Plănuiesc să scriu acest articol de luni bune. Din diverse motive nu m-am apucat de el și de-a lungul timpului am rumegat mental ideile pe care voiam să le pun pe hârtie până ce au devenit atât de difuze, că nu s-ar mai fi înțeles nimic.
Iată-mă astăzi scriind în sfârșit despre ceva ce am vrut să scriu demult. Cele mai multe din emoțiile pe care am vrut să le pun în acest articol s-au consumat deja în procesul prin care am învârtit ideile în minte ca-ntr-o centrifugă. Aveți aici o parte din ce-a mai rămas. O parte, nu totul, pentru că asta ar fi însemnat să mă pierd într-o mie de direcții și nici așa nu garantez că nu m-am pierdut în 500. Sper doar că ceea ce voi scrie va fi inteligibil.
Și am să-ncep abrupt cu senzația pe care mie personal mi-au creat-o discuțiile din jurul testelor PISA: generația noastră, a deștepților, se uită cu dispreț la generația celor tineri și îi judecă pentru lipsa de preocupare și de cunoștințe. De parcă tinerii au apărut din neant, fără nicio legătură cu noi, cei care i-am adus pe lume și i-am educat. După această primă reacție a societății au mai apărut câteva.
Printre altele cea care ne arăta ce rău stăm noi, românii, și uite cum alte țări s-au ridicat și au obținut rezultate (urmează procente și ani). Și apoi cel mai interesant și cel mai interesant, reacția autorităților, a reprezentanților ministerului învățământului.
Mă întreb dacă și în țările alea bune, care au reușit să își îmbunătățească rezultatele în ultimii ani, strategia autorităților a fost să le bată obrazul părinților că nu-și supraveghează mai bine copiii și că îi lasă să-și facă temele cu AI.
Și apoi au urmat recomandările pentru, bineînțeles, profesori. S-a vorbit mult despre gândire critică, așa cum acum câțiva ani, o doamnă ministru al învățământului a decis că lectura e utilă și ne-a recomandat 20 de minute de lectură pe săptămână. Probabil urma ca de această dată să ni se recomande minute de gândire critică și nu pe săptămână, ci în fiecare zi. Și dacă poți să aloci timp efectiv pentru lectură în clasă, ca dascăl, nu știu dacă e la fel de plauzibilă împrejurarea în care apari în fața elevilor și le spui: ”de azi înainte gândim doar critic! Nu vreau să mai văd alt fel de gândire, ci doar gândire critică!”
Mă-ntreb dacă a avut cineva ideea să analizeze cu adevărat situația și să vadă cine sunt acei copii care au avut rezultatele cele mai slabe și de unde provin? Nu pentru a-i pedepsi pe profesori sau a-i denigra pe părinți, sau pe copii, ci pur și simplu pentru a vedea care sunt problemele cu care se confruntă și care sunt efectiv nevoile lor educaționale și nu numai.
De când sunt învățătoare am lucrat exclusiv la țară, unde cei mai mulți copii proveneau din medii defavorizate. În cei aproape zece ani am constatat cu foarte mare tristețe cât de departe este imaginea autorităților despre nevoile acestor copii de nevoile lor reale. Iar această concluzie mi-a fost întărită și mai mult în ultima vreme, citind declarațiile celor care au luat decizia ca din acest an școlar să se introducă testarea ritmică. Din punctul de vedere al celor care au susținut acest demers, testarea ne va ajuta să avem o imagine mai clară a nevoilor copiilor din toată țara, supunându-i regulat la același tip de testare, cu același barem de corectare. Îmi vine să hohotesc și nu de râs. În viziunea acestor domni, un copil (nu sunt puțini în situația asta) dintr-o comunitate săracă, care se confruntă poate cu agresivitate și lipsă de îngrijire, care nu are acces la nicio carte în afara manualelor de la școală, care n-a fost niciodată într-un muzeu sau la un spectacol de teatru, căruia părinții nu i-au citit niciodată o poveste și care n-a fost întrebat niciodată cum a fost la școală, neavând astfel ocazia să se exprime, care n-a avut niciodată jucării care să-i stimuleze imaginația și gândirea strategică, care nu are acces la niciun sport sau altă activitate instructivă după-amiaza, poate să ajungă la nivelul unui copil căruia i se prezintă și i se citesc cărți de foarte mic, căruia i se vorbește, fiind stimulat să comunice, care merge regulat la muzeu sau teatru, care are acces la bibliotecă etc, așa, doar declarând că de astăzi schimbăm foaia, amenințându-i pe profesori și încărcându-i cu și mai multe sarcini administrative, bătând obrazul părinților și fără a lua măsuri ca celui mic să i se asigure, în timpul și în afara orelor de școală, accesul real la lucrurile care l-ar ajuta să se dezvolte.
Apropo, știți care e programul zilnic al unui copil care locuiește la țară? Foarte mulți probabil aveți imaginea aia idealizată în care copiii se joacă pe străzi și în parcuri până la căderea întunericului. Că au diverse sarcini în gospodărie și că, chiar dacă nu merg bine cu scrisul și cititul, cel puțin sunt îndemânatici. Nimic mai fals.
Foarte puțini dintre copiii cu care am lucrat mai au sarcini în gospodărie, pentru simplul motiv că există foarte puține gospodării. Părinții, dacă lucrează, lucrează în fabrici și în magazine și copiii, de cele mai multe ori, nu au voie să iasă pe stradă în lipsa părinților, nici să se întâlnească cu alți copii de vârsta lor pentru a nu se supune pericolelor. Deci nu pot ieși pe stradă, nu au voie să invite alți copii acasă în lipsa părinților…
Oare cum își petrec acești copii după-amiezele? Aveți trei încercări. Pentru că da, pentru mulți părinți este la îndemână să-și știe copiii acasă, în siguranță, cu toată atenția captată de un ecran, cu singura condiție de a-și face temele înainte. Și asta zi de zi, nu minute, ci ore. Și știți după ce tânjesc cel mai mult acești copii? După conectare. Asta-și doresc cel mai mult, iar noi fix asta nu le oferim. Gândiți-vă și la toată energia pe care cei mici o au în mod firesc și pe care un copil din zilele noastre o poate consuma doar în prezența părinților (din motive de siguranță, bineînțes): doar cu părinții, care cel mai probabil sunt după o zi de muncă, mai poate ieși în parc, poate ajunge într-un loc unde să-i întâlnească pe alții de vârsta lui etc. Unde se duce toată această energie?
O să redau aici o parte dintr-o discuție care m-a impresionat foarte tare. Cum v-am mai spus, ocazional, mai ales înainte și după vacanță, îi întreb pe copii cum plănuiesc să petreacă sau cum au petrecut. Sigur că încerc să dau o conotație cât mai pozitivă întâmplărilor prin care ei trec, deși de multe ori îmi dau seama că copilăria lor nu este cea mai veselă. De departe însă, cele mai triste povești sunt cele ale acelora care nu au alți copii cu care să se joace și ai căror părinți sunt la serviciu cea mai mare parte din zi. Un astfel de copil mi-a povestit că si-a petrecut zilele libere jucând fotbal cu tata. ”Ce frumos!” i-am spus și i-am cerut să-mi dea mai multe detalii. N-o să prezint aici toată discuția, dar până la finalul ei am aflat că tata stătea pe scaun și el îi dădea pase. Atât. Fără poartă improvizată, fără strigăte și entuziasm, fără alți copii cu care să alerge, fără altceva care să-l ajute să-și consume energia, să se cunoască pe sine și să-și testeze limitele.
Nu mai țin minte exact, discuția asta a avut loc acum destul de mulți ani, dar probabil că restul timpului băiatul l-a petrecut ”pă telefon”. Și înainte de a judeca acei părinți (personal nu consider că trebuie absolviți de orice responsabilitate) deci înainte de a-i judeca întrebați-vă dacă e firesc ca la țară și în orașele mici să nu existe nicio bibliotecă publică accesibilă după-amiaza și în vacanță, niciun club de lectură, de pictură, de tricotat, niciun cerc de teatru, niciun loc unde să se poată practica sport în deplină siguranță. Sigur, în cele mai multe sate există o trupă de dansuri populare sau un loc unde se poate practica judo sau box, karate sau fotbal, dar nu toți copiii au acces la acestea, din motive ușor de înțeles.
Tot legat de testarea ritmică și de informațiile pe care aceasta ni le poate oferi, de imparțialitatea și claritatea pe care ni le va aduce, am și câteva observații personale, foarte personale de făcut. Să presupunem că la un moment dat am fost învățătoare la o clasă de a IV-a din care niciun copil nu știa să scrie la un nivel inteligibil și să citească cursiv. Cei care știau să citească, citeau pe litere, scriau fără să folosească majusculă la început de propoziție și fără semne de punctuație etc. Nu mai știu cum stăteau cu calculele, probabil cam la fel. Despre rezolvarea problemelor cu metoda mersului invers, metoda comparației și metoda grafică, sincer, nu-mi aduc prea bine aminte la ce nivel erau, dar poate intuiți dumneavoastră, cei care citiți. Sigur, această situație n-a existat. E doar ipotetică. Deci într-o astfel de situație la ce mă ajută testarea ritmică?
Cum pot să-i stimulez pe elevi să progreseze și cum pot măsura progresul lor, dacă indiferent cât ar evolua într-o anumită perioadă de timp ei se situează, după cum arată testele, față de elevii buni din orașe cu care urmează a fi comparați, tot sub genunchiul broaștei? Oare singurul lucru de care aveau nevoie elevii cu rezultate slabe au fost niște teste corecte? Chiar? Nu acces nemijlocit la educație de calitate și în afara școlii, la cărți, la activități instructive? Educația nu se termină în clasă. Nu putem, oricât de mult am sta la școală și oricât de repede ne-am mișca ca profesori să oferim toți stimulii de care un copil are nevoie ca să se dezvolte. Munca intelectuală nu se poate face fără instrumente. Nu poți învăța cititul fără să-l practici. Nu poți învăța să gândești logic fără să practici această activitate. Și această activitate necesită nu doar niște întrebări bine construite, ci timp.
Cel mai revoltător lucru care se întâmplă zilele acestea este că nimeni dintre cei care ne impun soluții la problema copiilor cu rezultate slabe nu ia în calcul că gândirea este o activitate care necesită timp, timp de gândire. Că faptul că ”parcurgem” materia nu nseamnă că toată lumea a și înțeles-o și că învățarea s-a produs. Știți postările alea de pe Facebook cu profa de mate care intră-n clasă în prima zi de școală și se plânge că deja e în urmă cu materia? Ăștia suntem noi mereu. De ce? Nu neapărat pentru că nu ne organizăm suficient de bine sau pentru că nu avem dorința de a învăța. Ci pentru că avem o mulțime de alte sarcini care nu au legătură cu învățarea și care din punctul meu de vedere perturbează această activitate. Învățarea nu înseamnă să faci ceva. Nu înseamnă să încercuiești, să colorezi, să bifezi, să dai teste. Învățarea înseamnă să reflectezi la un subiect care te preocupă și să tragi o concluzie, cele enumerate mai sus sunt menite să te ajute. Înseamnă să poți sta cu acel gând o perioadă. Este lucrul de care în zilele noastre nu se mai ține cont.
De aceea pare firesc să-i ținem pe copii ocupați cu o fișă în față, de aceea pare firesc să ni se transmită lucruri urgente pe tot parcursul zilei, de aceea pare firesc să ni se ceară să completăm procese verbale și să strângem și să centralizăm actele pentru bursele sociale, să studiem situația maritală și veniturile părinților, pentru că oricum nu facem nimic.
De când am intrat în învățământ am sesizat că noi, ca sistem, nu avem un scop foarte clar enunțat și nici o imagine a celor cărora ne adresăm, cum s-ar spune în vânzări sau marketing, nu avem o imagine a clientului. Sigur, există foarte multe cuvinte despre ce face un dascăl, despre cum ne dorim un popor educat, despre accesul la educație etc etc. Dar nu există acel enunț concis și fără echivoc care ne spune ce facem noi de fapt și care, avându-l mereu în minte ne-ar conduce spre ceea ce vrem să obținem. Și din această cauză energia noastră se consumă spre lucruri care nu ne ajută să îndeplinim acest scop: petrecem mult timp în discuții, facem statistici, completăm documente, supraveghem, pedepsim, aplicăm măsuri, dăm teste, centralizăm informații, dar toate acestea nu înlocuiesc învățarea, deși sunt extrem de utile.
Nu spun că ar trebui să lăsăm copiii nesupravegheați, dar dacă am avea în minte un scop foarte bine definit, cu toții același, am construi organizarea necesară pentru îndeplinirea lui într-un mod care să servească scopului, nu să-l anuleze. Și poate credeți că a identifica și a înțelege clientul este doar o formalitate și că putem funcționa foarte bine și fără să ne mai stoarcem creierii și să pierdem timpul. Ei bine, nu e deloc așa. Cred că sunteți și dumneavoastră de acord cu mine că în învățământ suntem fiecare în bula lui, cu agenda și programul lui.
Directorii de școală sunt în general preocupați să nu le plece elevii. Și cine decide la ce școală studiază cineva? De cele mai multe ori părinții. Deci ei, directorii, prin mesajul lor se adresează părinților. Fac totul ca aceștia să fie mulțumiți. Să știe că odraslele lor sunt în siguranță, au păpat, s-au distrat, au învățat prin joacă, n-au avut provocări prea mari pe parcursul zilei de școală, nu și-au dezlipit nicio unghie cu gel la ora de sport, n-au transpirat, n-au întârziat după program într-o discuție inutilă cu profesorul, făcând-și părinții să aștepte cu mașina în fața școlii, nu s-au murdărit. Uneori se mai asigură și că dirigintele e disponibil la conversații pe telefon, e dispus să rezolve conflicte în modul în care se așteaptă părintele etc etc. Noi profesorii suntem preocupați de relația cu părinții, pe care trebuie să-i gestionăm și nu e tot timpul ușor, suntem preocupați de teste, documente, măsuri etc, dar am vrea să ne ocupăm de copii, pentru că ei reprezintă scopul activității pe care o facem. De ce sau de cine este preocupat ministerul? Nu de bunăstarea profesorilor cum cred unii, nici de mulțumirea părinților, ci ca să aibă o imagine cât mai bună.
Cine sunt victimele acestei stări de fapt? Copiii. Ei sunt ultimii în această ierarhie a importanței și de cele mai multe ori, când ajungem la ei nu mai avem niciun pic de energie. Și dacă nu mă credeți vă rog pe dumneavoastră, cei care aveți copii în școală să faceți o evaluare sinceră a relației cu școala și cu dirigintele copilului. Cât din energia pe care dirigintele sau învățătorul o consumă, câte din acțiunile lui sunt dedicate cu adevărat bunăstării emoționale și evoluției copilului și câte din aceste acțiuni sunt menite să vă dea dumneavoastră, părinților, liniște și senzația de siguranță referitoare la rolul de părinte? Pentru că atunci când un profesor susține emoțional un părinte îngrijorat pentru evoluția copilului, această acțiune nu este spre beneficiul copilului, ci al stării emoționale a părintelui.
Spre beneficiul copilului ar fi să avem spațiul și disponibilitatea de a-l asculta, de a-l susține să greșească, să se îndoiască, să întrebe, să se revolte poate, să-l susținem să gândească, să devină conștient și responsabil, fără să-l forțăm, iar acesta este un proces anevoios, care cere timp, conectare și consum emoțional, este un proces în care copilul va avea și momente de frustrare și de negare. Este ceea ce societatea nu prea mai vrea să accepte. Și nu mă refer aici la a ni se acorda, nouă profesorilor, permisiunea de a aplica pedepse, de orice fel, ci la presiunea pe care societatea o face asupra noastră pentru a-i ține pe copii într-o stare de mulțumire, fericire, veselie continuă, fără niciun moment de frustrare sau îndoială.
S-a tot discutat în ultima vreme despre violențele împotriva profesorilor sau despre violențele dintre copii. Cel mai tare m-au întristat nu atât reacțiile părinților și ale societății în general (cine si-ar dori ca copilul lui să trăiască într-un mediu violent?), ci din nou ale autorităților. Adică prima și prima dată s-a pus problema aplicării unor măsuri punitive și a unui control total asupra elevilor. Eu nu știu cine va putea să aplice toate măsurile despre care s-a vorbit în presă și cum vom mai susține procesul de învățământ supraveghind continuu, completând procese verbale și notând în agende fiecare încălcare de regulă, ținând porțile școlii încuiate și punându-i pe profesori să le urmărească. Eu nu susțin violența și nici lipsa de consecințe. Dar sistemul de învățământ este o instituție care funcționează după reguli, o instituție care are putere și care poate apela la specialiști inclusiv atunci când este nevoie de reorganizare. Nu suntem într-un colhoz unde ni se atribuie aleatoriu sarcini în funcție de ce probleme apar și în funcție de disponibilitatea și abilitățile noastre. Suntem un sistem unde se lucrează pe bază de studii și diplomă. Eu personal nu sunt psiholog, nici psihiatru, nici polițist, nici gardian la penitenciar, nici agent de securitate, nici agent secret, nici jurist, nici contabil și nu pot îndeplini aceste roluri în paralel doar din bunăvoință, fără pregătirea necesară și în timp ce sunt și învățătoare. Pot însă lăsa impresia că o fac, ceea ce este cu totul altceva.
Nu pot să nu mă întreb, înainte ca eleva să agreseze profesoara, în clasă, în fața altor elevi (este vorba despre cel mai recent caz) câte situații de abuz de mai mică amploare au mai avut loc? Și nu la alte școli, ci chiar la acea școală. Câți profesori au fost tratați necorespunzător, poate de elevi, poate de conducerea școlii, poate de colegi, poate de părinți, iar cei responsabili nu au luat nicio măsură, pentru că, foarte probabil acel profesor nu era neapărat cel mai popular? Și cum poți să te impui ca profesor când superiorii tăi, cei care te coordonează, transmit zilnic despre măsurile care se vor lua împotriva ta dacă nu corespunzi?
O situație cu care m-am confruntat la un moment dat a fost cea a unui copil de șapte ani care îi înjura pe profesori. Ei bine, cum am spus, nu susțin lipsa de măsuri și consecințe. Dar mie situația în care un copil de șapte ani înjură profesorii îmi vorbește mai mult despre durerea pe care el o trăiește zilnic decât despre faptul că nu corespunde. Și primul lucru pe care simt să-l fac în această situație nu este să completez un proces verbal sau să reclam și să mă inflamez, să pedepsesc, ci să îi explic că un astfel de comportament este nepermis și netolerat și de asemenea să aflu motivul pentru care se comportă așa și să-i dau niște sugestii despre cum ar putea să facă pe viitor. Să aduci un astfel de copil pe calea cea bună e un demers care cere timp și răbdare. Cineva care trăiește astfel de lucruri zi de zi la o vârstă atât de fragedă nu se reglează emoțional peste noapte. Dar cu siguranță dacă ne rezumăm doar la a aplica consecințe și a pedepsi nu vom obține prea mult pe termen lung. Și dacă sunt supărată pe cineva, vă mărturisesc că nu sunt supărată pe acel copil, și mă feresc să-i judec pe părinți. Dacă sunt supărată pe cineva, sunt supărată pe sistem, și nu pentru că, spre deosebire de acel copil, sistemul nu e dispus să-și împartă cu mine jucăriile și guma de mestecat, ci pentru că preferă să considere acești copii necorespunzători, să pedepsească și să intensifice controlul și-atât, fără a fi dispus să afle cum de se ajunge la astfel de violențe extreme și ce se poate face efectiv pentru a preveni măcar o parte din ele. Nu putem lupta împotriva violenței cu și mai multă violență și de asemenea, devenim ridicoli dacă după o astfel de situație nu facem altceva decât să batem obrazul cuiva.
Și ca să nu vă las în suspans, oricât ar părea de greu de crezut, același copil despre care am spus mai devreme, după un moment în care am lucrat cu el și cu alți câțiva la matematică, am lucrat în timp ce colegii lor se distrau în curte, ei bine, a venit la mine și m-a-ntrebat: ”Doamna, când mai facem calcule? Dar așa, să fim numai noi!” Întrebarea asta este o dovadă nu doar că merită să ne străduim, ci o dovadă că acești copii au nevoie să fie acceptați înainte de a fi îndrumați, că de multe ori sunt mai dispuși decât am crede să respecte reguli, să facă efort și să învețe, uneori lucruri foarte dificile, dar ori nu știu cum, ori nu se pot regla emoțional, pentru că nimeni nu e dispus să-i susțină, din păcate nici sistemul care ar avea obligația s-o facă.
