Sub promisiunea corectării unor decizii care au destabilizat școala românească se pregătește o schimbare mult mai profundă: transferul puterii de decizie asupra profesorilor, curriculumului și resurselor financiare către școli și consorții școlare.
Programul de guvernare prezentat public vorbește despre corectarea graduală a efectelor Legii nr. 141/2025 asupra carierei didactice. Profesorilor li se promite recuperarea unor drepturi și reconsiderarea unor măsuri care au afectat exercitarea profesiei. Fiecare etapă rămâne însă condiționată de identificarea resurselor bugetare, fără un calendar și fără angajamente concrete. În același document apare o reformă de o cu totul altă amploare, formulată sub expresia atrăgătoare „descentralizăm real, cu resurse”. Deciziile curriculare, de personal și financiare ar urma să fie luate la nivelul școlii și al consorțiului școlar.
În acest punct începe adevărata discuție despre viitorul învățământului românesc.
Consorțiul școlar este reglementat în prezent ca structură asociativă fără personalitate juridică. Rolul său privește cooperarea între unități de învățământ, utilizarea resurselor și extinderea oportunităților educaționale. Transformarea lui într-un nivel de decizie asupra angajărilor, curriculumului și finanțării presupune o modificare fundamentală a arhitecturii de guvernanță. Cine va decide angajarea unui profesor? Pe baza căror criterii? Cine va evalua competența profesională și cine va garanta independența cadrului didactic în raport cu interesele locale? Ce mecanisme vor proteja școala de influențele politice, economice sau personale exercitate asupra conducerii sale? Aceste întrebări privesc însăși condiția profesională a profesorului, aceste întrebări ne privesc pe toți. Un sistem educațional în care accesul la profesie depinde tot mai mult de decizia unor structuri locale trebuie să construiască garanții instituționale foarte solide. În absența lor, descentralizarea poate transforma autonomia administrativă într-o nouă formă de dependență profesională. Mai mult, autonomia curriculară presupune competență curriculară. Administrarea resurselor presupune competență managerială. Evaluarea profesorilor presupune expertiză pedagogică și criterii profesionale transparente. Transferul autorității, în sine, nu produce niciuna dintre aceste competențe.
Puterea de a decide și capacitatea de a decide competent sunt două lucruri fundamental diferite.
Privesc aceste propuneri și din perspectiva unui profesor format într-o tradiție pedagogică pe care România a abandonat-o treptat, fără să demonstreze că a construit ceva superior în locul ei. Sunt absolventă a unui colegiu pedagogic și cunosc valoarea unei pregătiri profesionale care începe devreme, se desfășoară sistematic și integrează practica pedagogică în formarea viitorului învățător, singura pregătire care poate asigura îndeplinirea nevoilor educabililor. Legea învățământului nr. 11/1968 rămâne un reper istoric important pentru înțelegerea acestei tradiții. Modelul liceului/colegiului pedagogic de cinci ani, cu practică serioasă și pregătire metodică riguroasă, reprezintă, din perspectiva mea, una dintre cele mai valoroase formule de formare inițială a învățătorilor pe care le-a cunoscut România. Cinci ani de pregătire pedagogică, observație sistematică, exercițiu didactic, studiu al copilului și practică în școală construiau o identitate profesională înaintea intrării efective în profesie. Experiența directă cu elevii avea un loc central în formarea profesorului. Teoria pedagogică era confruntată permanent cu realitatea clasei, viitorul învățător învăța să observe, să explice, să organizeze activitatea, să intervină și să reflecteze asupra propriilor decizii. Această tradiție merită recuperată și actualizată prin contribuțiile psihologiei dezvoltării, științelor cognitive și cercetării educaționale contemporane. Valoarea ei fundamentală rămâne actuală: profesia didactică se construiește printr-o formare riguroasă, îndelungată și profund ancorată în practică. După mai bine de șaptesprezece ani petrecuți în învățământul de stat văd tot mai clar distanța dintre pregătirea profesională, exercitarea efectivă a profesiei și autoritatea instituțională care decide asupra acesteia. Astăzi discutăm despre descentralizarea deciziilor înainte de a avea o dezbatere suficient de serioasă despre calitatea formării celor care vor lua aceste decizii. Discutăm despre cine va angaja profesorii, înainte de a reconstrui exigența pregătirii lor, discutăm despre cine va administra școala, înainte de a defini riguros competența profesională necesară conducerii ei, discutăm despre redistribuirea autorității într-un sistem în care autoritatea pedagogică însăși are nevoie de consolidare. Toate aceste discuții se întâmplă departe de școală, între persoane necunoscute, fără ca cei implicați să fie consultați, să fie luați ca reper și ascultați efectiv. Toate aceste discuții duc la schimbări care ne sunt livrate fără drept de apel. Cine este responsabil pentru tot ce s-a restructurat, reformat, în realitate stricat în invățământul românesc?
Corectarea efectelor unor măsuri legislative recente este necesară, dar repararea unor decizii administrative și bugetare nu poate constitui, prin ea însăși, justificarea unei reorganizări structurale a sistemului educațional. O reformă autentică trebuie să înceapă cu definirea competenței, cu profesionalizarea conducerii, cu reconstrucția formării inițiale și continue, cu protejarea independenței profesorului și cu stabilirea unor mecanisme verificabile de responsabilitate instituțională. Școala românească are nevoie de autoritate profesională fundamentată pe cunoaștere, înainte de o nouă distribuire a puterii administrative.
Sunt profesor al acestei țări. Cunosc responsabilitatea profesiei pe care o exercit, efortul intelectual pe care îl presupune și consecințele pe care deciziile administrative le produc în fiecare zi în sala de clasă. Experiența profesorilor trebuie să aibă greutate în definirea politicilor educaționale, iar independența lor profesională trebuie protejată prin mecanisme instituționale solide. Susțin descentralizarea fundamentată științific, însoțită de resurse reale, construită pe criterii profesionale și protejată prin mecanisme transparente de responsabilitate. Orice redistribuire a puterii care precedă consolidarea competenței și a independenței profesionale riscă să creeze noi forme de vulnerabilitate instituțională.
Refuz să numesc modernizare simpla mutare a centrului de decizie dintr-o instituție în alta. O reformă educațională își dovedește valoarea prin calitatea actului pedagogic, prin competența celor care îl exercită și prin progresul real al elevilor.
Prioritatea învățământului românesc trebuie să fie reconstrucția autorității profesionale a profesorului, printr-o formare inițială exigentă, practică pedagogică serioasă, dezvoltare profesională continuă și criterii de evaluare fundamentate pe cunoaștere. Îmi doresc o școală în care profesorul devine mai competent, mai autonom și mai responsabil, în care deciziile sunt luate de oameni pregătiți să le înțeleagă consecințele și în care interesul educațional al copilului prevalează asupra oricărei forme de influență administrativă sau politică. Aceasta este direcția de reformă pe care o susțin public, cu responsabilitatea profesională și libertatea de exprimare care îmi aparțin în calitate de profesor al acestei țări.
________________
Despre autor: Claudia Chiru este învățătoare, antreprenoare în educație și fondatoarea SAGA Kid, cu peste 15 ani de experiență în învățământ. Este inițiatoarea A.C.E. – Arhitectura Cognitivă în Educație, un demers prin care aduce în dialog practica de la clasă, științele învățării și reflecția asupra modului în care educăm copiii pentru lumea în care vor trăi.
Nota redacției: Opiniile din această analiză aparțin autorului și nu sunt în mod necesar și opiniile redacției.