Actrița Medeea Marinescu, care va juca în filmul românesc pentru copii, ecranizare după cartea „Pericol”, scrisă de Raluca Poenaru, spune că „e nevoie de filme românești cu copii și pentru copii, de filme care să spună exact povestea unor copii care trăiesc aici, care poate încă mai au bunici la țară și petrec verile la țară, cu mirosul specific al vacanțelor de vară”. „Acesta este motivul pentru care am spus «da» propunerii de a juca rolul mamei personajului principal din film” a spus actrița Medeea Marinescu, într-un interviu pentru Edupedu.ro. Actrița a vorbit și despre educația copiilor prin artă la școală, despre filmele la care se uită împreună cu băieții săi și despre spectacolele de teatru la care pot merge adolescenții de azi.
- Pentru realizarea filmului s-a dat startul recent unei campanii de strângeri de fonduri susținută și de Edupedu.ro. Producătoarea Irina Enea a spus că încearcă de 7 ani să finanțeze acest film, însă Centrul Național al Cinematografiei i-a respins propunerea pe motiv că „nu există potențial de interes pentru filme de copii”.
Medeea Marinescu, cunoscută pentru rolul ei din Maria Mirabela, din 1981, spune că a ales să joace într-un film românesc pentru copii pentru că „e nevoie de filme care să spună exact povestea unor copii care trăiesc aici, care poate încă mai au bunici la țară și petrec verile la țară, cu mirosul acela specific al vacanțelor de vară, cu lumea specifică a acelei curți a școlii, nu a școlii americane, care arată cu totul altfel decât școala noastră. E nevoie de un film în care copilul să se regăsească, să vadă lumea lui, cea în care crește astăzi. Pericol este un puști care nu trăiește într-o lume fantastică, nici într-o lume dintr-o vreme de care copiii din ziua de azi n-au habar”, mai spune Medeea Marinescu.
Mamă a doi băieți, dintre care unul adolescent, actrița va juca rolul mamei personajului principal. „Va fi construită o relație așa cum este orice relație din ziua de azi. Joc rolul unui părinte care trebuie să gestioneze un copil care poate deveni și un pericol, care face o grămadă de lucruri, ca orice părinte încearcă să traseze niște limite pe care copilul le încalcă de multe ori”.
„Filmul pentru copii îți dă o șansă unică de a construi personaje memorabile, fie și mici eroi care pentru copiii de școală și de liceu pot să devină mari eroi. Așa cum sunt puștanii din Stranger Things”, spune actrița care a mărturisit că se uită cu băiatul său cel mare la acest serial.
„Atât filmele, cât și piesele de teatru ajută copiii să își dezvolte capacitatea de introspecție”, completează actrița. La spectacole de teatru vin tineri, chiar de mai multe ori la același spectacol.
„Sunt copii care au înțeles că internetul nu le poate da decât informații care sunt necesare și utile și care le scutesc timp în anumite situații, dar că în detrimentul acelor informații pe care ei le primesc, imaginația lor este e cumva văduvită, împuținată. Și teatrul le dă șansa și provocarea să își folosească mintea, să-și folosească imaginația și să înțeleagă dincolo de cuvinte. Să înțeleagă mesaje, să înțeleagă subtexte și să aibă încredere în capacitatea lor de a înțelege”.
Educația prin filme este de asemenea importantă, crede Medeea Marinescu: „Filmele de animație pe care le văd astăzi la televizor mi se par mult mai „sărace”, mult mai puțin emoționante; le uit foarte repede, tocmai pentru că n-au niște mesaje puternice, sunt mult mai angrenate în tot ce înseamnă materialism și consum.”
Actrița spune că „modalitatea de a spune povești s-a schimbat, pentru că a apărut Internetul, care a dat cu totul altă viteză înțelegerii și capacității noastre de a urmări un film sau orice produs artistic și lumea trebuie să se adapteze la această nouă realitate care înseamnă «scroll».
Copiilor li se dă foarte mult „mură-n gură” pentru că internetul face asta. Foarte multe filme la care m-am uitat, chiar străine, îți explică metafora, îți explică sensul, ori tu nu mai muncești să te întrebi: „aha, deci asta e ideea poveștii?”. Nu, ți-o și explică direct în film”, spune Medeea Marinescu.
Am întrebat-o pe actriță ce rol are școala în a cultiva artele și a-i sprijini pe copii să le înțeleagă. „Cred că un profesor cu har, dincolo de programa școlară poate insufla pasiunea„, a spus ea, care a dat un exemplu despre cum ar putea fi orele de desen sau de muzică, astfel încât copiilor să le facă plăcere, să nu fie o povară sau motiv de chiul.
„Metodele din școala românească nu sunt cele mai fericite. (…) La un moment dat nouă părinților ni s-a cerut și să participăm la anumite ieșiri fie în natură, la muzee, în diverse spații. Am ieșit cu băiatul meu la Muzeul Național de Artă, unde copiii primeau niște fișe cu fotografii ale unor opere importante ale marilor pictori expuși acolo, cu niște întrebări. Copilul nu învăța exact cine e Rembrandt, când a trăit și din ce curent face parte. Nu. Copilul era întrebat: «spune-mi ce vezi tu în tablou, îți place, dacă îți place, de ce-ți place? Cum e personajul acela pe care îl vezi tu?» Și unii ziceau: «Pare trist». «De ce pare trist?», întreba profesoara.
«Pentru că ține mâna așa și pentru că e o umbră care cade într-un anumit fel pe față».
Ce înseamnă asta? Copilul nu devenea o sugativă de informații date, copilul descoperea singur informația și valoarea acelui lucru. Iată o diferență”, spune actrița.
Redăm interviul integral acordat de actrița Medeea Marinescu pentru Edupedu.ro
Edupedu: Ați anunțat recent că veți juca în filmul românesc pentru copii alături de copii, „Pericol”, o ecranizare după seria de cărți scrisă de Raluca Poenaru. Industria filmelor românești nu a atins prea mult tema filmelor pentru copii în ultimii peste 35 de ani, de la Maria, Mirabela sau Veronica. Azi, copiii se uită la seriale străine care sunt și dublate, au la îndemână multe filme pentru copii. Credeți că e nevoie de filme românești pentru copii?
Medeea Marinescu: Absolut. Adică este motivul principal pentru care am spus «da» acestui proiect, pentru că eu cred că este extrem de necesar. În anii ’90, copiii încă se mai uitau la filmele de dinainte de ’89, filmele de atunci mai însemnau oarecum ceva. Între timp, lumea a înaintat, modalitatea de a spune povești s-a schimbat, a apărut Internetul, care a dat cu totul altă viteză înțelegerii și capacității noastre de a urmări un film sau orice produs artistic și lumea trebuie să se adapteze la această nouă realitate care înseamnă „scroll”.
În același timp, eu am văzut și la copiii mei, pentru că am un băiat de 17 ani și unul de 10 ani, că ei au crescut, în principal, cu animația din ultimii ani, cu filmulețele pentru copii, serialele care există acum la televizor și, sigur, ele nu reprezintă interes pentru mine sau copilăria mea, care e foarte diferită, chiar și în ce privește animația.
De multe ori am încercat să-i îndrum și pe copiii mei spre filmele de animație americane, dar care să aibă ceva din umanitatea, candoarea și poezia filmelor lui Disney. Pentru mine, filmele de animație străine pe care puteam să le văd erau: „Albă ca Zăpada”, „Bambi”, „101 Dalmațieni”, „Cartea junglei”, filme pe care le-am pus și copiilor mei și le-au plăcut. Filmele de animație pe care le văd astăzi la televizor mi se par mult mai „sărace”, mult mai puțin emoționante; le uit foarte repede, tocmai pentru că n-au niște mesaje puternice, sunt mult mai angrenate în tot ce înseamnă materialism și consum.
Și asta asta e o mare lipsă la nivel mondial, pe care eu o sesizez. Sigur că apar filme ca „Flow”, care a luat Oscarul. Îl consider un film pentru oameni mari, un film care are o poveste și emoționantă, care vorbește despre lume, despre umanitate și despre pierderea umanității, despre interacțiunea între suflete, despre cum ne putem salva. Și mi se pare mult mai apropiat de mesajele filmelor lui Disney. V-am oferit doar un exemplu.
Filme pentru copii, nu cu animație, ci filme cu oameni care să fie adresate copiilor și care să unească generații, sunt mai puține. Toată lumea se uită la „Singur Acasă” și băieții mei s-au uitat la filmul acesta, care e excepțional și e valabil și astăzi și ne place să-l vedem în preajma Crăciunului. Mai sunt și alte filme de copii la care se uită adolescenții. Se uită la „Stranger Things”, care a avut mare impact în rândul adolescenților.
Dar filme care să aducă ceva din propria noastră lume care nu e cea din New York, nu e americană, are altă vibrație. Nu zic că nu s-au făcut, pentru că știu că au mai fost niște încercări pe cont propriu, nu susținute de Centrul Național al Cinematografiei, dar n-au avut un impact foarte, foarte mare.
Filme care să spună exact povestea unor copii care trăiesc aici, care poate încă mai au bunici la țară și petrec verile la țară, cu mirosul acela specific al vacanțelor de vară, cu lumea specifică a acelei curți, a școlii de la tine, nu a școlii americane, care arată cu totul altfel decât școala noastră, cu parfumul acelui cartier unde copiii se joacă în spatele blocului și „bat mingea”, care e altfel decât un cartier din Bronx unde copiii se întâlnesc și joacă baschet și ascultă rap. Un film în care copilul să se regăsească, să vadă că e lumea lui, cea în care crește astăzi. Sigur o să spuneți «În ce se regăseau copiii în Maria Mirabela?» Maria Mirabela pornea de la povestea „Fata moșului și fata babei”, cu o fată rea și o fată bună.
Acolo se regăseau copiii pentru că era vorba de niște mituri. Cu toții învățam de când eram mici, ne spunea bunica că până și orice orice vietate are sensul ei pe lume și e bună la ceva. Oachi e bună la ceva, Licurici la fel, am crescut cu toții și am văzut și ne-am bucurat de licurici sau de fluturi. Să învățăm că omizile urâte, care nu ne plac, se transformă în fluturii frumoși după care alergăm prin câmpurile de la țară. Exista întotdeauna un rapel la viața pe care noi am trăit-o în copilăria noastră.
La fel și „Veronica”, „Dumbrava minunată”, „Mama” (e filmul care eu am crescut) „Pistruiatul”, „Toate pânzele sus”. Filmele acestea mi-au îmbogățit grozav copilăria. Cred că e foarte bine că în ziua de azi copiii au acces mai mult decât noi la cultura lumii.
Filmele de la televizor sau din cinematografe fac parte din cultura modernă.
E bine că există, că le văd, dar n-ar fi oare interesant ca toți copiii de azi din România să aibă și sentimentul apartenenței la propria lor cultură?
Eu am fost atât de impresionată de „La Medeleni”, nu știu dacă se mai studiază astăzi în școli, sau de nuvelele lui Eliade. Am jucat în „Domnișoara Cristina”, s-a făcut film în anii 90. Vorbesc de filmele acestea care reprezintă lumea din care tu te tragi.
„La Medeleni”, care e o poveste atât de frumoasă, ar fi fabuloasă pentru pentru tinerii din ziua de azi. Ei sigur că sunt atrași de zona filmului american, care e cu siguranță spectaculoasă și extraordinar de bine realizată, dar nu le-am dat și această alternativă care s-ar putea să le placă, s-ar putea să-i emoționeze poate mai mult, regăsindu-se în ea. Și atunci un film pentru pentru copii, cu copii, de acum, de aici, mie mi se pare mai mult decât așteptat și necesar și binevenit.
Cartea „Pericol” spune o poveste a unui puști care trăiește în lumea de azi. El nu trăiește nici într-o lume fantastică, nici într-o lume dintr-o vreme de care copiii din ziua de azi n-au habar. Adică nu putem să-i bulversăm. El trăiește într-o lume în care copiii sunt dependenți de jocuri pe calculator, au probleme cu părinții care sunt disperați că se joacă pe calculator, au acces la trotinete electrice cu care pot să fugă unde vor. Deci într-o lume cu toate ingredientele zilelor de azi, tocmai ca să fie cât mai aproape de sensibilitatea lor de azi. Jocurile video fac parte din viața lor și vrând-nevrând fac parte și din viața noastră.
Edupedu: Ce rol veți juca în film?
Medeea Marinescu: Voi juca mama acestui copil, Pericol. Va fi construită o relație așa cum este orice relație din ziua de azi a unui părinte care trebuie să-și gestioneze un copil. Un copil care poate deveni și un pericol, care face o grămadă de lucruri, ca orice părinte încearcă să traseze niște limite pe care copilul le încalcă de multe ori. Dar, în fond, trebuie să existe o relație sănătoasă, care nu e numai roz, după cum nu trebuie să fie una abuzivă, ci trebuie să fie o permanentă negociere între mamă și copil, așa cum se întâmplă în fiecare casă, sunt convinsă.
Edupedu: Mai au filmele pentru copii același impact pe care l-au avut „Maria Mirabela” sau „Veronica” pentru părinții copiilor de astăzi? Sau poate o influență diferită.
Medeea Marinescu: E o provocare, nu am răspunsul. Răspunsul nu-l poate da nimeni. E o mare marjă. Când fac un spectacol de teatru, pornesc la drum cu speranța și cu încrederea că va fi un succes, căci povestea pe care o spui tu acolo va avea impact, dar nu știi cum o să-ți iasă și, mai mult, n-ai cum să calculezi impactul. Poate fi neașteptat, de multe ori în sus sau în jos. Lucrez mai mult în ultima perioadă în teatru decât în film, care e destul de sărac în general la noi, iar pe mine mă interesează Primul lucru la care mă gândesc dacă spun o poveste este: „Eu m-aș duce la teatru, sau m-aș duce la cinema să văd povestea?”. E întrebarea pe care trebuie să ți-o pui la modul cel mai cinstit.
Și dacă răspunsul este da, atunci tu trebuie să încerci să găsești modalitățile și să îți dai acea libertate creativă care să facă acel produs să fie excepțional, să fie diferit de ce s-a făcut până atunci, ca lumea să vină, să fie incitată să vadă acel lucru, prin emoție. Eu pun foarte mare accent pe emoție și asta înseamnă impactul pe care îl lasă imaginea pe care o vezi, pe care o trăiești. Să-ți dea o stare prin bogăția de mijloace cu care tu alegi soluții, pentru că în lumea copiilor asta este fantastic. Eu nu m-aș feri chiar într-un film pentru copii realist, cu jocul pe calculator, copilul poate să intre în lumea lui, de multe ori intrăm cu totul și uităm de viața reală. Adică să intri într-o lume fantastică, să dai frâu liber imaginației și să imaginezi o altă lume pornind de la realitatea care te înconjoară. Și asta este fantastic.
Și oamenii au nevoie de cele mai multe ori să evadeze. Mă gândeam la un moment dat de ce atâtea filme din vremea copilăriei mele și atâtea personaje au rămas în memoria spectatorilor? Pentru că oamenii aveau nevoie de eroi adevărați, nu oameni obișnuiți, eroi, niște oameni care sunt excepționali într-un fel sau altul. Și asta este frumusețea, ceva după care să tânjești sau la care să te raportezi la un moment dat. Și sigur că acum filmul de autor se duce într-o zonă a introspecției mai mare.
Acum separ puțin filmul de copii de filmele pentru oameni mari și mă gândesc la filmele românești pe care le-am văzut în ultima vreme și în ultimii ani și mai ales la filmele premiate la festivaluri și așa mai departe. S-a mers pe un soi de introspecție, pe disecarea unei idei, a unui gând, a unui semn social și pe analizarea lui în amănunt și mai puțin pe povestea care să nască un erou.
Revenind la filmul pentru copii, mie mi se pare că filmul pentru copii îți dă această șansă unică de a construi personaje memorabile, de a construi fie și mici eroi care pentru copiii de școală sau de liceu pot să devină mari eroi. Așa cum sunt puștanii din Stranger Things. Sunt niște eroi, sunt niște puști, nu sunt niște personaje eroice în adevăratul sens al cuvântului, dar sunt niște eroi care să facă niște lucruri extraordinare, ieșite din comun, fantastice. Povestea, mai ales dacă e făcută din perspectiva copilului e specială. Un copil se poate uita la un copac și acel copac să devină un munte, Everestul. Și el se urcă în vârful copacul și spune: „am atins Everestul”. Pentru el copacul acela e Everest și asta e fantastic. Imaginația lui poate îmbrăca tot ceea ce-l înconjoară și să transforme totul într-o poveste fantastică.
Mai cred ceva, copiilor li se dă foarte mult „mură în gură” pentru că internetul face asta. Foarte multe filme la care m-am uitat, chiar străine, îți explică metafora, îți explică sensul, ori tu nu mai muncești să spui: „a deci asta e ideea poveștii?”. Nu, ți-o și explică direct în film.
Ori ceea ce e frumos într-un act artistic, ceea ce atât de frumos la teatru, ceea ce atât de frumos la film este să te ia în poveste, dar să te oblige să și gândești, să-ți să pui întrebări:
„ De ce? De ce mi-a plăcut? De ce e el un erou? De ce el atât de bun și îmi place, de ce el atât de rău? De ce s-a transformat și a devenit un om bun?” Pentru că toate personajele, mai ales pentru copiii, se transformă. Morala e importantă. Chiar și un film pentru copii trebuie să te facă să te gândești să tragi niște concluzii ale tale.
Edupedu: Vorbeați de evadare în filme sau teatru. Suntem într-o perioadă în care oamenii vor să evadeze la teatru, la spectacole. Vedeți tineri în sala de spectacol?
Medeea Marinescu: Da, din fericire, văd tineri la teatru și asta e foarte frumos. Chiar acum, când am plecat de la TNB, era foarte multă lume în față pentru că se întâmplă un mic festival care se numește „Nu mă sperie Bacul”. Elevi au dramatizat lucrările pentru Bac ca să le facă mai accesibilă înțelegerea lucrărilor pe care trebuie să le citească și despre care vor trebui să scrie la Bac.
În același sens, anul trecut am fost invitată la un festival care se cheamă Boovie Fest, adică un festival de film.
Ideea e următoarea: Copii, începând cu clasa a V-a până la clasa a XII-a au o programă cu niște cărți, care nu sunt neapărat cărțile de școală, cu niște romane din care ei își aleg unul. Trebuie să facă 3 minute un filmuleț de prezentare al acelei cărți, cu ideea esențială. E foarte greu de fapt, să esențializezi o întreagă poveste, cu ramificații și cu multe sensuri în 3-5 minute. Festivalul s-a ținut la Cluj și am văzut foarte multe filme pe care apoi le-am discutat și le-am premiat. Anul acesta se va ține la București, în iulie.
A fost absolut fenomenal, pentru că dincolo de realizare – fiecare a filmat cum a putut, cu telefoane, cu ajutorul unor oameni. Oamenii mari n-aveau voie să se implice în realizarea filmului. Ei puteau fi ajutați fie cu un aparat de fotografiat care să filmeze mai performant, fie cu recuzită, cu locații la care să aibă acces.
Dar tot ceea ce înseamnă creativitate le aparținea exclusiv elevilor. Nu era atât de importantă realizarea tehnică, pentru că ea chiar nu e importantă, cât ideea pe care tu o alegi ca să spui, să transmiți un mesaj pe care tu l-ai înțeles din carte. Asta apropo de analfabetismul funcțional: „Ai citit? Ce ai înțeles din carte? Arată-mi în 3 minute.”
A fost uluitor, uluitor. Aproape toată lumea trebuia premiată. Sigur că s-au premiat poate cei mai curajoși sau cei mai inventivi, pentru că oamenii au găsit soluții. Asta apropo de Everest. N-ai Everestul dar, ai găsit ceva care să sugereze acel loc: Inventivitatea, capacitatea de a imagina.
Cred că tinerii vin la teatru. Și eu întâlnesc copii care vin după spectacole și mă urmăresc în mai multe spectacole în care joc. Vin și le văd și a doua și a treia oară și le place, pentru că îi ajută să-și creeze propriul univers.
De fapt, sunt copii care au înțeles că internetul nu le poate da decât informații care sunt necesare și utile și care le scutesc timp în anumite situații, dar că în detrimentul acelor informații pe care ei le primesc, imaginația lor este e cumva văduvită, împuținată. Și teatrul le dă șansa și provocarea să își folosească mintea, să-și folosească imaginația și să înțeleagă dincolo de cuvinte. Să înțeleagă mesaje, să înțeleagă subtexte și să aibă încredere în capacitatea lor de a înțelege.
Internetul nu-ți certifică niciodată capacitatea ta de înțelegere. Nu-ți certifică niciodată capacitatea ta de introspecție. Astăzi, teatrul îți cultivă acest drum al introspecției, atât de necesar. Văd asta la băiatul meu, care este adolescent. Orice adolescent, prin firea lucrurilor, caută această introspecție. O caută și e foarte greu s-o cauți. Dacă în jurul tău e deșert și zgomot, e foarte greu. Tentația de a face parte din zgomot câteodată e mult mai ușoară, mai simplă. Și ajungi atunci ca om matur să fugi de tine, pentru că tu de fapt n-ai avut curajul să te întorci în tine și să cauți niște lucruri. La băiatul meu am simțit această nevoie de introspecție, nevoie de a căuta, de a înțelege și a de a se înțelege și în raport cu lumea din afară.
Și atunci el caută prin muzică, prin teatru, prin filme. Vede foarte multe filme și seriale. Sigur, sunt tentante serialele și filmele de acțiune palpitantă, dar cu cât capacitatea de introspecție e mai mare cu atât filmele acestea nu te mai mulțumesc și cauți ceva mai subtil, ceva mai adânc, mai profund. Ori teatrul și filmul îți dau aceste unelte ca tu să fii interesat, să cauți în tine mai mult.
Recomandări de piese de teatru pentru adolescenți
Edupedu: Recomandați-ne vă rog câteva piese de teatru pentru tineri sau pentru elevi de gimnaziu. Teatrul pentru copii mici este bine reprezentat, dar pare că nu sunt multe piese pentru copii de 10-12 ani, ei nu au teatre dedicate.
Medeea Marinescu: Mai greu pentru vârsta aceasta. Sigur că sunt spectacolele strict pentru copii pe care poți să le vezi. Vedeam și eu cu copiii mei la Teatrul Țăndărică sau Teatrul Creangă sau chiar la spectacolele pe care le făcea Magicianul, cu întâlnire de duminică pentru copii (n. red la TNB).
Pentru vârsta de 10-11 ani ar trebui să întreb pe fiul meu. Sigur el a mers la spectacolele mele, chiar dacă îi depășea vârsta, dar fiind mama în ele, am înțeles că vrea le să vadă.
Aș avea de recomandat mai degrabă spectacole pentru copii mai mari. Sunt foarte multe spectacole la Teatrul Excelsior pe care eu le-aș recomanda tinerilor. Sunt foarte multe spectacole bune la Teatrul Național, mi-au venit imediat în minte două spectacole, într-unul nu joc, se cheamă «Pădurea Spânzuraților», care este un spectacol pentru elevii de liceu care se presupune că ar fi trebuit să citească romanul «Pădurea Spânzuraților» a lui Rebreanu, dar care este o interpretare extrem de inteligentă și profundă a lui Radu Afrim despre acea lume și ce înseamnă toate idealurile și toată toate gândurile acelui om Apostol Bologa versus societatea de astăzi, lumea în care trăim noi astăzi.
Mie mi se pare un spectacol esențial de văzut. Eu l-am trimis pe fiul meu să vadă acest spectacol după ce a citit „Pădurea Spânzuraților” și după ce a văzut și filmul lui Liviu Ciulei.
Un alt spectacol pe care eu l-am recomandat și care am văzut că are mare priză la tineri în special, se numește «Perplex», al unui autor german foarte cunoscut, Marius von Mayenburg, care se joacă mult în teatrele din București și care este un spectacol aparte, un teatru al absurdului, dar ce este interesant acolo este că e ca o scrolare a vieții.
Suntem patru actori care jucăm vreo 20 de situații, trecând dintr-una într-alta, fără să simți. Pe tine te obligă ca spectator, să fii extrem de prezent în fiecare moment, pentru că altfel nu înțelegi, nu prinzi mecanismul, sigur că e mai greu poate pentru un tânăr, dar eu am fost uimită, inclusiv la tineri, care spuneau că «spectacolul are un sens foarte clar și evident, n-am înțeles tot până la sfârșit, dar mi-a plăcut extrem de mult», pentru că este acea lumea văzută din alte perspective, din perspective diferite. Și lumea văzută dintr-o anumită perspectivă este diferită de aceeași lume văzută dintr-o altă perspectivă. Totul e chestiune de percepție, în care trebuie să-ți găsești singur punctul, centru, ca să rămâi în echilibru. Este un spectacol la care foarte mulți tineri, atunci când îl văd, reacționează extrem de „zgomotos”. El nu e un spectacol ușor de digerat absolut deloc, e un spectacol chiar greu, dar e un spectacol care pune mintea unui tânăr pe roate, îl obligă să gândească, îl obligă să-și imagineze și să caute răspunsuri.
Sunt foarte multe spectacole la Teatru Odeon, de asemenea, sunt spectacole la Teatrul Act. Aș îndemna tinerii să meargă spre teatrele independente care au spectacole cu căutări. Am vrut să merg cu puștiul meu, am auzit un spectacol Brainstorming, care un spectacol despre lumea adolescenților.
Cred că merită văzut orice îți ridică probleme, îți pune probleme și poate la sfârșit îți dă și pic de emoție.
„Eu cred în profesorii cu vocație”, spune actrița despre artele predate în școli
Edupedu: Gustul pentru artă, fie spectacole de orice fel, muzică, filme, cărți se cultivă și la școală. Ar trebui să fie un pus un accent mai mare pe arte? Și dacă da, de la ce vârstă?
Medeea Marinescu: Categoric. O să vă dau un exemplu. La clasele primare copiii fac de toate și e normal. Adică eu am încercat cu copiii mei, care au făcut șapte sporturi și mai fac. I-am dat la muzică, copiii mei desenează, merg la cercuri de teatru.
Dar știți cum se mai cultivă? Eu cred în profesorii cu vocație. Adică poți să fii poate la cea mai „prăpădită” școală, și zic „prăpădită” adică, o școală care nu are neapărat mijloacele necesare: e departe de un teatru, poate nu e într-un oraș mare, dar dacă ai un profesor care are această deschidere, el o să știe să o cultive în copiii pe care îi crește.
Metoda școlară românească nu consider că este cea mai fericită. O să vă dau un exemplu legat de școala copiilor mei, care este o școală privată. La un moment dat nouă părinților ni s-a cerut și să participăm la anumite ieșiri fie în natură, la muzee, în diverse spații să ieșim cu copiii.
Și la un moment dat am ieșit cu băiatul meu la Muzeul Național de Artă, unde copiii primeau niște fișe cu fotografii ale unor opere importante ale marilor pictori expuși acolo, cu niște întrebări. Copilul nu învăța exact cine e Rembrant, când a trăit și din ce curent face parte și ce a făcut. Nu. Copilul era întrebat: «spune-mi ce vezi tu în tablou, îți place, dacă îți place, de ce-ți place? Cum e personajul acela pe care îl vezi tu?» Și unii ziceau: «Pare trist». De ce pare trist, întreba profesoara. «Pentru că ține mâna așa și pentru că e o umbră care cade într-un anumit fel pe față».
Ce înseamnă asta? Copilul nu devenea o sugativă de informații date, copilul descoperea singur informația și valoarea acelui lucru. Iată o diferență.
Apoi, băiatul meu a avut de făcut la istorie, Epoca Renascentistă, cu regi, cu personaje, cu pictori. După ce le-a predat materia, profesoara a zis că fiecare trebuie să își aleagă un personaj și să facă o mică piesă de teatru, în perechi de câte doi. De exemplu, Da Vinci a mers la curtea unui rege și puteau inventa ei diverse. Era un mod prin care copiii spuneau ce au înțeles, cât au înțeles și cum cred ei că sunt acele personaje din istorie. Foarte interesant.
Alți profesori le pun muzică să asculte la clasă și întreabă copiii dacă le place, dar de ce îți place? Păi îmi place că e mai lentă. Îmi place că aici e mai tumultoasă. «De ce crezi tu că e tumultoasă?» «Pentru că personajul cred era foarte supărat atunci». Acest dialog te apropie de muzică într-un fel mult mai organic, mult mai adevărat, pe înțelegerea ta. Pentru că dacă duci direct copilul și îi pui o simfonie de Beethoven s-ar putea să nu-l captezi. Dacă îi pui Sonata Lunii la început la pian, cu siguranță că o să-i placă. Îl întrebi de ce îi place, la ce să gândește când o ascultă.
Cred că un profesor cu har, dincolo de programa școlară poate insufla pasiunea. Mi-aduc aminte că eu, făcând școala înainte de 1989, făceam obligatoriu limba rusă la școală și exista o anume adversitate față de această limbă, pentru că noi o asimilăm foarte mult cu un regim opresiv, ceea ce era perfect justificat și știam asta chiar de la bunica mea.
Din perspectiva asta noi respingeam din start ideea de a învăța limba rusă. Era și o limbă grea. E adevărat că în perioada aceea eu făceam muzică și cântam. Ascultam Rahmaninov, Skreabin, Ceaikovski, eram familiarizată cu cultura rusă care are nimic de-a face cu ce însemnă politica unui stat dictatorial. Dar refuzam limba rusă. Și atunci profesorul nostru, domnul Popescu, ce făcea? Nu ne certa.
A început să ne citească în rusă și după aceea să ne citească în limba română poezii de Serghei Esenin, care erau atât de frumoase. Dintr-o dată limba rusă în versurile lui Esenin sună altfel. Este un exemplu de ce înseamnă un profesor care vede dincolo de curricula școlară, că trebuie să înveți de aici până aici. Multe din lucrurile pe care le-am învățat în școală se uită că așa e viața, am uitat. Dar, există ceva care-ți rămâne, trebuie ceva să-ți rămână din școlile românești.
Știu că foarte multă lume, zice: «chiulesc la sport, sau la desen, pentru că n-am talent».
Da, poate n-ai talent la desen, dar faptul că tu încerci și dacă un profesor reușește să-ți inducă dragostea pentru desen, să te învețe să vezi un peisaj dincolo de peisajul desenat, care e lumea din spatele acelui desen și să te facă să pui pe hârtie lumea pe care o ai tu în tine, nu ca un profesionist, ca un copil – asta e valoros, acolo e valoarea, acolo e câștigul cu care tu rămâi.
Edupedu.ro: Mai este meseria de actor căutată astăzi? Cum și când credeți că își pot găsi tinerii calea, dacă vor să devină actori? În noile programe de liceu, în clasa a 11-a va fi obligatoriu o oră de educație teatrală.
Medeea Marinescu: Mi se pare fantastic. E foarte important să se facă, pentru că foarte mulți adulți, de exemplu, caută cercuri de teatru pentru că îi ajută să se deschidă în comunicare, fie să-și depășească niște frici, anxietăți, niște blocaje în comunicare sau pur și simplu ca o „exorcizare” a unei vieți care e stresantă și monotonă.
Și evadarea prin teatru e o formă de terapie pentru tineri. E o formă în care învață să se cunoască și să se gestioneze mai bine pe ei. Înveți să nu-ți fie frică, să nu-ți fie teamă la început că greșești, să nu fie teamă să greșești, pentru că greșești încercând, căutând. Căutarea presupune greșeală și eșec. Adică sunt foarte multe lucruri care te ajută.
Dacă tu vrei să devii doctor sau dacă tu vrei să devii matematician, teatrul te ajută, te ajută foarte mult să ieși din tine, să cauți soluții, care nu sunt numai soluții matematice, sunt soluții care presupun înțelegere. Teatrul te ajută să comunici, pentru că dacă înțelegi, poți mai ușor să comunici cu cineva. Și atunci teatrul e fantastic. Asta e o discuție. Cealaltă discuție este că am întâlnit foarte mulți tineri și încă în continuare există foarte multe școli de teatru pentru o piață foarte mică, din păcate. Adică sunt foarte mulți oameni care termină teatrul, mult mai mulți decât pe vremea mea acum 30 de ani. Acum sunt mult mai multe școli și de stat și particulare și sunt mult mai multe locuri pe an la actorie și drumul lor este extraordinar de anevoios.
Pe de altă parte, nici în America sau Franța sau Anglia nu e mai ușor.
Problema e alta. Mai vorbeam despre asta cu diverși părinți sau chiar tineri care voiau să se ducă spre meseria asta. Mulți confundă un lucru. Confundă un anume statut și glam, strălucire a profesiei atunci când e izbândită, când are notorietate, are vizibilitate, confundă toate acestea cu meseria în sine. Acelea sunt excepțiile. Dacă te apuci de meseria asta gândindu-te că o să fii pe coperțile revistelor și o să dai autografe pe stradă și o să faci nu știu ce filme și o să ai mașină scumpă, atunci ai pierdut din start și ai cele mai mari șanse să nu ajungi acolo.
Dacă faci meseria asta pentru că o iubești și iubești să te joci foarte mult, vei fi câștigat.
Eu am această natură… Îmi place să mă prostesc, să mă joc, și mă plictisesc dacă nu caut ceva. Dacă n-ai această capacitate să poți să privești lumea din jur și să faci continuu povești cu ceea ce vezi în jurul tău pentru că asta-ți îmbogățește ție lumea, nu știu dacă poți face bine meseria asta.
Eu merg cu metroul și azi, cu autobuzul, și mă uit la oameni și îmi place să-i văd, să observ și să-mi imaginez cum e viața lor.
Dacă atunci când văd un om într-o stare extremă, mă întreb de ce e omul ăla în acea stare extremă, care e nefericirea lui de bază? Dacă nu să încerc să înțeleg, să empatizez, să-mi pară rău de el, atunci nu cred că merită făcută meseria asta, dacă n-am această permanentă și vie curiozitate și dispoziție de a mă juca și de a fi într-un contact permanent cu altcineva. Și mai avem ceva: dorința permanentă de a comunica, de a spune povești, de a-i face pe oameni să se emoționeze.
Și mai observ ceva. Nu m-am gândit niciodată la bani. Când am intrat să fac un proiect, n-am întrebat niciodată cât, dar am întrebat cum. Cum vrei să faci, cum te-ai gândit? E frumoasă ideea ta? Da, aș vrea să încerc. Dacă tu ca tânăr, te întrebi întâi «cât» și după aceea, «cum», e o problemă.
Edupedu.ro: În ziua de astăzi din cauza influencerilor este exact invers.
Medeea Marinescu: E o lume răsturnată. Sunt un om trecut de jumătatea vieții și încerc să am un pic de detașare atunci când privesc lucrurile și să le înțeleg, dar nu pot să nu remarc o goană după himere, după nimic, goană care duce la un haos exterior, dar mai ales interior, o incapacitate a oamenilor de a se așeza pe propriile gânduri și trăiri.
Pentru că n-avem timp, pentru că lumea din afară ne agresează, pentru că trebuie să livrăm ceva. Și atunci cu atât mai mult, meseria asta pe mine mă ajută să-mi păstrez o anumită sănătate mentală.
Edupedu.ro: Simțiți că se oprește timpul atunci când sunteți pe scenă?
Medeea Marinescu: Da, eu intru categoric într-o altă lume. Eram azi pe scenă la o repetiție. Lucrez acum la un one woman show, care se numește «Clara Haskil».
Știți cine a fost? Clara Haskil a fost una din cele mai mari pianiste ale secolului XX, de origine română, evreică din București.
Lumea nu știe cine a fost. Vorbim despre cei mai mari oameni ai acestei lumi. O femeie despre care Charlie Chaplin a spus: „În viață am cunoscut trei genii – pe Einstein, pe Churchill și pe Clara Haskil”. Eu vreau să o duc în fața oamenilor și dintr-un motiv educativ și moral, de recuperare a unei personalități a României, despre care nimeni nu știe. Probabil că nici muzicienii din ziua de azi nu știu de cine a fost această femeie despre care eu am învățat la școală, i-am citit biografia când aveam vreo 10 ani, scrisă de un francez. Ea a locuit o perioadă în Franța, apoi în Elveția, primind cetățenia acelei țări.
Dincolo de asta este de povestea unui artist care toată viața sa s-a îndoit de sine. A spus mereu că nu e destul de bună și niciodată nu s-a luptat pentru averi materiale. A fost un om care a murit sărac pentru că banii nu însemnau nimic pentru ea, pentru că muzica și tot ce simțea și exprima prin muzică a fost singurul ei crez. Muzica pe care voia s-o împărtășească, atât. Tot timpul punându-se sub semnul întrebării.
Și eu cred că un artist adevărat are mereu acest semn de întrebare asupra lui, cu atât mai mult un geniu. Cât de important e ceea ce fac eu în universul acesta?
Eu când încep să lucrez pe acest text, nu există telefoane, uit de foame. E fascinantă lumea pe care încerc s-o recreez, e absolut fascinantă, tot acel tumult. Și atunci, pentru mine lumea rămâne undeva în afară. Și eu sunt în lumea asta.
După care, ca orice om sănătos, ies din lumea asta, închid ușa și trec în lumea reală. Numai că lumea reală pe care încep eu s-o privesc are deja alte repere decât ceea ce mi se oferă la televizorul sau pe internetul care nu știu nimic despre Clara Haskil. Și nu pot să privesc lumea din afară decât cu un stop de amărăciune acum.
Educația copiilor cu ajutorul filmelor: „Și emoția se cultivă în oameni”
Edupedu.ro: Mergeți cu copiii dumneavoastră la filme? Aleg ei filmele?
Medeea Marinescu: Da, vor să aleagă, dar pentru că și soțul meu lucrează în cinema, avem un proiector și alegem să vedem împreună filme. Pe fiul cel mic îl las să-și aleagă o animație care-i place, la un moment dat.
Cu fiul cel mare am văzut și eu Stranger Things. De curând am făcut o serie de o săptămână și am văzut acasă, pe proiector toate filmele lui Chaplin. Ne-am uitat toți patru la „Goana după aur”, „Timpuri Noi”, „Circul”; „Dictatorul” a fost ultimul, pentru că, fiind și mai complicat, a trebuit să le explicăm puțin contextul. Le-a plăcut Chaplin. Și am discutat despre filmele lui Chaplin. Dar mai mergem și la cinema și vedem în principal animație.
Edupedu.ro: E foarte importantă această educație prin filme și în special prin filmele vechi?
Medeea Marinescu: Da, este extrem, extrem de importantă. Și băiatului cel mare i-am arătat și filme, de exemplu filme românești despre ce înseamnă comunismul, cazul Gheorghe Ursu, filmul documentar despre cazul Ursu sau filmul lui Tudor Giurgiu, „Libertate”. Ca să explic băiatului meu pentru care noțiunea de comunism sau de dictatură e una strict abstractă. E totul strict teoretic pentru el și e firesc să fie așa. Și atunci noi îi povestim despre lucrurile astea. Dar n-are cum să simtă ce am simțit noi, adică eu nu pot să-i cer să simtă ce am simțit noi. Nici eu n-am trăit Holocaustul, dar văd lista lui Schindler și mă emoționează.
De aceea am încercat să-i punem și filme prin care să înțeleagă și istoria părinților lui.
Părerea mea este că și emoția se cultivă în oameni. Nu e obligatoriu să ne emoționeze aceleași lucruri, dar dacă nu te emoționează nimic, dacă cauți în tine și spui: «ce te-ai emoționat pe tine, spune-mi o carte, o povestire, un film, o melodie care te emoționează și tu cauți cu adevărat și nu ai răspunsul… Asta e o întrebare pe care eu aș pune-o tinerilor de la 14 ani în sus. «Spune ceva ce te-a emoționat» și dacă nu găsesc răspunsul, atunci e o mare problemă nu atât a societății, ci o problemă a mediului în care trăiește și o problemă a familiei lui. Și atunci emoția cred că se cultivă”.
