilor cadrelor didactice pe Edupedu.ro nu înseamnă automat că publicația susține aceste idei sau propuneri. Trimiteți opiniile pe redactie@edupedu.ro.
