ULTIMA ORĂ „Informații eronate științific” stau la baza programei de Română propuse de Ministerul Educației – acuză 20 de cercetători ai Academiei Române și peste 200 de profesori: Nu sunt incluse nici măcar noțiuni ca „evoluție, modernizare, occidentalizare”, „sincronism, forme fără fond” / Propunerea de curriculum pare „o parodie involuntară” care „falsifică complexitatea istorică a literaturii române”

Redacția

19 seconds ago

Metodologia de achiziționare a manualelor școlare

Noua programă de română de clasa a IX-a are o „concepție confuză, anacronică și autosuficientă” și se bazează pe „informații eronate din punct de vedere științific” – arată peste 20 de cercetători ai Academiei Române și peste 200 de profesori și scriitori. În memoriul prin care cer Ministerului Educației și Cercetării „regândirea integrală a programei” pe care instituția a propus-o la Limba și literatura română pentru clasa a IX-a, cele peste 200 de personalități ale lumii academice și artistice analizează și listează detaliat greșelile de construcție ale programei școlare puse în dezbatere de Ministerul condus de Daniel David.

„Din păcate, toate cele trei coordonate constitutive ale proiectului de programă LLR9TC – [Limba și literatura română, clasa a IX-a, Trunchiul comun – adică materia obligatorie tururor elevilor – N.Red.] (principiul diacronic, raportul dintre național și transnațional și practicarea interdisciplinarității) indică o concepție confuză, anacronică și autosuficientă, care nu poate sta la baza studiului limbii și literaturii române la nivel liceal”, spun autorii memoriului „Nu programei de ieri pentru elevii de mâine!”.

Cei peste 200 de profesori din preuniversitar, universitar și cercetători din Academie explică faptul că „eroarea fundamentală” a programei propuse de Ministerul Educației și susținute oficial de președintele Academiei Române este „că simpla organizare cronologică, liniară, a materiei nu asigură de la sine o înțelegere istorică (și nici măcar «diacronică») a fenomenului studiat”. „Simpla enumerare a «reperelor» diacronice nu poate depăși nivelul unei liste bibliografice”, atrag aceștia atenția.

„Lipsește, apoi, un instrumentar conceptual care să-i ajute pe elevi să înțeleagă și să explice cum și de ce literatura se schimbă («evoluează»), care sunt cauzele și efectele acestui fenomen și la ce niveluri se produce el. E chiar paradoxal că, deși proclamă primatul diacroniei, autorii programei nu au inclus în «lista de concepte» de la finalul documentului nici măcar una dintre numeroasele noțiuni («evoluție», «modernizare», «occidentalizare», «dezvoltare accelerată», «ardere a etapelor», «sincronism», «forme fără fond» etc. etc.) capabile să descrie procesul traversat de literatura română de-a lungul ultimelor două secole”, avertizează cei peste 200 de semnatari.

Intelectualii care au analizat în detaliu programa de Limba și literatura română propusă oficial de Ministerul Educației atrag atenția că nici măcar epocile literare sau istorice nu sunt definite clar de noua programă, „deși li se cere elevilor să realizeze «corelații între epoci și fenomene literare»”:

„Lipsesc din programă orice fel de sugestii privind definirea și delimitarea «epocilor» (literare sau de altă natură). În schimb, în secțiunea «Conținuturi», se decupează într-o manieră mecanică și arbitrară «epoci» la intervale de 50, 100 sau 200 de ani («sec. al XVI-lea – al XVII-lea», «secolul al XVIII-lea», «prima parte a secolului al XIX-lea», «a doua parte a secolului al XIX-lea»). Însă aceste decupaje nu au vreun sens nici pentru istoria literaturii române, nici pentru istoria social-politică a României: 1700, 1800, 1850 și 1900 sunt ani lipsiți de orice semnificație «epocală» pentru dezvoltarea literaturii, culturii și societății românești (spre deosebire de ani precum 1710/1711, 1821/1829, 1859/1863/1866, 1889/1890, 1914/1918, pe care istoriografia românească, literară și nu numai, i-a folosit adeseori pentru a decupa epocile literare, dar pe care programa de față îi ignoră)”.

Cei 200 de intelectuali acuză Ministerul Educației de realizarea de „decupaje fantasmagorice” cărora instituția le atribuie statutul de „epoci” și atrag atenția că impunerea predării lor de către profesori „va conduce la o viciere profundă a modului de conceptualizare a istoriei literaturii române, precum și a istoriei românilor în ansamblul ei”:

„De asemenea, e de remarcat că programa evită orice referire la identitatea ideologică și culturală a epocilor (oricum le-am delimita): în locul unor denumiri consacrate, precum «epoca pașoptistă» sau «epoca junimistă», se preferă decupaje pur cronologice, care nu comunică în esență nimic, precum «secolul al XVIII-lea» sau «a doua parte a secolului al XIX-lea». Cu toate acestea, în condițiile în care se renunță la denumirile tradiționale ale epocilor și în care jumătățile de secol arbitrare devin singurele «epoci» recunoscute printr-un act cu caracter normativ, acestor decupaje fantasmagorice li se va atribui automat un statut oficial (adică profesorii vor trebui să susțină, conform programei, că «prima jumătate a secolului al XIX-lea» reprezintă o «epocă», dincolo de punctele de cotitură din cadrul său: 1821, 1829, 1848 etc.), ceea ce va duce la o viciere profundă a modului de conceptualizare a istoriei literaturii române, precum și a istoriei românilor în ansamblul ei” – spun concret semnatarii memoriului.

Cei peste 200 de profesori, scriitori, regizori, dramaturgi și cercetători ai Academiei Române cer oficial Ministerului Educației și Cercetării condus de Daniel David „regândirea integrală a programei” pe care a propus-o la Limba și literatura română pentru clasa a IX-a. Printre semnatari se numără scriitorul și profesorul Mircea Cărtărescu, scriitorul și profesorul Radu Vancu, regizorul Radu Jude, scriitorul Dan Lungu, regizoarea Gianina Cărbunariu, dramaturga Mihaela Michailov, scriitoarea Mihaela Miroiu, profesorul Liviu Papadima, scriitoarea Ioana Nicolaie.

Greșelile pe care le identifică autorii memoriului în propunerea de programă de Română pentru clasa a IX-a pusă în dezbatere de Ministerul Educației:

„În Nota de prezentare [a programei propuse de Minister – N.Red.] se afirmă că «principiul ordonator al programei este cel diacronic», iar acest fapt se reflectă prin aceea că urmărește «dinamica formelor literare și a contextelor care le generează» și promovează «abordări prin care se pot stabili corelații între epoci și fenomene literare». Ulterior, tabelul sinoptic al programei reia aceste considerații, explicitând principiul diacronic ca «fixare a unor repere în istoria literară», de unde și opțiunea autorilor pentru dispunerea cronologică a materiei.
Eroarea fundamentală pe care o conține această perspectivă este că simpla organizare cronologică, liniară, a materiei nu asigură de la sine o înțelegere istorică (și nici măcar «diacronică») a fenomenului studiat. În lipsa unor instrumente care să ajute la contextualizarea istorică adecvată, simpla enumerare a «reperelor» diacronice nu poate depăși nivelul unei liste bibliografice, cum se întâmplă în programa LLR9TC. Lipsește de aici, mai întâi, o panoramare a condiției geoculturale a literaturii române în ansamblul său ca literatură (central- și/sau sud-) est europeană, care s-a dezvoltat în circumstanțe specifice. Pe parcursul unei părți însemnate a istoriei sale, literatura română cuprinde fenomene care apar și se dezvoltă cu întârziere nu numai în comparație cu literaturile vest-europene, ci și cu majoritatea literaturilor din jumătatea estică a continentului. Lipsește, apoi, un instrumentar conceptual care să-i ajute pe elevi să înțeleagă și să explice cum și de ce literatura se schimbă («evoluează»), care sunt cauzele și efectele acestui fenomen și la ce niveluri se produce el. E chiar paradoxal că, deși proclamă primatul diacroniei, autorii programei nu au inclus în «lista de concepte» de la finalul documentului nici măcar una dintre numeroasele noțiuni («evoluție», «modernizare», «occidentalizare», «dezvoltare accelerată», «ardere a etapelor», «sincronism», «forme fără fond» etc. etc.) capabile să descrie procesul traversat de literatura română de-a lungul ultimelor două secole.
Nu în ultimul rând, deși li se cere elevilor să realizeze «corelații între epoci și fenomene literare», lipsesc din programă orice fel de sugestii privind definirea și delimitarea «epocilor» (literare sau de altă natură). În schimb, în secțiunea «Conținuturi», se decupează într-o manieră mecanică și arbitrară «epoci» la intervale de 50, 100 sau 200 de ani («sec. al XVI-lea – al XVII-lea», «secolul al XVIII-lea», «prima parte a secolului al XIX-lea», «a doua parte a secolului al XIX-lea»). Însă aceste decupaje nu au vreun sens nici pentru istoria literaturii române, nici pentru istoria social-politică a României: 1700, 1800, 1850 și 1900 sunt ani lipsiți de orice semnificație «epocală» pentru dezvoltarea literaturii, culturii și societății românești (spre deosebire de ani precum 1710/1711, 1821/1829, 1859/1863/1866, 1889/1890, 1914/1918, pe care istoriografia românească, literară și nu numai, i-a folosit adeseori pentru a decupa epocile literare, dar pe care programa de față îi ignoră).
De asemenea, e de remarcat că programa evită orice referire la identitatea ideologică și culturală a epocilor (oricum le-am delimita): în locul unor denumiri consacrate, precum «epoca pașoptistă» sau «epoca junimistă», se preferă decupaje pur cronologice, care nu comunică în esență nimic, precum «secolul al XVIII-lea» sau «a doua parte a secolului al XIX-lea». Cu toate acestea, în condițiile în care se renunță la denumirile tradiționale ale epocilor și în care jumătățile de secol arbitrare devin singurele «epoci» recunoscute printr-un act cu caracter normativ, acestor decupaje fantasmagorice li se va atribui automat un statut oficial (adică profesorii vor trebui să susțină, conform programei, că «prima jumătate a secolului al XIX-lea» reprezintă o «epocă», dincolo de punctele de cotitură din cadrul său: 1821, 1829, 1848 etc.), ceea ce va duce la o viciere profundă a modului de conceptualizare a istoriei literaturii române, precum și a istoriei românilor în ansamblul ei.
Prin urmare, deși se reclamă de la principiul «diacronic», propunerea LLR9TC nu doar că nu oferă instrumentele necesare pentru o înțelegere aprofundată (sau măcar adecvată) a istoriei literaturii române, ci pare mai degrabă o parodie involuntară a unui asemenea demers. În absența principiilor și a noțiunilor care să permită și să faciliteze analize pertinente ale epocilor, programa nu face decât să reducă abuziv și, prin aceasta, să falsifice complexitatea istorică a literaturii române pe care declară că a urmărit să o pună în valoare.
De la «transnațional» la național-comunism. De-a lungul istoriei sale, pe care programa de față o deformează până la caricatură, literatura română a constituit în mod constant atât o modalitate de codificare și de exprimare a identității naționale, cât și o formă de evaluare critică a modului în care cultura și societatea românească s-au raportat la modelele lor transnaționale. Din acest motiv, dimensiunea (trans)națională a literaturii române constituie o problemă pe care predarea limbii și literaturii române nu o poate evita, cu atât mai mult cu cât alternativa ar însemna închiderea în cadrele unui estetism desuet. Rămâne, însă, de discutat cum ar trebui abordată această dimensiune. La fel cum se întâmplă cu perspectiva istorică, și în acest caz programa propusă este confuză și contradictorie. Pe de o parte, «domeniul de conținut» pe care își propune să-l acopere este «evoluția formelor literare românești în contexte culturale transnaționale». Totuși, nu e deloc clar cum ar putea fi realizat acest lucru: ce «contexte culturale» ar trebui favorizate și cum ar trebui să se realizeze operațiile de comparare și încadrare. Programa include cinci autori europeni (patru francezi și un italian), nu neapărat cei mai reprezentativi, însă nu ilustrează nicio asociere a acestora cu un scriitor român; oricum, comparațiile nu ar putea fi aici decât de tip sursologic, în condițiile în care cei cinci străini i-au precedat și i-au influențat pe omologii lor români (oricare ar fi ei).
În schimb, încadrările în curente păcătuiesc prin excesul contrar, în sensul sugerării unor sincronisme inexistente între cultura română și cea europeană: într-adevăr, «secolul Luminilor» este secolul al XVIII-lea, când a apărut și Școala Ardeleană, însă operele relevante literar ale mișcării transilvănene au fost publicate abia în secolul al XIX-lea; la fel, romantismul occidental a cunoscut apogeul în prima jumătate a secolului al XIX-lea, ca și romantismul pașoptist, numai că, pentru occidentali, «prima jumătate a secolului» a însemnat intervalul 1798-1815, în timp ce, pentru români, «prima jumătate» ar însemna 1830-1860. Similară e și situația realismului, care persistă în Occident până pe la 1880, când sucombă sub atacurile naturalismului și ale simbolismului, pe când la noi abia atunci începe să-și facă simțită prezența, chiar dacă, tehnic vorbind, ambele segmente temporale fac parte din «a doua jumătate a secolului al XIX-lea». Încă o dată se relevă aici viciile periodizării, de data aceasta printr-o omogenizare forțată (și, în definitiv, profund falsă) a ritmurilor de evoluție din România cu cele ale culturilor occidentale.
Pe de altă parte, prin insistența excesivă (deși, în mod paradoxal, profund confuză) pusă pe dimensiunea identitară «națională» a literaturii române, varianta lansată în dezbatere publică reactivează același model protocronist (adică național-comunist) care animă și ipoteza evoluției în tandem a literaturii române cu literaturile occidentale. Desigur, poate fi justificată introducerea în lista de concepte a binomului «identitatea individuală/colectivă». Dar ce ar putea însemna «receptarea formelor literare […] din perspectivă […] identitară», cum este formulată prima competență a programei? Prima activitate de învățare a noii programe ar consta în «selectarea și evidențierea fragmentelor dintr-un text literar care ilustrează trăsături ale identității individuale sau colective (portrete, simboluri, motive culturale etc.)». Cu identitatea individuală lucrurile sunt mai puțin problematice, dar cum îi vor învăța profesorii pe elevi să identifice corect trăsăturile identității colective românești – și cum le vor evalua apoi activitatea desfășurată în acest sens? Cum vor determina, mai exact, ce trăsături românești țin cu adevărat de «identitatea colectivă» și care de cea individuală? Le vor da o listă prealabilă de «trăsături ale identității» – eventual, pe baza «autorităților» culturale care au teoretizat «specificul național»? Va include lista respectivă și alte trăsături decât latinitatea (brevetată acum două secole și jumătate de către Școala Ardeleană, căreia aflăm la p. 8 a programei că îi datorăm «afirmarea identității naționale»)? Care va fi balanța între trăsăturile naționale «pozitive» și cele «negative»? Vor admite existența unor particularități regionale (ardeleni, bănățeni, moldoveni etc.)? Ce rol vor juca minoritățile (etnice, religioase, de gen) în această ecuație? Și, mai ales, le vor spune elevilor că «identitatea națională» este un construct problematic, care ține mai degrabă de o mentalitate de secol XIX și la care ar trebui să ne raportăm din ce în ce mai critic în condițiile lumii de azi? Mai mult ca sigur că nu, din moment ce unul dintre obiectivele programei este chiar «consolidarea conștiinței identitare». Or, în condițiile în care echivalează «identitatea colectivă» doar cu «identitatea națională», nu face nicio referire la «identitatea europeană» a literaturii române și promovează atât tacit, cât și manifest un mecanism de gândire aflat în siajul protocronismului din epoca ceaușistă, propunerea de programă LLR9TC reprezintă o bombă cu ceas pentru orice politică instituțională de integrare europeană a culturii și societății românești.

[…] elevii se vor afla, la începutul clasei a IX-a, în situația paradoxală de a învăța ce este literatura pornind de la niște texte care, de fapt, nu sunt literatură: la ce le-ar folosi acestora să pătrundă în «tainele creației» (ca să reluăm un clișeu potrivit în situația dată) unui text precum «Predoslovie adecă voroava cătră cititoriul» din Letopisețul Țării Moldovei de la Aron Vodă încoace de Miron Costin, pe care îl recomandă programa, atâta timp cât acesta deschide un text istoriografic, și nu unul literar? Mai mult, acest paradox nu vizează doar «literatura veche», ci se prelungește până la finalul clasei a IX-a, având în vedere că majoritatea textelor din epocile următoare (de până la Junimea, mai exact) sunt împovărate de elemente istoriografice, didactice, moralizante etc., care îi vor împiedica pe elevi să-și formeze o idee adecvată despre literatură. De aceea, singura modalitate de a ieși din acest paradox ar fi eliminarea din programă a principiul diacronic drept principiu unic de organizare a materiei și regândirea integrală a programei pe baza unor criterii mai potrivite cu nevoile educaționale actuale”.
„În al doilea rând, pentru a realiza analize interdisciplinare relevante între opere literare și producții din «alte domenii culturale și artistice», elevii ar trebui să aibă măcar câteva noțiuni privind specificul domeniilor respective. Întrebarea este cine le va oferi aceste noțiuni. Desigur, logic ar fi să facă acest lucru disciplinele care se ocupă de domeniile respective. Dar o vor face ele începând cu clasa a noua? Nu putem ști, întrucât programele de clasa a IX-a ale «disciplinelor din domeniul arte» nu au fost încă făcute publice. Și oricum, ce competențe vor avea profesorii de limbă și literatură română pentru a coordona și evalua astfel de demersuri interdisciplinare? Lucrurile nu sunt deloc simple aici, după cum o arată faptul că programa însăși vehiculează confuzii și improprietăți terminologice în cazul unor concepte care se presupune că ar fi ușor de înțeles și de utilizat. De exemplu, în formularea a două competențe/activități de la p. 5 sunt menționate printre exemplele de adaptări/prezentări «multimedia» ilustrația și posterul, care au fost incluse astfel în aceeași categorie cu scurtmetrajul, animația sau «materialul video». E evident că posterul și ilustrația nu au un caracter «multi-», întrucât ambele apelează la un singur mediu: imaginea. Ele pot fi considerate, eventual, produse transmediale (în raport cu un text-sursă pe care îl recodează/adaptează). A folosi în cazul lor prefixul «multi-» nu poate fi decât o sursă de confuzii pentru niște tineri care au o nevoie acută de claritate”.
„În al treilea rând, chiar rămânând în cadrele literaturii, se ridică întrebarea referitoare la modul în care elevii vor reuși să facă față solicitărilor de la competența 2.1 (Identificarea unor trăsături ale epocilor culturale românești, prin raportare la contexte socioculturale transnaționale, din perspectiva diferențelor specifice). Cine la va oferi informații despre «epocile» (= secolele) delimitate în programă, în condițiile în care, de exemplu, ei ar trebui să acopere întregul cadru al perioadei 1600-1900 (cu accent pe secolul al XIX-lea), iar programa de istorie la clasa a IX-a ajunge la sfârșitul anului școlar abia către anul 1700? Aceasta, nemaivorbind despre specificul «contextelor socioculturale naționale», în condițiile în care istoria României se studiază doar începând cu clasa a XI-a. Cine și, mai ales, când le va oferi elevilor toate aceste informații, inclusiv explicarea motivelor pentru care «epocile» nu au un caracter universal, nu sunt aceleași și nu se manifestă identic în toate țările și culturile, astfel încât, pentru a fi pertinente și relevante, comparațiile trebuie să țină cont de specificitățile locale? Din păcate, înțeleasă și proiectată în maniera prezentată mai sus, «interdisciplinaritatea» pe care o reclamă programa LLR9TC este o aspirație imposibil de realizat, în condițiile unei autosuficiențe care se traduce, pe de o parte, prin lipsa unui aparat conceptual care să permită analiza pertinentă a altor medii și discursuri decât cel literar, iar, pe de altă parte, prin lipsa de informații solide și verificate în privința epocilor și a contextelor socioculturale – atât transnaționale, cât și naționale”.
„Concluzii. Pe baza considerațiilor de mai sus, putem conchide că, în varianta supusă dezbaterii publice, programa LLR9TC este confuză, anacronică și autosuficientă. Confuză, deoarece vehiculează numeroase informații neclare, ambigue, lipsite de controlul unei reflecții aprofundate, când nu false de-a dreptul; anacronică, pentru că reactivează niște modele educaționale și ideologice din perioada național-comunismului lui Nicolae Ceaușescu, complet decuplate de la provocările și așteptările lumii contemporane; și autosuficientă, pentru că, deși aspiră să realizeze conexiuni interdisciplinare, le proiectează într-o manieră superficială, fără a ține cont de specificul și de exigențele celorlalte domenii la care încearcă să conecteze fenomenul literar.
Aceasta se întâmplă, deoarece, așa cum am arătat, însuși fundamentul proiectului LLR9TC îl constituie o concepție profund eronată, care afectează întreaga programă și care, din acest motiv, nu poate fi «îmbunătățit» cu observații punctuale, ci ar trebui abandonat integral (din moment ce principiul diacronic, concepția național-comunistă asupra «identității colective» și interdisciplinaritatea de fațadă, adică cele mai nocive componente ale programei, reprezintă chiar elementele sale constitutive), iar întregul proces de proiectare a acesteia ar trebui reluat de la capăt. Altfel, viitoarele promoții de absolvenți ai acestei discipline vor fi profund dezgustați de literatura română, îmbătați de clișee ceaușiste și având în portofoliul de competențe un analfabetism funcțional mult mai accentuat decât în prezent.

DOCUMENT INTEGRAL Greșelile identificate de cei 200 de cercetători ai Academiei și profesori în programa de Limba și literatura română pusă în dezbatere de Ministerul Educației și susținută de președintele Academiei Române:

Anexe ZECE MOTIVE Download

Informații de background

Amintim că Ministerul Educației și Cercetării a pus în dezbatere publică, pe 25 noiembrie 2025 și până pe 12 decembrie 2025, noua programă de Limba și literatura română pentru clasa a IX-a, prima actualizare curriculară majoră la nivel de liceu, după mai bine de două decenii. Documentul marchează trecerea de la modelul tematic, introdus în anii 2000, la un model diacronic, centrat pe evoluția istorică a limbii și literaturii române.
Cea mai dură critică la adresa noii programe școlare propuse de Minister pentru elevii abia intrați în liceu a venit de la profesorul universitar Liviu Papadima. Într-o analiză publicată pe Contributors.ro, Papadima spune: „Actualul proiect readuce, nu ezit să o spun, studiul literaturii în liceu cu trei decenii în urmă. Poate chiar cu mai mult. […] Vreau să mai adaug un lucru cât se poate de răspicat: cea mai mare parte dintre autorii «recomandați», de la Anton Pann la Nicolae Filimon, reprezintă «materia» cursului meu de la Litere la anul I”.
În apărarea programei, Alexandru Nicolae, cercetător la Institutul de Lingvistică al Academiei Române „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti” și membru al grupului de autori ai noii programe de clasa a IX-a, a afirmat că profesorii de Limba și literatura română trebuie să își cunoască elevii și să propună opere literare pe gustul acestora din afara programei. Oana Fotache Dubălaru, decana Facultății de Litere a Universității din București și coordonatoarea grupului de lucru pentru noua programă, a subliniat că, indiferent dacă o anumită operă propusă le place sau nu, este important ca elevii să învețe să își argumenteze opinia, iar aceasta nu este doar responsabilitatea profesorilor. Declarațiile au fost făcute joi, 27 noiembrie, la prezentarea oficială organizată de Ministerul Educației și Cercetării.
Președintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop, a luat însă poziție în apărarea reorganizării pe criterii cronologice a materiei de literatură română, propusă de Ministerul Educației în noua programă pentru clasa a IX-a pusă în dezbatere. „Nu se poate imagina «epoca clasicilor literaturii» – nume devenit acum odios «toboșarilor vremurilor noi» – fără acumulările anterioare”, spune Ioan Aurel Pop într-un „punct de vedere privind programele și manualele de limba și literatura română” trimis presei în urmă cu o zi.
De remarcat că Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române, este și cel care a prezidat lansarea noului curriculum de la Ministerul Educației. Concret, efortul de înnoire curriculară așteptată pentru nivelul liceu de 20 de ani a fost lansat public printr-o serie de prezentări organizate de Ministerul Educației, prezentări care au debutat cu lansarea noilor programe școlare de Istorie de către președintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop. Președinte peste o academie populată de naționaliști, „suveraniști” și promotori ai curentului protocronist apărut în perioada comunistă, după cum a arătat în repetate rânduri G4Media.ro, Ioan Aurel Pop a anunțat de la Ministerul Educației că „ne-am străduit foarte mult [ca noua programă de istorie – N.Red.] să nu conțină accente naționaliste, în înțelesul naționalismului de exagerare”.
Marele absent al propriului eveniment de înnoire curriculară a fost chiar ministrul Educației și Cercetării. Mai exact, noile programe școlare au fost lansate de ministrul Educației, Daniel David, în lipsa sa, în timp ce se afla în SUA în cadrul unei vizite de lucru.
Amintim că Ioan Aurel Pop s-a transformat în doar câteva luni din criticul cel mai acerb al planurilor-cadru pentru liceu publicate în dezbatere de ministrul Daniel David, în coordonatorul științific al grupului de lucru de la Ministerul Educației pe noua programă școlară de istorie și acum în prezentatorul curriculumului de istorie al Ministerului Educației.
Dacă în februarie 2025 Ioan Aurel Pop îl acuza pe ministrul Educației David de o „nouă ofensivă contra istoriei și geografiei”, spunând că „«specialiștii» ministerului educației […] au scos istoria și geografia – cele două cenușărese ale materiilor școlare – din «trunchiul comun» (cu posibilitatea puțin probabilă ca școala să poată repara vag această nedreptate)”, în timpul verii Academia Română a adoptat un nou statut prin care și-a adăugat o nouă atribuție care îi permite amestecul în activitatea Ministerului Educației și Ministerului Culturii, după cum a relatat G4Media.ro.
În luna august 2025, același Ioan Aurel Pop era numit de Ministerul Educației și Cercetării în funcția de coordonator științific al grupului de lucru care concepe programa școlară la Istorie – liceu, pentru elevii care intră clasa a IX-a în 2026.
Noua programă de Limba și literatura română propusă pentru clasa a IX-a marchează trecerea de la modelul tematic, introdus în anii 2000, la un model diacronic, centrat pe evoluția istorică a limbii și literaturii române.
Schimbarea a stârnit numeroase critici din partea profesorilor, cercetătorilor și autorilor de manuale, care avertizează că programa este insuficient adaptată nivelului cognitiv al elevilor de 14–15 ani, ignoră literatura contemporană, reduce prezența textelor nonliterare și multimodale și nu creează legături cu programa de gimnaziu sau cu celelalte discipline. În plus, mulți profesori atrag atenția că accentul excesiv pe istorie literară și pe conținuturi erudite riscă să accentueze dificultățile de lectură ale elevilor și să crească gradul de analfabetism funcțional.
Profesoara Mădălina Chitez, specializată în lingvistică aplicată, arată într-o analiză publicată pe Edupedu.ro că noua programă are un profil lingvistic învechit, bazat pe termeni academici abstracți și pe un vocabular metalingvistic dificil, care poate bloca învățarea reală și împinge elevul într-o pedagogie a conspectului, nu a competențelor. În ansamblu, criticii susțin că programa nu creează continuitate cu gimnaziul, nu răspunde nevoilor generației actuale și riscă să accentueze problemele deja grave de înțelegere a textului la adolescenți.
Într-un interviu acordat recent, profesoara universitară Oana Fotache Dubălaru a anunțat că organizarea cronologică a literaturii pentru clasa a IX-a nu a fost decisă în grupul de lucru de la Ministerul Educației și Cercetării, pe care l-a coordonat științific, ci în discuții cu 30 de profesori de liceu organizate de ea anul trecut la Facultatea de Litere.