Poate cea mai surprinzătoare informație din raportul PISA 2025 este că elevii români nu apar ca o generație ostilă învățării. Concluzia îi aparține sociologului Vasile Dîncu, care într-o analiză pentru Edupedu.ro atrage atenția asupra următoarelor date din rezultatele obținute de România la ampla testare internațională PISA, lansate săptămâna aceasta de OECD:
- 77% dintre elevii români „spun că sunt curioși în legătură cu multe lucruri, față de 73% în media OECD.
- 63% declară că depun un efort suplimentar atunci când sarcina devine dificilă, față de 60% în OECD.
- Numai 22% consideră că școala a fost o pierdere de timp, iar această proporție s-a redus cu aproape opt puncte față de 2022.
- Aproximativ 45% își planifică frecvent modul de studiu, față de 37% în OECD, iar 53% își pun întrebări pentru a verifica dacă au înțeles materia”.
„Ca sociolog și profesor nu idealizez declarațiile din anchete, dar aceste rezultate contrazic unul dintre discursurile comode ale adulților, repetat ori de câte ori școala nu reușește: copiii nu mai vor, nu mai citesc, nu mai muncesc, nu-i mai interesează nimic. E drept, mulți citesc altfel, își mută repede atenția și trăiesc cu telefonul în palmă, nu se înghesuie la biblioteca școlii (în cazul fericite în care acestea mai există!). Totuși datele nu descriu o generație leneșă, curiozitatea și efortul declarat sunt acolo, iar școala încă mai contează pentru ei. Pe drum se risipește o energie intelectuală reală, pe care instituția nu reușește să o transforme în cunoaștere. PISA 2025 nu descrie o generație pierdută, ci tocmai energia intelectuală pe care școala o pierde”, spune Vasile Dîncu, în analiza pentru Edupedu.ro.
Citește mai jos un fragment din analiza realizată de sociologul Vasile Dîncu pentru Edupedu.ro, în ziua în care au fost lansate rezultatele PISA 2025:
„Copiii vor, dar școala nu reușește
Poate cea mai surprinzătoare informație din raport este că elevii români nu apar ca o generație ostilă învățării. Șaptezeci și șapte la sută spun că sunt curioși în legătură cu multe lucruri, față de 73% în media OECD. 63% declară că depun un efort suplimentar atunci când sarcina devine dificilă, față de 60% în OECD. Numai 22% consideră că școala a fost o pierdere de timp, iar această proporție s-a redus cu aproape opt puncte față de 2022. Aproximativ 45% își planifică frecvent modul de studiu, față de 37% în OECD, iar 53% își pun întrebări pentru a verifica dacă au înțeles materia.
Ca sociolog și profesor nu idealizez declarațiile din anchete, dar aceste rezultate contrazic unul dintre discursurile comode ale adulților, repetat ori de câte ori școala nu reușește: copiii nu mai vor, nu mai citesc, nu mai muncesc, nu-i mai interesează nimic. E drept, mulți citesc altfel, își mută repede atenția și trăiesc cu telefonul în palmă, nu se înghesuie la biblioteca școlii (în cazul fericite în care acestea mai există!). Totuși datele nu descriu o generație leneșă, curiozitatea și efortul declarat sunt acolo, iar școala încă mai contează pentru ei. Pe drum se risipește o energie intelectuală reală, pe care instituția nu reușește să o transforme în cunoaștere. PISA 2025 nu descrie o generație pierdută, ci tocmai energia intelectuală pe care școala o pierde.
Absenteismul arată unde începe această pierdere. În cele două săptămâni dinaintea testării, 33% dintre elevii români au lipsit cel puțin o zi întreagă, față de 22% în OECD, 39% au absentat de la cel puțin o oră, față de 24%, iar 65% au întârziat cel puțin o dată, față de 50%. Absențele s-au redus față de 2022, dar rămân prea numeroase pentru a fi tratate ca o sumă de abateri individuale. Ele descriu o retragere lentă din instituție, un elev poate abandona școala înainte de a o părăsi formal, prin prezență discontinuă, atenție retrasă și sentimentul că timpul petrecut în clasă nu se leagă de propria viață.
În cazul lecturii, ruptura devine cea mai vizibilă: scorul de 413 puncte este cu 16 puncte mai mic decât în 2022. Aproape jumătate dintre elevi nu ating pragul de bază și numai 1% ajung la nivelurile superioare. Raportul internațional observă că scăderea privește tocmai operațiile decisive pentru lumea inteligenței artificiale: evaluarea surselor, reflecția critică, integrarea mai multor dovezi și menținerea atenției asupra unui text. Între 2018 și 2025, la nivel OECD, ponderea răspunsurilor rapide și greșite aproape s-a dublat între 2018 și 2025. Nu se pierde doar din performanța la lectură, pare să se schimbe însăși forma atenției.
În România, elevii spun că folosesc la școală dispozitive digitale aproximativ 1,6 ore pe zi pentru învățare și 1,7 pentru divertisment, față de media OECD de 1,1 ore recreative. 29% declară că, în majoritatea sau în toate orele de științe, colegii sunt distrași frecvent de dispozitive. Acești elevi obțin cu 18 puncte mai puțin, chiar dacă ținem seama de mediul lor social. Datele nu dovedesc că telefonul este singurul vinovat, arată însă că o tabletă pe bancă nu face singură o școală modernă. Deși, la nivelul OECD, interdicțiile sunt asociate cu mai puțină distragere digitală, regula poate produce o clasă mai tăcută, nu neapărat una mai atentă, pentru că atenția se construiește prin sens, participare și bucuria de a înțelege.
Inteligența artificială a intrat deja în această ecuație, patruzeci la sută dintre elevii români folosesc cel puțin săptămânal chatboți pentru a învăța, 33% pentru cercetarea preliminară a unui subiect, 31% pentru rezumarea textelor și 33% pentru redactarea temelor. Numai 9% declară că nu folosesc aproape niciodată AI pentru sarcinile analizate. PISA nu dovedește că folosirea inteligenței artificiale provoacă scăderea rezultatelor. La nivel internațional, relația diferă după scop, frecvență și îndrumare, iar elevii aflați deja în dificultate pot apela mai des la un chatbot tocmai pentru că au nevoie de ajutor. Ar fi o eroare să transformăm corelația într-un proces împotriva tehnologiei, școala ar trebui să valorifice pedagogic aceste tehnologii noi. Dar riscul specific României se află în altă parte: ca să verifice un text produs de AI, elevul trebuie să citească atent, să compare surse, să urmărească un argument și să ceară dovezi. Sunt tocmai competențele pe care aproape jumătate dintre elevii români evaluați nu le stăpânesc încă la nivelul minim. Un elev bine pregătit poate folosi inteligența artificială ca partener de explorare. Când baza este fragilă, același instrument preia exercițiul de gândire de care elevul avea cea mai mare nevoie. Inegalitatea nu dispare, se accentuează, se propagă mai repede și devine mai greu de văzut.
Vechea prăpastie digitală îi separă pe cei conectați de cei neconectați, cea de azi este deja de un alt nivel și gravitate Cea de astăzi trece între cei care știu să întrebe, să verifice și să corecteze mașina și cei care îi acceptă răspunsurile fiindcă nu au criterii proprii. Același chatbot le oferă același ecran, nu și aceeași putere de judecată.
La ce folosește, de fapt, școala?
Orice raport PISA produce imediat o listă de cumpărături sau de decizii instituționale: mai mulți bani, programe remediale, profesori mai bine pregătiți, mai puține telefoane, mai multă educație digitală, încă o reformă a evaluării. Multe măsuri sunt necesare, dar media națională rezultată din raport trăiește doar în țara de hârtie a rapoartelor sau în labirintul social media. Copilul intră într-o școală anume, întâlnește un profesor anume și rămâne în urmă într-o zi anume. Acolo trebuie să ajungă politica, înainte ca o lacună mică să devină o biografie școlară.
Prioritatea României este reducerea distanței dintre școli și ridicarea celor rămași în partea de jos. Finanțarea trebuie să țină seama de sărăcia familiei și de izolarea localității. Școlile cu rezultate slabe au primit destule controale, hârtii și directori schimbați, dar le lipsesc echipele stabile, profesorii experimentați, recuperarea începută devreme, transportul, masa, consilierea și o legătură reală cu familia. Munca într-o școală grea cere sprijin și o plată pe măsura dificultății.
Cred că trebuie schimbat și felul în care politica își măsoară și expune succesele. Mediile naționale pot crește puțin în timp ce distanța dintre copii crește mult. Un sistem poate avea mai mulți elevi de vârf și, în același timp, îi poate pierde pe cei de jos. În următorul deceniu, întrebarea decisivă de la nivelul factorilor de decizie din educație ar trebui să fie simplă: câți dintre toți copiii de 15 ani ajung la competențele minime și cât mai depinde răspunsul de familie sau de școala în care au nimerit? Ceea ce nu măsurăm rămâne ușor de uitat, iar cei 24% neacoperiți de PISA nu trebuie lăsați într-o notă de subsol, ei sunt chiar subiectul principal.
Lectura nu poate rămâne problema profesorului de limba română, elevul citește și când rezolvă o problemă, înțelege un experiment, urmărește un grafic sau verifică un răspuns dat de AI. Refacerea deprinderii de a citi cere mai mult decât o campanie cu afișe despre cărți: timp zilnic pentru texte mai lungi, conversație argumentată, scriere, revenire asupra unei greșeli și compararea surselor. Într-o cultură a vitezei, școala trebuie să păstreze un loc în care copilul nu este obligat să dea scroll.
Miza depășește și piața muncii pentru că un adolescent ale cărui competențe de lectură și evaluare critică sunt insuficient dezvoltate și nu poate distinge între fapt și opinie, nu poate verifica o afirmație și nu poate urmări relația dintre date și concluzie va negocia mai greu cu administrația și cu instituțiile financiare, va înțelege mai greu un risc medical și va rămâne mai expus manipulării, dezinformării sau autorității artificiale a unui text fluent. Competențele măsurate de PISA nu garantează cetățenia democratică, dar absența lor o face însă mai fragilă.
Educația nu poate învăța mecanic de la alte țări
Europa nu îi oferă României nici scuza unei catastrofe generale, nici un model gata de copiat. Estonia rămâne la 527 de puncte la științe și 499 la lectură, deși pierde 12 puncte la lectură față de 2022. Polonia ajunge la 495 și 484, cu o scădere de cinci puncte la lectură. Finlanda, Cehia, Slovenia, Croația și Ungaria pierd și ele, uneori mult. Criza lecturii trece prin școli cu istorii foarte diferite. Dar Slovacia câștigă 13 puncte la științe, Italia șase, iar Turcia 18. Declinul nu vine instalat odată cu telefonul mobil. Când discut cu colegii mei din Parlamentul European despre declinul educațional din țările noastre, dincolo de cifre, vorbim despre lucruri diferite. Aceeași pierdere de puncte înseamnă lucruri diferite. Spre exemplu, Estonia încearcă să apere excelența și o bază încă puternică, în timp ce Polonia și Finlanda vor să oprească o coborâre pornită de mai sus. România, cu 425 de puncte la științe și 413 la lectură, trebuie să facă trei lucruri deodată: să recupereze, să micșoreze distanța dintre școli și să aducă mult mai mulți copii peste pragul minim. Nu putem copia reforma unei țări care rezolvă altă problemă. Lecția europeană este mai simplă: școala poate schimba direcția, iar criza comună nu ne scutește de răspundere.
În 2015, la începutul primului său mandat, Klaus Iohannis anunța „România Educată” ca proiect de țară. Consultarea publică a început în 2016, iar rezultatele proiectului au fost lansate în 2018. Proiectul trebuia să dea un sens unei președinții și o direcție școlii până în 2030. Adolescenții testați de PISA în 2025 aveau cinci sau șase ani când a fost făcută promisiunea, au crescut odată cu ea și au trecut prin aproape întreaga școală în deceniul „României Educate”.
Klaus Iohannis, un fost profesor de liceu, fără merite profesionale deosebite, spun martorii, nu a administrat singur școala românească. Au făcut-o guvernele, miniștrii, autoritățile locale și școlile, dar un proiect de țară se judecă după ceea ce schimbă în viața oamenilor, nu după consultări și ceremonii.
Zece ani mai târziu, PISA oferă un bilanț pe care niciun discurs nu-l poate îndulci: minus 25 de puncte la matematică, minus 21 la lectură și minus 10 la științe față de 2015. Proiectul vorbea despre generațiile viitoare, iar între timp o generație întreagă a trecut prin școală. PISA le măsoară copiilor performanța, însă nota politică este a noastră. România a vorbit zece ani despre educație și a ajuns mai jos decât era atunci când a început să vorbească.”
Citește aici analiza integrală semnată de Vasile Dîncu, cu privire la rezultatele PISA 2025: Cum ajunge eșecul să pară stabilitate. Bilanțul unei generații crescute în deceniul „României Educate”
_____
Despre autor: Vasile Dîncu este sociolog, profesor universitar, europarlamentar (membru al Alianței Progresiste a Socialiștilor și Democraților – S&D din Parlamentul Europei). Doctor în sociologie, cu titlul obținut în 1998 la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, Dîncu a predat atât la universitatea pe care a absolvit-o, cât și la Universitatea din București. Este fondatorul institutului de sondare a opiniei publice IRES, al cotidianului regional Transilvania Reporter și al Revistei de cultură și gândire strategică SINTEZA. A fost vicepremier, ministru al Dezvoltării, ministru al Apărării, iar în prezent este deputat în Parlamentul European. Vezi aici CV-ul lui Vasile Dîncu
