Premierul Ilie Bolojan a declarat, miercuri 4 februarie, într-o conferință de presă la Palatul Victoria, că o interzicere a accesului copiilor la rețelele sociale este greu de implementat. „Putem lua însă măsuri de prevenție, de educare”, a spus prim-ministrul, în contextul unei mișcări internaționale favorabilă legiferării interzicerii rețelelor sociale pentru minori având ca obiectiv oficial protejarea sănătății mintale a adolescenților în fața algoritmilor adictivi, a cyberbullying-ului și a conținuturilor anxioase.
Ce înseamnă a lua „măsuri de prevenție, de educare”? Să înțelegem că interzicerea rețelelor sociale pentru minori este un indicator socio-politic al unui deficit de educație? Totul este posibil, dar nimic nu este mai nesigur.
Dezbaterea internațională despre interzicerea accesului minorilor la rețelele sociale relevă în mod ireductibil o deplasare antropologică și politică primordială: tehnologia digitală, departe de a fi un simplu instrument, impune astăzi restricții inedite însăși libertății de conștiință și aceasta sub trăsăturile unei dictaturi invizibile care tinde să devină noul sistem totalitar al epocii noastre. Privând treptat spiritul uman de sanctuarele sale intime, ea îl desanctuarizează, făcându-l vulnerabil la o colonizare permanentă a atenției, a gândirii și a voinței.
Desanctuarizarea spiritului uman: când intimul devine exploatabil
Spiritul uman a posedat întotdeauna spații de retragere esențiale pentru constituirea sa: tăcerea, reveria, solitudinea aleasă, lectura lentă, conversația nemediată. Aceste sanctuare interioare erau condiții de posibilitate ale libertății de conștiință – acea capacitate de a-ți forma o opinie prin tine însuți, de a rezista influențelor imediate, de a cultiva o judecată autonomă. Or, rețelele sociale, prin însăși arhitectura lor, anihilează aceste sanctuare. Atenția fragmentată, dopamina notificării, scroll-ul infinit, algoritmii de recomandare care anticipează și modelează dorințele: toate acestea creează un mediu în care spiritul nu mai are nici timpul, nici spațiul de a se retrage în sine însuși. Asistăm la o „dictatură invizibilă a digitalului” care face individul transparent față de sine și față de ceilalți, nud sub privirea algoritmică.
La adolescent, al cărui cortex prefrontal nu este încă pe deplin matur, această colonizare este și mai violentă: identitatea în construcție se formează nu numai în interacțiunea directă sau în interioritate, ci și în validarea externă continuă (like-uri, vizualizări, followeri). Spiritul devine o suprafață de înscriere permanentă a impulsurilor colective, o extensie a cloud-ului mai degrabă decât un loc al suveranității personale. Interzicerea pentru cei sub 15 sau 16 ani apare atunci ca o tentativă paradoxală de a restaura un sanctuar: statul spune „nu” acolo unde platformele spun „da întotdeauna”. Dar acest „nu” statal ridică imediat întrebarea: „cine are dreptul de a decide frontierele conștiinței?” Statul protector sau întreprinderea privată adictivă?
Dictatura invizibilă: un totalitarism soft, algoritmic și consimțit
Hannah Arendt distingea totalitarismul clasic, violent și spectaculos, de o dominație mai insidioasă care nu mai necesită teroarea fizică deoarece se sprijină pe complicitatea celor dominați. Digitalul realizează această a doua formă cu o eficacitate inegalabilă. Acest totalitarism este invizibil deoarece nu se impune prin forță brută, ci prin adicție voluntară și personalizare extremă. Este algoritmic: platformele nu cenzurează frontal (cu excepții), ci orientează subtil ceea ce este vizibil, dezirabil, gândibil. Este consimțit: utilizatorul dă click pe „accept”, scrollează, revine, rămâne – el își semnează în fiecare zi contractul de servitute. În acest sistem, libertatea de conștiință nu este abolită în mod declarativ; ea este făcută inoperantă prin saturație. Trăim într-o „societate a transparenței” unde opacitatea de sine devine imposibilă. Datele comportamentale, predicțiile de angajament, micro-targetarea publicitară și politică transformă individul într-un profil exploatabil, într-un „data double” mai previzibil decât el însuși. Dictatura digitală nu are nevoie de gulag: are feed-ul, reel-ul, streak-ul. Nu are nevoie de poliția gândirii: are algoritmul care amplifică conformismul și marginalizează disidența cognitivă. Ea nu distruge libertatea, ci o face superfluă.
Interzicerea pentru minori: simptom al unei crize de suveranitate a spiritului
Să revenim la dezbaterea din spațiul public după declarația premierului Bolojan. Pe de o parte, susținătorii interdicției invocă protecția vulnerabilității: studii privind creșterea tulburărilor anxioase, a depresiilor, a adicțiilor la tinerii expuși prea devreme. Pe de altă parte, opozanții denunță o măsură paternalistă, ineficientă, liberticidă, ba chiar contraproductivă – stigmatizarea digitalului ca rău absolut. Dar dincolo de această opoziție clasică, miza reală a legalizării interzicerii este alta: statul reia, prin lege, o parte din controlul pe care Big Tech îl exercită deja asupra conștiințelor juvenile. Interzicând accesul, el încearcă să restabilească o frontieră pe care platformele au abolit-o – cea dintre copilărie (spațiu protejat) și vârsta adultă (spațiu de expunere voluntară).
Convocarea de măsuri educative în contextul acesta arată că preluarea controlului de către stat este ambiguă. Ea recunoaște implicit că tehnologia a creat un vid juridic și antropologic: drepturile fundamentale clasice (libertatea de exprimare, viața privată) nu mai sunt suficiente în fața unei infrastructuri care formatează subiectivitățile înainte ca acestea să se exprime. Dar, în același timp, ea deplasează problema: în loc să reglementeze structural algoritmii adictivi pentru toți (transparență, limitarea buclelor dopaminergice, interzicerea profilării publicitare pentru minori), se alege o soluție educativă, orizontală, care îi vizează doar pe utilizatori.
Dezbaterea privind interzicerea rețelelor sociale pentru minori ilustrează perfect tensiunea contemporană: în fața unui totalitarism soft al platformelor, statul reacționează printr-un liberalism protector. Niciunul, nici celălalt nu restaurează cu adevărat libertatea de conștiință. Primul o colonizează prin atenția captată, al doilea o pune sub tutelă în numele educației.
___
Despre autor:
Ștefan Bratoșin este profesor universitar dr. clasa excepțională în media și comunicare la Universitatea Montpellier Paul Valéry. Deține titlul de Doctor Honoris Causa în științe sociale și este Profesor Honoris al mai multor universități. În prezent, este director al revistei științifice ESSACHESS și președinte al IARSIC.
C.I.
Raluca Pantazi
Mihai Peticilă
Costin Ionescu