Recent am aflat despre faptul că în anul școlar viitor se va urmări aplicarea standardelor naționale de evaluare, atât la clasele primare, cât și la cele gimnaziale și clasa a IX-a. Și că profesorii vor fi obligați să aplice aceste standarde și vor fi verificați prin inspecții. Primul meu gând a fost: încă o amenințare, exact ce aveam nevoie. Sunt ironică, evident.
Apoi, când m-am mai liniștit, m-am gândit la ridicolul (scuze, nu găsesc alt cuvânt) acestei situații: elevii se vor dovedi la un nivel nesatisfăcător, iar sistemul, adică ministerul, profesorii, părinții, vor ieși fiecare să arate cu degetul spre vinovat. Pot prezice de pe acum câțiva dintre cei numiți, pentru că sunt, ca să zicem așa, suspecți sau chiar vinovați de serviciu. Primii sunt elevii, că nu învață bine, nu învață ca pe vremea noastră sau nu cum am vrea noi (nu toți, doar cei care nu învață). Apoi sunt părinții că nu au grijă de copii, că nu sunt suficient de deștepți, de realizați și de bogați, pentru a face față așteptărilor ministerului (evident nu toți, doar cei care nu sunt). Și bineînțeles profesorii că nu se sacrifică suficient ca să demonstreze că măsurile sunt bune, sunt eficiente, sunt ceea ce aveam nevoie. Pentru că, nu-i așa? Atunci când constatăm că ceva nu merge bine, e momentul să schimbăm strategia prin care evaluăm catastrofa, ca să avem un motiv în plus să ne plângem că nimeni nu ne apreciază eforturile.
Și pentru că lucrez în învățământ din 2017 și consider că am ceva experiență de lucru la firul ierbii, adică fix acolo unde sunt copiii „care trag în jos o țară întreagă” prin rezultatele obținute, acolo unde părinții sunt neconformi, iar profesorii sunt vinovați că încă nu și-au dat și ultima suflare pe altarul binelui educațional și al obiectivelor corelate cu competențele, conștientă că nu m-a întrebat nimeni nimic, simt totuși nevoia să vă împărtășesc din observațiile mele și să vă spun ce simt.
În primul și în primul rând eu nu em cunoscut un copil mic, de școală primară, care să învețe eficient și să fie dispus să facă efort pentru că trebuie. Iar felul în care este construită învățarea la copiii foarte mici în ultima vreme se bazează fix pe aceste principii: trebuie, nu trebuie, îmi folosește, nu-mi folosește. Aceasta este o gândire de adult, care are nevoie să fie eficient și care alege să depună efort pentru acele activități care îi aduc beneficii, de multe ori materiale și nu neapărat sufletești, pentru că așa e viața de adult.
Copiii nu gândesc la fel. Ei văd timpul ca pe ceva nelimitat și sunt dispuși să depună efort pentru ceva ce le face plăcere. E o prejudecată foarte periculoasă aceea că copiilor le produc plăcere doar joaca și activitățile care presupun efort minim sau deloc. Instinctiv fiecare copil are nevoie să-și folosească creierul și să învețe, iar faptul că de multe ori activitățile care îi sunt propuse la școală sau la grădiniță nu oferă un stimul suficient îl fac să se comporte într-un mod pe care îl considerăm dificil. În primul rând își poate pierde interesul pentru învățare pentru că nu-i oferă stimulul pe care îl așteaptă, apoi poate să fie violent cu colegii sau superagitat în clasă. Noi suntem predispuși să credem că prin acest proces trec doar copiii supradotați. Sunt o mulțime de legende cu genii precum Einstein care nu au făcut față evaluărilor din clasele primare tocmai pentru că nu primeau ce aveau nevoie pentru a evolua. Eu sunt de părere că acest principiu se aplică tuturor copiilor. Toți au o dorință naturală să învețe, care din păcate nu le este întru totul satisfăcută. Uneori nu le este satisfăcută deloc.
Obișnuim să credem că atunci când un copil a avut dificultăți în a înțelege o noțiune este bine să renunțăm la ea sau s-o bagatelizăm declarând că la vârste mici învățarea se face musai prin joacă, dacă se poate fără ca cei în cauză să fie conștienți de ceea ce fac. Dar nu este așa. Procesul de învățare presupune un efort și prezență. Presupune acea etapă în care se produce confuzie care se manifestă uneori prin agitație și chiar furie, înainte de a se ajunge la claritate, iar această etapă, din punctul meu de vedere nu poate și nu ar trebui evitată doar pentru că este cauza unor scurte momente de disconfort.
Se pune foarte mare accent în ultima vreme pe învățarea prin joc și joacă. Sunt foarte bune ambele, dar se mizează exagerat pe ele, de foarte multe ori îndepărtându-ne periculos de scopul propus. În ciuda tuturor prejudecăților noastre, copiii sunt dispuși să depună efort ca să învețe și n-au nevoie să fie menajați făcând noi efortul pentru ei și nici n-au nevoie să împachetăm efortul în ceva ce nouă ne pare mai digerabil. Ați observat, cei care aveți copii, că aceștia vor să participe la treburile casnice și că sunt bucuroși când participarea lor, deși stângace, este luată în serios? Ați observat că atunci când, pentru a scăpa de ei le dăm să facă o activitate mai ușoară își pierd interesul, sau că atunci când le spunem: ”lasă că fac eu, du-te și te joacă” sunt nemulțumiți? Copiii nu vor să le dăm de făcut ceva mai ușor la școală și nu vor să-i trimitem la joacă. Ei au nevoie să se simtă folositori, și au nevoie de conectare și autenticitate, adică nu-i putem păcăli cu activități care să-i țină ocupați, cum încercăm de atâția ani încoace.
V-ați întrebat vreodată de ce copiii din medii defavorizate sunt foarte dezinteresați de activitățile de la școală? Ei bine, un motiv important este că, neavând în familie modele de persoane care depun efort doar pentru a respecta anumite convenții sociale (mă duc la serviciu, chiar dacă nu mă simt util, chiar dacă nu văd efectele contribuției mele în lume prin ceea ce fac acum, doar pentru că am nevoie de bani), nu sunt dispuși să facă efort pentru a arăta că se supun acestor convenții. Obișnuim să ne supărăm pe acești copii, să îi considerăm copii – problemă și să aplicăm măsuri împotriva lor, dar nu suntem deloc (din câte am observat) disponibili să le oferim ceea ce au nevoie cu adevărat pentru a frecventa școala: conectare, autenticitate și valoare.
Un alt motiv al dezinteresului multora ar putea fi felul în care școala, ca sistem se adresează acestei categorii de copii. De exemplu sunt câțiva ani, poate vreo 20, poate mai mulți sau mai puțini, de când manualele de pe care se învață scrisul și cititul s-au schimbat foarte mult și s-a schimbat și felul în care acestea se învață. Dacă deschizi acum un manual de clasa I poți fi foarte mulțumit: colorat, cu multe imagini, cu informație de actualitate, cu lucruri practice care ar putea ajuta copiii în viața cotidiană. Dar din punctul meu de vedere, tocmai aceste însușiri sabotează procesul învățării, cel puțin pentru cei din medii defavorizate. Faptul că manualele de clasa I sunt atât de colorate, conțin foarte multe imagini, extrem de multe exerciții și activități pe o pagină, mult text, enunțuri într-un limbaj doct, nespecific copiilor, face ca acestea să fie dificil de utilizat mai ales de către aceia care nu sunt obișnuiți cu cărțile și nu au părinți care să-i ajute la învățat. Imaginați-vă un copil care ia un astfel de manual în mână. E atât de copleșit de pagina încărcată de imagine și text încât nu-și poate păstra atenția pe o frază pe care vrea s-o descifreze sau doar s-o citească cu voce tare. Mi s-a întâmplat de multe ori să cer unor elevi, din păcate chiar și câtorva mai mari de clasa I, să citească un anumit text și ei să sară un rând fără a-și da seama sau să revină la ceva ce au citit deja (la vârste mici copiii se concentrează pe descifrarea literelor și cuvintelor și mai puțin pe înțelesul frazei, așa că e nevoie să-i ajutăm în acest proces punându-le întrebări). Acest lucru ar putea fi evitat dacă paginile manualelor de la clasele mici ar fi mai puțin încărcate, ar avea texte așezate în pagină în modul clasic, cu caractere vizibile și cu spații generoase între rânduri.
Probabil că unii dintre cei care citiți acest articol nu veți fi de acord cu mine, dar gândiți-vă că aceste manuale sunt adresate tuturor copiilor, chiar și acelora care nu au nicio carte în casă, care nu-și văd părinții cititind și nu înțeleg prea bine acest proces. Am văzut de multe ori copii care ratează exerciții pentru că nu reușesc să le identifice pe pagină sau pentru că nu reușesc să descifreze enunțul. Știu c-am mai spus asta de multe ori în articole și postări și da, au existat voci care m-au contrazis, susținând că școala trebuie să ofere și cultură și să deschidă orizontul copiilor. Sunt de acord, dar nu văd cum atunci când un copil are probleme cu așezarea în pagină a textului, nu e obișnuit cu faptul că o carte se răsfoiește de la stânga la dreapta, nu văd cum în această situație niște cuvinte și formulări sofisticate cu care cel mic nu este obișnuit, l-ar putea ajuta să-și lărgească orizontul. În schimb i-ar putea aduce multă, multă confuzie.
La fel este și cu introducerea unor noțiuni complicate la matematică și explorarea mediului, niște noțiuni pentru care majoritatea copiilor din clasele mici n-au încă format un limbaj specific și nici cunoștințele necesare pentru a le înțelege. Mulți dintre cei care veți citi asta și aveți copii veți evalua situația în funcție de reacția copiilor voștri, care cel mai probabil au avut enciclopedii pentru copii care explică anumite fenomene, descriu epoci istorice, vorbesc despre planetele din sistemul nostru școlar. Copii care au călătorit, au vizitat muzee, au fost provocați să joace jocuri strategice. Încercați totuși să vă imaginați naivitatea cu care privește lumea un copil care nu a beneficiat de toate cele enumerate mai sus, adică nici de călătorii, nici de enciclopedii, nici de vizite la muzee, nici de jocuri strategice. Oare cât de mult l-ar putea ajuta pe un astfel de copil să-și lărgească orizontul o lecție despre univers, despre planete și despre soare și lună, abordând inclusiv subiecte precum gravitația? Simt nevoia aici să vă spun povestea absolut reală de pe la începutul anilor 2000 pe care un prieten, profesor încă de pe atunci, ne-a relatat-o despre o experiență avută la un liceu tehnologic cu elevi de liceu. Le-a vorbit despre aurora boreală, iar la final aceștia i-au spus pe un ton de reproș: „Hai domn’ profesor! Râdeți de noi!” pentru că nu-și puteau imagina că un astfel de fenomen există.
Sigur, n-ar trebui să renunțăm la a lărgi orizontul copiilor, dar nu vom reuși niciodată asta atâta vreme cât nu vom ține cont de dezvoltarea lor reală la un moment dat. Și aici mă refer nu doar la limbaj și cunoștințe, ci și la capacitatea lor de a observa un fenomen și de a trage niște concluzii în urma acestei activități. Obișnuim să le cerem copiilor să facă acest lucru (să observe, să se informeze din surse scrise și să tragă concluzii) fără să ținem cont că nu toți vin de acasă și din grădiniță cu aceste reflexe formate și că înainte de a le cere să depună o astfel de muncă trebuie să le arătăm, cu răbdare, și cum se face. Acesta este și motivul pentru care nu cred că lucrul independent, diferențiat pe nivele de învățare, pe fișe, poate fi eficient. În primul rând că pentru a învăța un copil atât de mic, de clasa pregătitoare sau clasa I și chiar de clase mai mari, are nevoie de conectare cu alte ființe umane (învățătorul și colegii), în al doilea rând ca să învețe ceva făcând o activitate independentă ar trebui să aibă deja niște abilități formate: să poată să se concentreze singur, să aibă capacitatea de a înțelege ce trebuie să facă, să poată sta singur în acea stare în care caută răspunsul potrivit. Cei mai mulți copii mici cu care am lucrat nu au această capacitate. Ei dau răspunsul impulsiv și au nevoie ca pe măsură ce încearcă să ajungă la răspunsul corect să le fie validate încercările, au nevoie să primească indicii și întrebări ajutătoare. Munca intelectuală independentă este un proces dificil, care se învață prin exersare și repetiție dar și prin imitare. Nu ne naștem cu aceste abilități și nici nu le prindem din zbor așa cum cred cei care consideră că se poate lucra cu 20 de copii (sau mai mulți) de nivele diferite de dezvoltare și cu un singur învățător la clasă.
Anul trecut sociologul Gelu Duminică a scris într-o postare despre cum un copil care n-a fost niciodată într-o vacanță sau într-o călătorie de plăcere se simte exclus și marginalizat atunci când i se cere să-și imagineze o întâmplare dintr-o excursie, așa cum trebuia pentru rezolvarea unuia dintre subiectele la evaluarea de clasa a VIII. Eu aș spune că i-ar fi și destul de greu, dacă nu imposibil s-o facă. Ceea ce m-a mirat însă a fost reacția atâtor voci care l-au contrazis, cel mai adesea cu argumentul că copiii trebuie să-și (și) lărgească orizontul la școală.
Deci din punctul de vedere al acestora (și al celor care au făcut subiectele), un copil care n-a fost niciodată într-o excursie, deci s-ar putea să nici nu înțeleagă prea bine conceptul pentru că nu a participat vreodată la activități recreative, este obligat să aibă capacitatea de a-și imagina o excursie și o întâmplare pentru a rezolva respectivul subiect. Așa cum un copil care nu a văzut niciodată o carte și nici pe cineva din familia lui citind trebuie să-și imagineze o vizită la bibliotecă, deși nu are acces la vreuna (da, aceasta este o activitate propusă în manualul de clasa I, și da, nu există biblioteci dotate în orașele mici sau la țară). Sau un copil din vestul țării, de la țară, trebuie să înțeleagă cum Bușteni (apropo, în clasa I copiii privesc harta României și îmi spun ”căutăm niște țări”) e o localitate pe care o vizitezi, cum Șerban care e din București merge acolo la cabana bunicilor și își propune să ajungă la Babele. Cele de mai sus sunt nu dintr-un text pentru clasa a IV-a când deja ai învățat la geografie despre formele de relief, ci dintr-un text de clasa I, pe care cei mici ar trebui să exerseze citirea după ce au învățat sunetul și litera B.
Și toate acestea în timp ce noi, care am absolvit școli și ne-am exersat capacitatea de a ne imagina prin activitățile de la școală și prin cursuri și workshop-uri, care lucrăm cu acești copii, ei bine, noi nu ne putem imagina cum este să nu fi fost vreodată într-o excursie, cum este să nu fi văzut vreodată o carte și nici să nu-ți fi citit nimeni o poveste, cum este să nu știi ce este acela munte și cum arată și cum este să nu fi mers în vacanță la Bușteni și nici să fi stat la cabana bunicilor. Și nu ne putem imagina nici cât de frustrant poate fi ca învățarea scrisului și cititului sau examenele de mai târziu să depindă nu de disponibilitatea celor mici de a învăța, ci de disponibilitatea părinților de a se implica sau de a cheltui. Sincer, mi-ar veni să hohotesc de râs, dacă nu m-ar buși deja plânsul.
Pentru că da, într-o astfel de structură, într-un astfel de sistem implicarea părinților este absolut necesară. Ei sunt cei care citesc copiilor enunțul și le explică ceea ce nu a fost clar sau nu a fost explicat la școală. Când un copil este foarte mic, este clasa I, părintele este cel care îl ajută să se încadreze în spațiul potrivit atunci când scrie, tot el este cel care citește și explică enunțul, care verifică ca legăturile dintre anumite litere să se facă corect, el, părintele se asigură că progenitura folosește caietul corect, de la stânga la dreapta, că nu lasă spații și pagini goale fără motiv, că încadrează corect în pagină. Asta pentru că noi, la școală, suntem prea ocupați ca să facem aceste lucruri de bază. Suntem ocupați să demonstrăm că știm să folosim materialele didactice pentru ca lecția să nu fie plictisitoare, suntem ocupați să organizăm jocuri și activități pentru ca lecția să fie dinamică și să mimăm conectarea, folosindu-ne de orice, (telefon, tablă smart, materiale didactice) mai puțin de mintea noastră. Mai suntem ocupați și să explicăm lucruri simple într-un mod incredibil de complicat (ca să dezvoltăm gândirea, evident) și cred că și să evaluăm cunoștințe înainte de a ne asigura că, într-un fel sau altul, le-am transmis.
Găsim pe internet învățători, profesori și experți în parenting care ne arată cum putem să-i învățăm pe copiii noștri să se concentreze la teme, cum le putem explica anumite noțiuni din manualele de clase primare sau cum să descopere și să observe, să descifreze un enunț sau să tragă concluzii. E foarte bine. Pentru mine toți acești oameni sunt o sursă valoroasă de inspirație. Vă puteți imagina însă cam ce se întâmplă cu un copil ai cărui părinți nu știu să scrie și să citească? Sau cu părinți care au absolvit doar școala generală și care lucrează mult, nefiind familiarizați cu munca intelectuală și cu nivelul cerut de minister? Acestor copii cine le explică cum să încadreze și să lege între ele literele de mână corect? Cine le explică câte sunete sunt într-un cuvânt și cum se redau ele prin litere? E un lucru care nu se învață din zbor, într-o lecție, și care trebuie mult exersat, nu prin explicații și joc, ci prin scriere efectivă. Pentru că cei mici au nevoie nu doar să înțeleagă cum se scriu anumite cuvinte, ci și să exerseze scrierea lor. Ei pot spune corect un cuvânt pe litere, apoi să îl scrie greșit. Sau pot să nu lase spații între cuvinte. Adesea ei scriu ”vânătuare” în loc de ”vânătoare” sau ”mam cumpărat” în loc de ”mi-am cumpărat”? Cine îi învață să vorbească în propoziție, că propoziția conține neapărat un predicat și să facă diferența între o propoziție afirmativă și una interogativă? Sau cine îi învață adunarea și scăderea (și gândirea strategică) pentru ca, în clasa I fiind, să fie capabili să rezolve probleme cu enunț și nu cu una, ci cu două operații?
Aceștia sunt copiii care nu vor înțelege prea mult din ce se petrece la școală și care vor mima învățarea. Ei vor rămâne mereu în urmă, vor primi activități mai simple de făcut, cum ar fi coloratul în interiorul unui contur, deși ar fi fost perfect capabili să-și însușească și să folosească scrierea, citirea, calculul, dar în fine, când au ajuns ei la școală acestea au devenit un dat de la natură și nu ceva ce trebuie învățat și exersat.
Vouă cum vi se par cele de mai sus? Pe mine mă întristează și mă frustrează totodată. Nu sunt pregătită să accept că cineva care nu are părinți suficient de școliți și inteligenți sau suficient de bogați nu mai poate învăța lucrurile de bază, precum scrisul, cititul și socotitul. Și asta pentru că nu se stabilește și nu se urmărește cu adevărat un scop, pentru că ne pierdem în concepte și filosofii complicate și mai ales pentru că luăm și aplicăm măsuri cu forța sub amenințarea pedepsei și nu cerând și acceptând să primim un feedback real. Și pentru că refuzăm să acceptăm realitatea, și anume că le cerem celor mici să facă muncă intelectuală fără să îi învățăm cum și fără instrumentele de care au nevoie.
În final vă rog să vă interesați și câți copii de la țară și din orașele mici au acces nemijlocit la carte și la bibliotecă sau la alte activități instructive în afara școlii și vă mai rog să nu-mi vorbiți aici despre cărțile de premii și despre faptul că cine vrea poate. Atât.
___________________
Despre autor
Cristina Lazurca: Sunt trainer şi am absolvit un masterat de scriere dramatică. Am creat propriul concept de teambuilding intitulat Jurnalul inspirațional, bazat pe activităţi care se fac la cursurile de scriere creativă. Din septembrie 2017 sunt învăţătoare la Vinga, în judeţul Arad.
Nota redacției: Opinia profesorului este importantă și vă încurajăm ca, dacă aveți ceva de spus, să ne trimiteți articolul dumneavoastră pe redactie@edupedu.ro. Ideile și opiniile exprimate în aceste articole nu sunt neapărat și cele ale redacției.
Ștefan Lefter
Redacția
Mihai Manea
Alexa Stănescu
Mihai Peticilă și Costin Ionescu