Dintre cauzele mai puțin evidente ale absenței universităților românești din topul Shanghai / Op Ed Ionel-Dumitrel Ghiba, directorul Departamentului de Matematică al Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași

Pentru al treilea an consecutiv, România nu este prezentă în primele 1000 universități din topul Shanghai. Unii ar putea spune că e o surpriză, dar chiar este? Sunt multe aspecte și criterii care influențează acest top, printre care și detaliile tehnice enunțate de domnul ministru, însă, nu e vorba numai de acestea. Sunt și multe trucuri și artificii ce pot influența prezența sporadică în acest top sau în diverse alte topuri. 

În întocmirea acestor topuri ale universităților nu e neapărat la fel ca la olimpiadele sportive de atletism unde este clară ierarhia imediat ce s-a terminat proba. Desigur, sunt și alte tipuri de concursuri sportive unde un atlet se poate situa pe primele poziții mai mult datorită faptului că cei mai buni sportivi nu concurează acolo. La fel e și cu aceste topuri între universități, depinde cine le întocmește, cine concurează și ce criterii se aplică pentru stabilirea ierarhiei. Continuând paralela cu sportul, în sport există și controale antidoping iar în cazul universităților acest doping nu e întotdeauna vizibil. Dacă stăm bine și căutăm, e posibil să identificăm că fiecare universitate mai mare sau mai mică din România este în primele 10 poziții în diverse topuri. Face parte poate din marketingul instituției, poate contează și dorința de a fi premiant dobândită din școală sau plăcerea de a fi fruntaș la sat în loc de codaș la oraș.

Faptul că țara noastră nu este prezentă în top Shanghai este efectul unor acțiuni sau a unor decizii, însă și acest top, ca multe altele, trebuie privit cu o oarecare doză de sare și piper. Aceste clasamente nu indică neapărat cât de bună e cercetarea în aceste instituții, cât de bun e actul didactic sau cât de bine și serios își fac treaba în general cadrele didactice. 

De prin anul 2000 a existat o oarecare lipsă de considerație pentru facultățile cu puțini studenți, “facultățile sărace”. Lucrurile s-au mai schimbat puțin în ultimul timp, dar mentalitatea aceasta încă se simte. Sigur, totul s-a petrecut și se petrece așa din cauza finanțării universităților pe cap de student. Aceasta e problema centrală pe care din păcate niciun guvern sau ministru nu a privit-o frontal. Să lăsăm miniștrii în pace, pentru că au politică de făcut și să ne întoarcem la atitudini legate de sărăcie. 

Chiar dacă pasiunea pentru domeniu este foarte mare, de multe ori această atitudine conduce la o atmosferă nu neapărat propice cercetării, deoarece cadrele didactice știu că de fapt nu vor fi apreciate dacă fac foarte bine cercetare. În mare parte nu au avut mai nimic de câștigat din activitatea de cercetare. De fapt salariul lor era mai mic pentru că facultățile lor nu aveau venituri proprii și nici studenți mulți. Prin urmare erau plătiți la nivel minim, fără plăți diferențiate. Cumulată și cu insistarea pe discursul (chiar și în interiorul facultăților sărace în număr de studenți) legat de faptul că universitățile sunt pentru a preda studenților și nu pentru a se face cercetare, această atitudine a produs efecte ducând la scăderea performanței în cercetare în anumite domenii. 

Dar doar actul didactic și numărul de studenți sau doar cercetarea contează în universități? 

Să facem o mică paranteză. Chiar foarte recent, într-un cadru legat de un concurs de angajare, mi s-a dat ca exemplu profesorul X, care în trecut nu a făcut cercetare, dar care a fost un foarte bun dascăl. Așa este, sunt cazuri, însă cu siguranță acești profesori nu au condus foarte mult la dezvoltarea cercetării decât dacă au fost onești și și-au dat seama de nivelul real la care se află și nu au văzut activitatea de cercetare ca ceva fără rost. Apoi, chiar și în lipsa publicării de articole în jurnale științifice, acești dascăli au încercat să dezvolte cercetarea altfel, de exemplu adaptând conținuturile după direcțiile actuale de cercetare și încurajând studenții să aplice pentru burse și stagii la unii profesori foarte buni din străinătate, sperând în același timp că acei studenți se vor întoarce. Da, un astfel de dascăl  și-a adus aportul asupra cercetării și astfel s-au construit școli și poli importanți de cercetare în România, prin conectate cu centrele importante din străinătate. 

Un alt tip de cadru didactic care sprijină cercetarea, fără a publica articole, este cel care caută să înțeleagă nevoile reale din domeniu și își adaptează constant cursurile la aspectele importante și actuale. În plus, nu rămâne blocat într-un șablon, nu insistă doar pe aspectele introductive din domeniu și nici pe cele strict necesare replicării actului de predare într-o carieră didactică (a se vedea discuția recentă despre masterul didactic de pe edupedu). Și acum să mergem și invers, pentru un cadru didactic universitar este importantă și comunicarea cercetării, nu doar cercetarea, și desigur, asigurarea unei continuități a domeniului și grupului de cercetare. Sunt  convins că așa cum sunt cadre didactice care nu excelează în cercetare, dar care ajung să aibă un aport important în formarea unei direcții de cercetare, tot așa putem vorbi despre persoane care excelează în cercetare, dar care nu pot preda nici după ani de experiență pe înțelesul studenților. 

Să revenim după această paranteză și să ne întrebăm dacă nu e poate util să punem în balanță cât contează numărul de studenți și cât contează cercetarea, să ne gândim dacă în trecut am răsplătit cercetarea, sau doar atragerea unui număr mare de studenți, să ne gândim că poate ani în șir universitățile au încasat bani pentru cercetare fără a răsplăti cadrele didactice care aduceau punctajele necesare obținerii acestor finanțări. Să nu tragem acum linie când există inflație de publicații „pe bani” cu factori de impact mari și mascate sub umbrela larg deschisă a „open source”, ci să existe și o oarecare răsplată morală pentru nedreptatea din trecut. Toate acestea ar fi mult mai ușor de implementat dacă modul de finanțare al universităților s-ar schimba și dacă ne-am gândi și la altceva în afară de cantitate și factori de impact.

La scăderea dinamismului în cercetarea fundamentală a contribuit enorm și lipsa finanțărilor prin granturi de cercetare, adică singura gură de oxigen prin care se putea ca un cadru didactic să-și finanțeze cercetarea și să asigure un venit tinerilor pentru a nu pleca în mediul privat. Evaluări pe genunchi, de multe ori părtinitoare și subiective, au condus ca în domeniul matematicii să nu se mai depună prea multe proiecte, chiar și în cele 2-3 competiții de proiecte avute în ultimii 10 ani. Pe bună dreptate, atunci când doream să încurajez depunerea de proiecte răspunsurile erau: „deja știu că o să am maxim 86-87 de puncte, cât să fiu sigur sub lista celor finanțabile, nu are rost”, „cum să mai depun dacă evaluatorii au spus că am indicele Hirsch mic, în timp ce de fapt este unul dintre cei mai mari din domeniu din țară și cel mai mare dintre cei care au depus proiecte, proiectul meu nefiind finanțat?”, „cum să depun când evaluatorii au spus că nu am avut proiecte când eu am condus probabil singurul proiect european de tipul X din România și încă altele în România?”, „cum să depun când evaluatorii pot spune orice iar panelul nu-i verifică?”, „universitatea nu mă răsplătește cu nimic pentru că am fost primul sub lista proiectelor finanțate sau pentru că am muncit să scriu acel proiect” etc. Pot să nu le dau dreptate? La aceste competiții cadrele didactice din universități concurează cu cercetători full-time din institute. De exemplu, pe domeniul matematică mai toate proiectele finanțate au mers spre institute. Și atunci, de unde să fie fonduri pentru cercetarea în universități? Poate că ar fi justificat să vorbim despre astfel de topuri internaționale și pentru institute și academii (de știință sau nu) unde personalul nu trebuie să predea 10-16 ore pe săptămână, unde nu trebuie să se organizeze examene, unde nu trebuie să se corecteze teze de licență și disertație, unde nu trebuie să se organizeze admiteri, să se facă planuri de învățământ și state de funcții anual, să se acrediteze programe de studiu etc. Mă întreb dacă o linie de granturi cu frecvență anuală și doar pentru  universități nu ar avea sens, încât să putem finanța deplasări, salarii pentru tineri, vizite și stagii ale unor colaboratori. 

Ce s-a distrus treptat în ultimii 20-30 de ani e greu de construit înapoi și se poate face cu răbdare și cu un plan. Efectele unor măsuri bune se pot vedea abia după 10-15 ani, dar aceste măsuri nu trebuie să fie abrupte, ci bazate pe o viziune despre cum am dori să arate și tinzând spre acel punct. Cercetarea nu se obține de azi pe mâine, ci în zeci de ani de construcție și întreținere. Da, se poate construi și în 2-4 ani, dar aceasta implică racolarea de cercetători din străinătate cărora să li se plătească un salariu regesc, după modelul Chinei, Japoniei, Hong-Kong etc. Și costă enorm! 

Cercetarea din România nu are finanțarea și nivelul de maturitate pentru a putea funcționa singură. Polii de cercetare s-au  dezvoltat și au fost conectați la cercetători de prestigiu din universități celebre din străinătate. Contează foarte mult colaborările cu cercetători care coordonează grupuri dinamice. Dar care este suma de bani pe care un cercetător o are la dispoziție pentru a putea invita un profesor timp de câteva săptămâni în România? Care este suma de care dispune un cadru didactic pentru a putea să participe la un stagiu de cercetare? În lipsă de granturi, până anul trecut răspunsul în cazul meu era zero. Începând de anul trecut, universitatea în care sunt oferă 1000 euro pentru achiziții sau deplasări, însă nu știu dacă îi voi avea și la anul pentru că se fac economii în țară. Mi-ar fi plăcut ca lipsa mea de fonduri să poată fi compensată în fața colaboratorilor mei externi prin timpul acordat cercetării, însă norma didactică mi se mărește cu 3 ore în acest an, deci voi avea și mai puțin timp pentru cercetare. Dacă nu finanțăm cercetarea și mărim numărul de ore de predare (să sperăm că doar pentru acest an), putem uita de topul Shanghai pentru următorii 5 ani (sau chiar pentru totdeauna dacă nu se revine la norma de predare de anul trecut)?

Ne trebuie un plan, ne trebuie predictibilitate, iar acest plan trebuie să includă și o parte legată de calitate. Pentru toate aceste topuri ale universităților se ia în vedere cantitatea. Problema identificată de instituțiile din România este numai cea legată de lipsa cantității, iar măsurile luate sunt doar pentru a mări cantitatea de cercetare produsă. Și e posibil ca aceste măsuri să producă efecte pe termen scurt. Doar că se diluează foarte mult calitatea și se distruge viitorul. În ce sens? Cu siguranță se vor găsi metode prin care criteriile cantitative să fie atinse. Îmi povestea o doamnă director al unui institut mare și foarte important că deși unii cercetători nu aveau participări la conferințe, imediat ce li s-a cerut, adică chiar în anul următor, toți aveau minim 5 astfel de participări. Legat de publicații, știm cu toții rețeta folosită în ultimii 5 ani de mai toți care doreau să avanseze. E vorba de elixirul găsit în materie de publicare de articole, publicarea pe bani și vouchere, pe repede înainte, sau publicarea în reviste românești invizibile în afara țării sau instituției ce le deține. 

Mereu se întâmplă astfel cu aceste criterii pur cantitative, însă vigoarea și importanța studiilor obținute va scădea ducând pe termen lung la o diluare a valorii. Apoi, din cauza acestei diluări, urmează și o mai mare problemă legată de imposibilitatea publicării studiilor în reviste importante. Din această cauză afirm că măsurile legate doar de cantitate pot produce mai mult efecte negative decât pozitive dacă nu sunt corelate cu unele criterii calitative.

Singura constantă este calitatea împreună cu unele criterii minimale legate de cantitate. Ca să fie mai clar, în primul rând ar trebui să se insiste pe jurnale în care publică cercetătorii din primele 100 universități din lume, și nu să se solicite cantitatea pe care aceste universități o livrează. Apoi să se ceară o cantitate rezonabilă pentru un interval de 5-10 ani, încât să nu mai fie nici situații în care cercetătorii “doar studiază și știu multe, dar nu publică”. Cantitatea va fi o consecință a calității urmărite pe termen lung, nu și invers. Astfel vom construi ceva care să reziste. Pe domeniul Matematică comisia CNATDCU a rezolvat măcar parțial problema. În alte domenii nici măcar nu s-a încercat. Oare de ce? O fi oare din cauză că procentul celor care beneficiază în prezent de pe urma acestor scurtături de traseu academic este tulburător de mare și chiar persoane care ar trebui să oprească această problemă sunt și ei practicanți ale acestor practici? Cam da. 

Și poate o mică influență asupra acestor topuri o are și disiparea resursei umane înspre centre universitare de prin toate județele, nu doar existența mai multor universități în același  oraș. E normal să existe universități de profil specifice zonelor sau specifice cerințelor legate de domeniul sănătății, însă nu cred că este normal să înființăm programe de studii cu câte o grupă de studenți peste tot prin țară, ci mai degrabă să lăsăm măcar pe domenii majore ca aceste programe să existe doar în centrele universitare mari. O concentrare și o concurență mai mare legată de resursa umană ar fi în folosul apariției în aceste topuri. 

În încheiere doresc să prezint indicatorii folosiți în întocmirea topului Shanghai, lăsând la latitudinea dumneavoastră să judecați dacă cele relatate în acest articol sunt justificate sau nu.

(sursa https://www.shanghairanking.com/methodology/grsssd/2024)

Pentru a concluziona, atunci când voi vedea aplicate ani în șir măsuri calitative și de finanțare de tipul celor spuse mai sus, atunci mă voi aștepta la creșteri și mențineri în aceste topuri.

__________

Despre autor:

Ionel Dumitrel Ghiba este profesor universitar dr. la Facultatea de Matematică a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și directorul Departamentului de Matematică al aceleiași facultăți. Este doctor în matematică din 2010, titlu obținut cu o teză despre modele generalizate în mecanica mediilor continue. A predat și la Universitatea din Duisburg-Essen (Germania). Pe parcursul carierei sale, a desfășurat numeroase activități de cercetare în cadrul Academiei Române, obținând, printre altele, premiul „Spiru Haret” în 2022 și premiul „Octav Mayer” în 2011. A fost și cercetător postdoctoral la Institutul de Mecanică a Solidelor din București.

• Nota redacției: Opinia profesorului este esențială pentru școala din România, pentru viitorul ei și al copiilor. Încurajăm și susținem cadrele didactice să-și exprime părerea, să analizeze sistemul actual, să propună soluții la problemele pe care le întâmpină și să popularizeze exemplele de bună-practică. Publicarea opiniilor cadrelor didactice pe Edupedu.ro nu înseamnă automat că publicația susține aceste idei sau propuneri. Trimiteți opiniile pe redactie@edupedu.ro.