Florentina Sâmihăian, profesoară la Facultatea de Litere, la Universitatea din București remarcă faptul că este foarte important modul în care autorii, chiar și cei canonici, sunt predați la clasă: „A umaniza canonul înseamnă a-l readuce în dialog cu prezentul. O pagină din «Ion» poate deschide o discuție despre statutul social și nevoia de apartenență, despre diferența dintre «a avea» și «a fi»”, spune profesoara, într-un articol publicat în Dilema.
- Articolul a fost publicat la două zile după ce MInisterul Educației a pus în transparență programa pentru clasa a IX-a de limbă și literatură și care a stârnit critici dure din partea profesorilor din universitar și preuniversitar: Liviu Papadima, profesor la Facultatea de Litere a Universității din București, a declarat că „scopul predării literaturii române în liceu nu este să formăm viitori studenți la Litere.
- De menționat, coordonatoarea grupului celor 30 de profesori care au lucrat la programă este Oana Fotache Dubălaru, decan al Facultății de LItere.
Florentina Sâmihăian, profesoară la Facultatea de Litere, la Universitatea din București, remarcă importanța modului în care textele literare sunt predate.
„Poate că adulții, în loc să se lanseze în reproșuri, ar trebui să se întrebe dacă felul în care le deschidem drumul către lectură e cel mai potrivit: cu liste de autori „canonici”, cu texte „obligatorii” și mult mai puțin cu încercarea de a trezi bucuria lecturii”, spune profesoara.
- De remarcat, autorii canonici au fost scoși din programa de clasa a IX-a în propunerea Ministerului. Programa conține însă texte mai vechi, ale unor cronicari, cum ar fi Miron Costin sau Costache Negruzzi, pentru că se propune o abordare „diacronică”, adică ce urmărește evoluția literaturii române în timp.
În articolul din publicația Dilema, profesoara Florentina Sâmihăian de la Facultatea de Litere mai subliniază importanța dialogului la clasă pe marginea unui text:
„«Doamnă, chiar trebuie să-l citim pe Rebreanu? E așa… despre pământ și moarte.» Întrebarea vine de undeva din spatele clasei, cu un amestec de revoltă și sinceritate. În jur, câteva zâmbete complice, câțiva ochi aruncați spre mobil sau spre fereastră. Oare în câte clase de liceu s-au auzit întrebări asemănătoare? În felul ei, întrebarea e onestă: elevii întreabă pentru că nu înțeleg de ce să citească ceva ce li se pare atât de puțin legat de preocupările lor.
Toți am auzit profesori și părinți oftând când vorbesc despre „noile generații”, acești „nativi digitali”, care nu mai citesc. „N-au răbdare”, „nu pot urmări un text”, „nu mai înțeleg subtilitățile limbajului” – sunt refrene bine-cunoscute. Dar poate că problema nu e doar la ei. Poate că adulții, în loc să se lanseze în reproșuri, ar trebui să se întrebe dacă felul în care le deschidem drumul către lectură e cel mai potrivit: cu liste de autori „canonici”, cu texte „obligatorii” și mult mai puțin cu încercarea de a trezi bucuria lecturii.
Unii profesori, convinși că se luptă cu morile de vânt, că acești elevi sunt „irecuperabili”, abandonează lupta. Bifează conținuturile din programă, livrează comentarii, pun note, îi pregătesc pe elevi pentru Bac, într-un cuvânt consideră că își fac treaba și totul pare sub control. Dar sunt și profesorii ceilalți – poate nu încă la fel de mulți, dar din ce în ce mai vizibili –, pentru care literatura nu e o listă de nume, ci, cum spune Kundera în Arta romanului, un tărâm divers al existenței și al posibilităților umane. Pentru ei, ora de literatură este un spațiu al dialogului, în care construiesc punți între text și lumea cititorului de azi, ajutându-i, astfel, să ajungă la o înțelegere mai profundă, mai nuanțată a omului și a lumii.
Aceste idei devin vii și autentice atunci când profesorul le traduce în gesturi mici, concrete, care aduc operele canonice în orizontul de înțelegere și de interes al elevilor. De fapt, a umaniza canonul înseamnă a-l readuce în dialog cu prezentul. O pagină din Ion poate deschide o discuție despre statutul social și nevoia de apartenență, despre diferența dintre „a avea” și „a fi”. Un fragment din Moromeții poate deveni un pretext pentru o reflecție despre libertate sau despre criza comunicării în familie. Baltagul poate fi citit prin lentile critice diverse: morală, feministă, spirituală, arhetipală. Profesorii au multe căi de a deschide textul către cititor: adnotarea textului, realizarea de conexiuni text-text, text-sine, text-lume, pătrunderea gradată în miezul/esența textului, prin întrebări bine gândite, punerea operelor literare în dialog cu alte arte (muzică, cinematografie, teatru, pictură etc.)”.
Citește articolul integral în Dilema
Mihai Peticilă
Ștefan Lefter
Diana Ghimiși
Ioana Nicolescu
2 comments
,,Umanizarea canonului” … Se rostogoleste in fiecare an aceasi discutie: Cum sa facem sa scapam de ,,autorii canonici”. Discutia-i dusa permanent in aceasta directie cand de fapt este despre ce scoala sa mai face astazi. Cine mai citeste astazi, fiind in epoca vitezei? Cand evaluarile la clasa si-n examene se fac pe tocit ,,comentarii de pe net”. Pe nimeni nu mai intereseaza ce mai inteleg elevii si ne trezim cu ei la terminarea liceului majoritari analfabeti functional. Si cum sunt cu bac-ul luat, fac si o facultate in care se intra pe baza notelor de la bac si se iese fara examene de licenta.
”Moromeții” avea 3 volume în versiunea pe care am citit-o eu, să scoți un fragment de acolo ca să deschizi discuții psihologice e ca și cum eu ar trebui să le explic elevilor cum arată oceanul bazându-mă pe un bol în care se află un peștișor.
Contextul duce la discuții critice, nu doar textul.
Iar ”Moromeții”, ”Ion”, ”Baltagul” etc încă sunt oarecum accesibile – cine ”umanizează” Letopisețul? – să fim serioși! Oamenii aceia nu scriau literatură, ei scriau despre istorie.
PS Să discuți despre iubire și pământ, totuși, în epoca în care practic generațiile ce vin vor trăi de pe o zi pe alta, închiriind și nefiind niciodată proprietari pe o locuință a lor, mereu în fugă pentru un ban în plus, într-o lume în care nimeni, dar practic nimeni nu va mai face agricultură ca acum 100 de ani… deja e ridicol. Nu se leagă de nimic din experiența lor de viață și nici în viitor nu va mai avea relevanță. Dar de, orgoliile sunt orgolii.