Începe dezbaterea? Cam târziu, dar mai bine așa decât fără. Despre rasism, minciună și incompetență – Op-ed Profesorul Andrei Terian, despre proiectul de programă școlară de limba română

Pe 23 decembrie, la ora 11, printr-o prezentare făcută pe canalul de YouTube al Ministerului Educației și Cercetării, a fost lansată forma revizuită a programei de limba și literatură română pentru clasa a IX-a („Programa Fotache 2”), care a devenit ulterior publică, în trei variante, și pe site-ul MEC. 

Așa cum era de așteptat după declarațiile publice ale coordonatoarei științifice a grupului de lucru, Programa Fotache 2 ignoră majoritatea observațiilor și criticilor care i-au fost aduse inițial, în special prin păstrarea criteriului cronologic ca principiu ordonator, deși complet inadecvat pentru predarea limbii și literaturii române la clasa a IX-a; e drept, programa încearcă să corecteze câteva inadvertențe, dar o face introducând uneori erori și mai grave decât acelea din prima sa formă (de unde și reacțiile adverse la adresa ei, precum aceasta: https://www.edupedu.ro/peste-30-de-profesori-si-experti-cer-oprirea-avizarii-variantei-a-doua-de-programa-scolara-de-limba-si-literatura-romana-pentru-clasa-a-ix-a-nu-respecta-exigente-didactice-si-stiintifice-minimale-nu/). 

Printre cele mai contraproductive „inovații” ale Programei Fotache 2 se numără și includerea, în cel de-al treilea modul al componentei de literatură – „Afirmarea conștiinței culturale (sec. XVIII-începutul sec. XIX)” –, a unui capitol de „Teme și forme” cu următorul conținut: „Reprezentări ale lumii și ale omului: noi și ceilalți (identitate și alteritate) în texte diverse ale perioadei; Forma: epopeea parodică (fragment)”. Această secvență a declanșat reacția online a colegului meu Ștefan Baghiu, care a evidențiat implicațiile rasiste ale programei, pornind de la o inferență minimală: 

(1) singura formă literară obligatoriu de studiat de către majoritatea specializărilor (adică de către toate specializările non-filologice) din modulul III la clasa a IX-a este „epopeea parodică”; 

(2) singura operă literară încadrabilă în categoria epopeii parodice care s-a scris în literatura română din perioada acoperită de modulul III este Țiganiada lui I. Budai-Deleanu (nu mă opresc acum asupra discuțiilor oțioase despre prenumele scriitorului, „Ion” vs. „Ioan”, deși sunt la curent cu ele); 

(3) în condițiile în care modulul III al programei trebuie predat în rama conceptuală „noi și ceilalți (identitate și alteritate)”, plasarea Țiganiadei lui I. Budai-Deleanu într-un asemenea context nu se poate face decât printr-un proces de „othering” cu implicații rasiste la adresa romilor.

Într-un răspuns oferit Edupedu.ro publicat pe data de 26 decembrie, Oana Fotache, coordonatorul științific al grupului de lucru care a elaborat programa, ne explică maniera în care a fost proiectat modulul III al programei și-l amenință pe Ștefan Baghiu cu instanța de judecată.

Recunosc că am avut de gând încă de când am parcurs programa revizuită să fac o analiză critică detaliată a ei. Nu am renunțat nici acum la această idee, însă am considerat că intervenția d-nei Fotache mă obligă să reacționez, și asta din două motive: mai întâi, pentru că acuzația de rasism indică o problemă extrem de gravă, pe care cred că e riscant să o bagatelizăm râzând „alături de toți oamenii de bună credință”, așa cum ne îndeamnă d-na Fotache; apoi, pentru că, în sfârșit, la o lună de la lansarea discuțiilor despre programă, coordonatoarea grupului de lucru a renunțat măcar în parte la aroganța birocratică pe care a afișat-o până acum și ne-a oferit, în sfârșit, câteva explicații punctuale cu privire la componenta literară a programei.

Ce spune, în esență, doamna Fotache, dincolo de ieremiadele victimizante cu care ne-a obișnuit în ultima lună? Domnia sa nu neagă ideea-cheie vehiculată de Baghiu (și anume, aceea că o predare a Țiganiadei în grila „noi și ceilalți” poate conduce la interpretări rasiste), ci o relativizează – să-mi fie cu iertare, dar nu găsesc aici alt termen – șmecherește: „Desigur că aici, în chestiunea temelor identității și alterității în texte diverse ale perioadei, am avut în vedere mai ales memorialistica de călătorie (Dinicu Golescu, I. Codru-Drăgușanu) și, din literatura franceză, Scrisorile persane ale lui Montesquieu (v. lista de autori recomandați), care permit o discuție consistentă și care nu ar crea probleme de interpretare.”

Cu alte cuvinte, doamna Fotache susține că (1) pentru analiza temei „noi și ceilalți” a avut în vedere „mai ales” memorialistica de călătorie a lui Dinicu Golescu (Însemnare a călătoriei mele, 1826) și I. Codru-Drăgușanu (Peregrinul transilvan, 1865), și nu – sau „mai puțin”? – Țiganiada lui I. Budai-Deleanu; și (2) că a putut avea în vedere „mai ales” memorialistica de călătorie, și nu „epopeea parodică”, pentru că, în cadrul modulelor literare, „temele” (= „reprezentările lumii și ale omului”) sunt concepute independent de „forme”. Să luăm pe rând cele două aspecte.

Referitor la primul dintre ele (1), ni se comunică ritos: „Desigur că aici […] am avut în vedere mai ales…”. De ce „desigur”? Singura formă de literatură română menționată ca obligatorie în modulul III al proiectului revizuit de programă (în toate cele trei variante ale sale) este „epopeea parodică”. Nu e normal ca ea să fie folosită pentru a ilustra tema „noi și ceilalți”? D-na Fotache lărgește cadrul discuției referindu-se la Nota care cuprinde formele ce se recomandă a fi folosite pentru a se ilustra „reprezentări ale lumii și ale omului” pentru modulul III: „epopee parodică, memorialistică, dialoguri etc.”. Dar și aici prima formă e tot „epopeea parodică”. De altfel, chiar domnia sa recunoaște că pentru ilustrarea modulului III a avut în vedere „mai ales” memorialul de călătorie. Însă „mai ales” nu înseamnă „exclusiv”, iar, conform specificațiilor din propunerea de programă, epopeea parodică poate fi folosită în mod legitim („mai ales” sau „mai puțin ales”) pentru a preda tema „noi și ceilalți”. Or, chiar și numai posibilitatea ca epopeea parodică să fie folosită pentru a transmite mesaje discriminatorii, dacă nu rasiste de-a binelea (de tipul „noi” = „românii”, „ceilalți” = „romii”, „evreii”, „maghiarii” etc.), mi se pare că justifică întrutotul reacția d-lui Baghiu. Că „orice text și orice reprezentare pot fi discutate critic”, cum spune d-na Fotache, da, sună foarte frumos. Dar cum vom transpune asta în predarea Țiganiadei unor elevi cărora le lipsește însăși ideea de „critică literară” (care urmează să se discute abia în modulul V din clasa a IX-a)? Li se va explica tinerilor că, în realitate, religia islamică NU este o invenție a Satanei, cum se afirmă în Țiganiada? Li se va spune, apoi, că romii NU sunt prin natura lor lași, dominați de instincte și incapabili de gândire rațională, așa cum îi portretizează colectiv Budai-Deleanu? Și, mai presus de toate, cum li se va motiva tinerilor de 14-15 ani faptul că pentru a-i introduce în literatura română nu s-a găsit ceva mai bun decât un scriitor greu de înțeles, pe care, pe deasupra, mai trebuie să-l criticăm și pentru stereotipurile sale xenofobe și rasiste?

Acestea sunt doar câteva dintre problemele cu care se vor confrunta profesorii și elevii dacă vor preda Țiganiada în cheia „noi și ceilalți”. Dar poate fi evitată această posibilitate? Se vor putea concentra, adică, profesorii de română „mai ales” pe Dinicu Golescu și pe I. Codru-Drăgușanu și să studieze Țiganiada doar ca „formă”, așa cum pretinde d-na Fotache? Cu alte cuvinte, (2) sunt, în cadrul modulelor literare, „temele” (= „reprezentări ale lumii și omului”) concepute independent de „forme”? Răspunsul, pe scurt, este că nu. Dimpotrivă, programa conține numeroase pasaje care afirmă în mod explicit contrariul. Mă voi referi în continuare doar la cele mai relevante dintre ele:

a) explicația rolului formelor în arhitectura curriculară: „Formele literare organizează reprezentarea realității în literatură și încadrează viziunile personale ale creatorilor asupra lumii. Acestea constituie un sistem în sincronie, dependent de contextele istoric, sociocultural și estetic. Totodată, ele evoluează în timp, în acord cu mentalitatea fiecărei epoci, cu imaginarul colectiv și cu sistemul de convenții artistice specifice.” (p. 4); așadar, formele organizează reprezentarea realității în literatură, depind de contextul extraliterar și evoluează în acord cu mentalitățile epocilor;

b) formularea primei competențe specifice a programei (1.1.): „Identificarea constantelor tematice și a dominantelor expresive în reprezentările unei perioade istorice pentru a evidenția diversitatea și evoluția formelor literare” (p. 6); cu alte cuvinte, temele unei epoci trebuie alese astfel încât să scoată în relief formele epocii respective;

c) Nota metodologică ce urmează prezentării conținuturilor din cadrul componentei de literatură: „Pentru a ilustra reprezentări ale lumii și ale omului se valorifică un grupaj de texte/de fragmente de text care explicitează formele aferente perioadei” (p. 11); prin urmare, reprezentările lumii și ale omului dintr-o epocă trebuie ilustrate în primul rând cu formele ei, ceea ce înseamnă că, potrivit textului programei, pentru a ilustra tema „noi și ceilalți (identitate și alteritate)” din modului III, trebuie folosită cu prioritate singura formă obligatorie din cadrul modului respectiv, și anume epopeea parodică, și nu „mai ales memorialistica de călătorie”, cum pretinde d-na Fotache.

De aici, eu nu văd decât două variante, una mai rea ca alta:

– fie d-na Fotache își dă seama de implicațiile toxice ale programei concepute de grupul de lucru pe care l-a coordonat, dar pur și simplu minte cu tupeu, ca „să se scoată”;

– fie d-na Fotache chiar nu cunoaște sau nu înțelege integral conținutul programei căreia i-a coordonat procesul de proiectare.

Dar fie, haideți să luăm în calcul, în ciuda evidențelor și a logicii, și o a treia variantă: eu mă înșel (deși nu văd unde) sau am intenții rele (deși nu-mi dau seama care ar putea fi acelea), iar d-na Fotache chiar a avut în vedere, cu bună credință și deplină competență, ca la modulul III al programei, pentru exemplificarea temei „noi și ceilalți (identitate și alteritate)”, să se studieze „mai ales memorialistica de călătorie (Dinicu Golescu, I. Codru-Drăgușanu)”, adică autori care „permit o discuție consistentă” și „nu ar crea probleme de interpretare”. Ce ar putea însemna, în viziunea coordonatoarei științifice a grupului de lucru, „probleme de interpretare”? Este, de exemplu, o „problemă de interpretare” faptul că ni se recomandă să ilustrăm procesul de „afirmare a conștiinței culturale”, care, potrivit programei, s-a produs în „sec. XVIII-începutul sec. XIX”, cu un text publicat în anul 1865 (Peregrinul transilvan de I. Codru-Drăgușanu)? Bănuiesc că nu, din moment ce textul ne este recomandat chiar de coordonatoarea științifică a grupului de lucru care a elaborat programa.

Totuși, mărturisesc că, răsfoind volumul lui Codru-Drăgușanu (mai exact, ediția a II-a, pref. Nicolae Iorga, Tip. Societății „Cultura Neamului Românesc”, București, 1923, din care voi cita în continuare), eu am identificat câteva „probleme de interpretare” din categoria rasismului, antisemitismului și xenofobiei:

– „Navigația [pe Dunăre] n-avu pentru noi nicio atracție, fiindcă toți călătorii, afară de câțiva negustori de lipitori francesi și englezi, erau Jidani. E trist că clasa industrială și comercială în Ungaria numai acești fii ai lui Israel o represintă.” (p. 95); se vehiculează aici unul dintre cele mai cunoscute stereotipuri antisemite, acela că evreii s-au infiltrat în și apoi au acaparat bogățiile națiunilor pornind de la comerț și fără să muncească;

– „fiind în Frankfurt, nu putui să înconjur a-ți menționa de Dieta germană, care residă aici și e întâia curiositate a acestui oraș liber. A doua curiositate locală e Jidanul Rotschild – zi: împăratul Europei – care, cu spiritul și sufletul său de metal galben (aurul), face legi și prescrie regule de îndreptare tuturor potentaților creștini ai acestui continent.” (pp. 199-200); clișeele anterioare sunt amplificate aici exponențial: evreii subminează prin finanțe suveranitatea statelor europene, alcătuind un guvern mondial din umbră + evreii nu au suflet/ sunt arghirofili/ sufletul lor e aurul etc.;

– „Nobilii români se numesc boieri (bolieri, adecă Bulgari; sic!), amintind regatul bulgaro-român, când barbarii bulgari subjugaseră pe Români și trăiau din sudoarea lor.” (p. 36); o descriere xenofobă la fel de fantezistă ca și etimologia termenului boier: niciodată de-a lungul istoriei nu se poate spune că „barbarii bulgari” ar fi trăit „din sudoarea” românilor;

– „Românii, în genere, având puțin spirit de speculă, nu ieau singuri amenzile, ci pentru acestea s-au atras în țară o sumă de cațaoni greci, bulgari și sârbotei, cari nici în a șaptea seminție nu se vor face Români, sau măcar românofili” (p. 80); șovinism gratuit, însoțit de stigmatizări lingvistice caricaturale;

– „[În comparație cu Francezii,] Spaniolii, Italienii, Germanii, până și fioroșii Turci, în asemenea împrejurări deveniră femei în războiu. Las’ că pe Turci numai din punctul de vedere al luxuriosității i-am adaus, fiindcă altminteri sânt și rămân barbarii antici.” (p. 259); orientalism forțat, însoțit de negarea unei întregi civilizații;

– maurii sunt descriși ca „barbari industrioși și amatori de știință” (p. 266); orientalism similar celui din exemplul precedent, deși ironia face ca în perioada la care se referă Codru-Drăgușanu Al-Andalus era mult mai civilizată decât restul Europei;

– „Polonii, un popor cavaleresc, niciodată nu se va ridica, însă nici prea merită, căci, ca şi Maghiarii noştri, după Musulmani, sânt poporul cel mai hegemonic din lume.” (p. 267); șovinism absolut gratuit, în care se neagă dreptul la autodeterminare unui alt popor în temeiul unor superstiții naive;

– „Poate nu știi istoria Țiganului la masa cumătrului? Să ți-o spun:

Un Țigan avea cumătru român. Fu odată invitat de acesta la ospăț, și i se servi zară (lapte bătut) cu mămăligă caldă. După firea lui, Românul se scusă pentru puţinătatea bucatelor, îmbiind pe cumătru să poftească. Țiganul, între protestaţii de mulțămire, lăudă darul Domnului și-și prevăzu pântecele cu zară din bielşug. Se aduse, apoi, purcel fript și plăcinte, iar Țiganul d-a se căi și d-a-și mușca buzele la toată bucătura ce ducea cumătrul la gură, căci el n-avea unde să mai bage. 

– «Ai, cumetre!», zise, în sfârșit, «ce bucate bine gătite, dar rău potrivite… Trebuia întâiu purcelatele, apoi plăcintatele şi, la urmă, să fi zăruit cui i-ar mai fi trebuit».” (pp. 184-185) Anecdotă stereotipă, similară cu aceea despre tânguială (p. 28), prin care romii sunt portretizați ca ființe reduse, instinctuale, incapabile de cumpătare și de reflecție aprofundată;

– „Comerțul și industria sunt mai cu totul în mâna străinilor; așa și artele, dacă și de acestea poate fi vorbă. Grecii preponderează, apoi Sârbi, Maghiari, Germani, Evrei și ceva Francesi exploatează aceste mijloace puternice de înavuțire și scot din aceste izvoare foloase imense, pe care, putem zice, le întrebuințează spre detrimentul patriei, pe când, de altă parte, nici cu darea ordinară nu contribuiesc spre uşurarea indigenilor supţi de dânșii. Ba încă e teamă că, cu încetul, vor și desnaţionalisa țara, cu avuţia şi inteligența, pe care mai bine le preţuiesc decât Românii.” (p. 81) Șovinism colectiv, de factura celui care a alimentat extremismul interbelic și cel contemporan: străinii controlează țara, îi „sug” pe români, le fură avuția națională etc.

Așadar, studiind Peregrinul transilvan în grila „noi și ceilalți”, elevii de clasa a IX-a vor avea ocazia să învețe: cuvinte noi – sau validarea „literară” a unor cuvinte vechi – pentru a denumi minoritățile naționale din România („jidani” pentru evrei, „țigani” pentru romi, „cațaoni” pentru greci, „sârbotei” pentru sârbi); că sufletul „jidanilor” e aurul și că ei controlează din umbră întreaga Europă; că turcii, arabii, dar și bulgarii (?) sunt „barbari”; că romii sunt structural inferiori; că unele popoare (polonezii) „nu merită” să se ridice; că în România totul a fost – mai este încă? – „în mâna străinilor”, care ne „sug” (de) toate cele; și care, dacă nu-i … (???) „noi” pe „ei” (= pe „ceilalți”), ne vor „desnaționaliza țara”.

Aceasta, în contextul în care d-na Fotache tocmai ne-a asigurat în răspunsul domniei sale de acum câteva zile că „textele literare care ar putea face obiectul unei discuții cu elevii în cadrul acestui modul nu sunt purtătoare de elemente de rasism, xenofobie, dispreț sau segregare față de etnia romă. Cum, de altfel, nu au astfel de conotații nici pentru minoritățile maghiară, germană, ucraineană, cehă, sârbă și altele.”

Nu-mi permit să spun ce „conotații” le vor trezi minorităților evreiască, romă, bulgară, grecească, turcească, sârbă, polonă sau arabă din România fragmente de factura celor pe care le-am reprodus mai sus. Dar lucrul de care sunt absolut sigur este că tinerii noștri de azi și de mâine merită mai mult decât să-și petreacă timpul cu decriptarea unor stereotipuri rasiste, xenofobe și antisemite absolut stupide. La fel cum și literatura noastră, dincolo de eroizări gratuite, nu merită să fie redusă la niște note insipide ale unor „memoriale de călătorie”. Numai că, pentru aceasta, e nevoie ca programa de limbă și literatură română pentru clasa a IX-a să fie regândită integral, de un grup de lucru care măcar să fi citit și să fi înțeles lucrurile despre care (pretinde că) vorbește.

Cred că e și mai limpede acum de ce ar fi infinit mai utilă pentru elevii de liceu o programă care să pornească de la literatura modernă și contemporană: pe lângă faptul că aceasta le-ar demonstra că literatura este o metodă de investigare și înțelegere a lumii în care trăiesc și ei, ar lăsa discuțiile complicate despre contextele litigioase ale literaturii (mai) „vechi” pentru vârste mai apropiate de maturitate. Mai degrabă decât să amenințe cu instanța pentru observații care țin de evidență și decât să încerce să se apere neîndemânatic, d-na Fotache ar face mai bine să înțeleagă că nu de un război între vanități este vorba aici, ci de interesul comun (al ambelor părți ale discuției) pentru o programă cu adevărat utilă elevilor noștri. Iar Ministerul, la rândul lui, ar trebui să înțeleagă același lucru – și, în consecință, să numească o nouă comisie, care să elaboreze o programă adecvată științific și care, procedural vorbind, să aibă deopotrivă legitimitate și eficiență pedagogică.

___

Despre autor

Andrei Terian este profesor de literatură română la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Domeniile sale de interes acoperă literatura română, literatura mondială, patrimoniul cultural și digital humanities. Cea mai recentă carte a sa publicată este volumul colectiv Engaging Communities in Cultural Heritage (Routledge, 2025). A obținut mai multe premii ale unor asociații profesionale românești și internaționale și a coordonat mai multe proiecte de cercetare, printre care „A Transnational History of Romanian Literature” (ERC Consolidator Grant).