Literatura română din programa școlară pare ceva fix, istoric, canonic, totuși, cercetarea literară ne arată că este rezultatul unor interpretări și ipoteze. Un caz este cel al romanului Catastihul amorului. La gura sobei, atribuit lui Radu Ionescu, autor recomandat în programa de limba și literatura română de clasa a IX-a, care este de fapt o traducere localizată a două romane franceze din secolul al XIX-lea, conform unei cercetări realizate de Andreea Teliban, istoric literar și cercetătoare. Într-un interviu pentru Edupedu.ro, Andreea Teliban a vorbit despre faptul că această descoperire „nu ridică întrebări despre istoria literaturii în general, ci este un episod de istorie literară în sine. O istorie, în cazul de față, contrafăcută involuntar”.
În varianta „revizuită” a programei de Limba și literatura română pentru clasa a IX-a (cunoscută ca „programa Fotache 2”), Radu Ionescu figurează pe lista autorilor recomandați, comună celor trei paliere curriculare – trunchi comun, trunchi comun și curriculum de specialitate pentru filiera teoretică, profil umanist, specializările filologie și științe sociale. Programa nu indică însă nicio operă anume asociată autorului și nu precizează explicit genul literar sau textul care ar trebui studiat la clasă, lăsând selecția integral la latitudinea profesorului. În lipsa acestor precizări, în practica didactică și în discursul public de apărare a programei a fost invocat inclusiv romanul Catastihul amorului. La gura sobei, volum atribuit lui Radu Ionescu în istoria literară de secol XX, dar reconsiderat recent de cercetarea de specialitate drept o traducere localizată a unor romane franceze din secolul al XIX-lea, fapt care deschide o discuție relevantă despre raportul dintre canon, cercetare și documentele curriculare.
De la „primul metaroman românesc” la traducere localizată
Romanul Catastihul amorului. La gura sobei a apărut la București, în 1865, fără semnătură. În 1972, istoricul literar Dumitru Bălăeț îi semnalează existența și originalitatea formală, iar în 1980 îl reeditează integral, avansând ipoteza că autorul ar fi Radu Ionescu.
„Catastihul amorului. La gura sobei ajunge să fie inclus în istorii și dicționare, în studii de specialitate și în cursuri universitare, fiind prezentat ca primul metaroman românesc, prima metaficțiune, primul antiroman, prima poetică a romanului, o scriitură care îl anticipează pe Camil Petrescu; cu alte cuvinte, o capodoperă românească din secolul al XIX-lea”, spune Andreea Teliban.
În 2024, cercetătoarea publică în Observator cultural demonstrația filiației franceze a textului și reeditează volumul într-o ediție critică „reparatorie”, apărută la Editura Muzeul Literaturii Române, cu autorii reali menționați pe copertă. – La curțile documentului. Două proze franțuzești în traducere românească: „Catastihul amorului” și „La gura sobei”
Ce înseamnă „traducere localizată” și de ce nu e plagiat
Andreea Teliban explică faptul că traducerea localizată era o practică frecventă în secolul al XIX-lea, mai ales în teatru, și presupunea adaptarea textului la realitățile locale: „Traducerea localizată presupune, pe lângă transpunerea dintr-o limbă în alta a unei opere literare, și felurite adaptări. Astfel, numele personajelor, geografia, referințele culturale, politice și, în genere, orice este străin în operă se adaptează realităților românești. Prin toate intervențiile sale, prin localizări, traducătorul caută să apropie opera de o lume familiară cititorilor.”
Cazul nu poate fi interpretat drept plagiat, subliniază cercetătoarea, ci ca o practică culturală a epocii.
„Nu poate fi pus semnul de egalitate între o traducere localizată și plagiat. Acesta din urmă presupune însușirea tacită, frauduloasă a operei unui alt autor, pe când, de cele mai multe ori, o traducere localizată era indicată ca atare”, a spus Andreea Teliban.
Ce înseamnă descoperirea pentru școală și pentru programă
Radu Ionescu figurează astăzi în programa de clasa a IX-a pe lista autorilor recomandați, fără precizarea unei opere anume. În acest context, Andreea Teliban a indicat alte texte ale autorului care pot fi discutate legitim la clasă, cum ar fi poezii, articole teoretice sau proze neterminate.
Mai important, cazul deschide o discuție mai largă despre cum se formează canonul și despre nevoia unei imagini oneste asupra istoriei literare.
„Îmi place să cred că demitizarea unor autori sau a unor opere reprezintă tocmai un semn de maturitate critică. În ceea ce privește volumul discutat, maturitatea nu comportă atributele sapienței, ci pe cele ale adecvării”, a spus Andreea Teliban.
Interviul integral cu cercetătoarea Andreea Teliban
Cum ar trebui reevaluat rolul lui Radu Ionescu în contextul programei școlare?
„Descoperirea faptului că neobișnuitul roman Catastihul amorului. La gura sobei reprezintă o traducere localizată nu ridică întrebări despre istoria literaturii în general, ci este un episod de istorie literară în sine. O istorie, în cazul de față, contrafăcută involuntar. Pe scurt: în 1865 apărea la București, fără semnătură, Catastihul amorului. La gura sobei. La mai bine de un secol de la tipărire, în 1972, istoricul literar Dumitru Bălăeț publică un articol prin care semnalează, pe de o parte, existența acestei cărți și, pe de altă parte, insolitul scriiturii. Peste 14 ani, același cercetător reeditează volumul integral, înaintând, în prefață, ipoteza că autorul lui ar fi Radu Ionescu. De aici începe o lungă „aventură” critică prin care Catastihul amorului. La gura sobei ajunge să fie inclus în istorii și dicționare, în studii de specialitate și în cursuri universitare, fiind prezentat ca primul metaroman românesc, prima metaficțiune, primul antiroman, prima poetică a romanului, o scriitură care îl anticipează pe Camil Petrescu; cu alte cuvinte, o capodoperă românească din secolul al XIX-lea.
În 2024, am publicat în paginile revistei Observator cultural un articol prin care demonstrez că această carte este, de fapt, o traducere localizată. În același an, am reeditat volumul, într-o ediție critică reparatorie, apărută la Editura Muzeul Literaturii Române. Pe copertă figurează adevărații autori: Pierre Véron și Paulin Niboyet.
Nu cunosc rolul lui Radu Ionescu în programă, acesta regăsindu-se în lista autorilor recomandați, fără a se preciza genul literar pe care l-ar putea ilustra. Dintre scrierile sale, ar putea prezenta interes culegerea de poezii Cânturi intime (1854), articolele cu valențe teoretice, îndeosebi Principiele criticei (1861), și prozele neterminate, cu paternitate neasumată explicit, O zi de fericire (1860) și Don Juanii din București (1861-1862).
În ce fel această descoperire ne ajută să înțelegem mai bine sincronizarea literaturii române cu Occidentul, dincolo de mituri?
Andreea Teliban: În mod, poate, curios, scopul traducerilor localizate din secolul al XIX-lea ținea mai puțin de dorința sincronizării literare cu Occidentul și mai mult de aspirația unei sincronizări culturale, în sens larg. Astfel, majoritatea localizărilor din această perioadă sunt piese de teatru. Dramaturgia localizată căuta să umple rapid și provizoriu un gol cultural. Dacă ne raportăm, de pildă, la prima stagiune a Teatrului Național din București (1877-1878), observăm cum două treimi din repertoriu îl alcătuiau traducerile și localizările. La fel, la inaugurarea din 1852 a Teatrului cel Mare, precursorul celui național, va fi reprezentată o localizare după o piesă franțuzească. Și înainte situația era similară. De fapt, traducerile localizate se încadrează în logica formelor fără fond despre care scria Titu Maiorescu la 1868, denunțând, între altele, existența unui teatru național lipsit de opere dramatice originale.
Revenind la cazul volumului Catastihul amorului. La gura sobei, la descoperirea adevăraților săi autori, francezi, aș propune o incursiune în laboratorul de „creație” al traducătorului anonim. Urmărind ceea ce a adaptat ingeniosul tălmăcitor putem sesiza, punctual, unele diferențele dintre societatea românească de la acea vreme și cea occidentală. În universul francez al romanului, personajele călătoresc cu trenul, pe când în traducerea localizată acestea întrebuințează diligența. În original, un romancier deplânge proasta remunerație contractuală, pe când în traducere se autocompătimește că, după ce a istovit la masa de lucru (sau, în limbajul traducătorului, după ce „te spetești în simțimânt”), nu reușește să găsească un librar care să îi cumpere și tipărească romanul. Numărul etajelor clădirilor franceze se diminuează simțitor în transpunerea românească. Mândria unei dame franceze de a fi urmat o prestigioasă instituție de învățământ se transformă, în traducere, în simpla etalare a unor calități morale și fizice. Diferă gastronomia. Dispare Academia. Acestea sunt doar câteva exemple prin care, comparând originalul cu traducerea, punând indirect față în față cele două societăți, franceză și românească, reies diferențele evolutive. Decalajul dintre cele două spații este, desigur, cunoscut. Însă prin localizări de natura celor prezente în volumul Catastihul amorului. La gura sobei discrepanțele iau forme literare. Vedem cum realitățile care țin de infrastructură, de stadiul de profesionalizare al anumitor meserii, de tipul de educație accesibil femeilor, de instituții și atâtea alte aspecte sociale și culturale modelează literatura. Prin toate intervențiile sale, prin localizări, traducătorul caută să apropie opera de o lume familiară cititorilor.
Este această reevaluare un gest de demitizare sau, dimpotrivă, un semn de maturitate al istoriei literare românești?
Andreea Teliban: Îmi place să cred că demitizarea unor autori sau a unor opere reprezintă tocmai un semn de maturitate critică. Bineînțeles, atunci când aceasta se bazează pe argumente solide. Pe de altă parte, ar fi injustă acreditarea ideii că celor care s-au aplecat, de-a lungul timpului, asupra volumului Catastihul amorului. La gura sobei le-a lipsit maturitatea critică. Incitant mai ales sub aspect formal – prima parte constituind o ludică poetică a romanului, iar cea de-a doua un roman propriu-zis –, volumul a dat naștere unor interpretări pasionante. Interpretări care, din păcate, în lumina adevărului, își pierd relevanța, devenind ele însele forme fără fond.
În ceea ce privește volumul discutat, maturitatea nu comportă atributele sapienței, ci pe cele ale adecvării. Cititorii „infantili” din secolul al XIX-lea care au parcurs Catastihul amorului. La gura sobei înțelegeau, cel mai probabil, că aveau de-a face cu o traducere localizată. Cititorii „maturi” din veacul următor, desprinși de contextul sociocultural în care a apărut cartea, au fost cuceriți de originalitate.
Pentru cititorul de astăzi, ce înseamnă exact o traducere localizată în secolul al XIX-lea și cât de răspândită era această practică în literatura română a epocii? Ce rol a avut în literatura română a secolului al XIX-lea?
Andreea Teliban: Traducerea localizată presupune, pe lângă transpunerea dintr-o limbă în alta a unei opere literare, și felurite adaptări. Astfel, numele personajelor, geografia, referințele culturale, politice și, în genere, orice este străin în operă se adaptează realităților românești. Arthur devine Alexandru, Champ-de-Mars se preschimbă în grădina Cișmigiu, migdalele proaspete devin mămăligă. Prin astfel de înlocuiri, traducătorul caută să faciliteze o lectură de identificare. Urmărește, poate, și o tendință de universalizare a literaturii printr-un mecanism de cernere a esențelor. Măiestria cu care un autor a scris, de pildă, o poveste de dragoste, nu este neapărat știrbită de înlocuirea numelor protagoniștilor. Cum spuneam, practica localizărilor era una destul de răspândită pe scenele românești din secolul al XIX-lea.
Dacă părăsim însă sfera literaturii, observăm cum, la mai bine de 150 de ani de la publicarea acestui curios volum care a făcut carieră în istoria literaturii române, practica localizărilor s-a diversificat nescontat. La televizor putem urmări numeroase emisiuni de divertisment croite după tipare occidentale și adaptate realităților românești. Într-un celebru fast-food putem comanda, în diferite perioade ale anului, burgeri McMici sau hotdogi cu cârnați oltenești. Dacă vrem să ne întrecem în scheme imobiliare, putem alege varianta românească a faimosului Monopoly, pe a cărui tablă de joc apar locuri precum Piața Victoriei din București sau Piața Mică din Sibiu. Și exemplele ar putea continua. Toate aceste adaptări reprezintă, până la urmă, forme de localizare culturală.
Credeți că programa de Limba și literatura română ar trebui să includă discuții despre traduceri localizate și adaptări, cercetare literară?
Andreea Teliban: În funcție de autorii studiați, aceste discuții despre localizări și adaptări devin probabil implicite. Dramaturgia lui Vasile Alecsandri se pretează, bunăoară, unor atari analize. Sau, mai târziu, unele proze tipărite de Mihail Sadoveanu. Cât despre cercetare, bănuiesc că, prin bibliografia critică recomandată, elevii iau contact cu unele studii eminente. Nu aș discuta însă despre cercetare ca meserie, ca vocație, până nu se vor ivi zări mai senine în acest domeniu. A stârni un ipotetic entuziasm printre unii elevi, care să se imagineze asemenea detectivilor care adună probe și indicii, explorând biblioteci și arhive și devoalând interpretări iscusite sau descoperiri literare, de care neîndoielnic mulți ar fi capabili, ar însemna un gest cu desăvâșire cinic. Pentru că, din nefericire, cercetarea este un domeniu subfinanțat cronic, aproape inaccesibil tinerilor. A discuta despre cercetare ca meserie echivalează cu o încurajare a elevilor de a se lupta cu morile de vânt. Sau, de ce nu, cu o recomandare de „localizare” în alte țări…
De ce o alegere doar la extreme, ori canon, ori imagine nuanțată și onestă asupra formării literaturii române?
Andreea Teliban: Dar oare canonul este întru totul opus unei imagini nuanțate și oneste asupra literaturii? De reflectat…
Ce spune acest caz despre granița fluidă dintre traducere și creație în secolul al XIX-lea și cum putem interpreta în contextul actual, când am folosi conceptul de plagiat?
Andreea Teliban: Localizarea, adaptarea și plagiatul reprezită metode diferite de prelucrare sau asumare a unor opere existente. Nu poate fi pus semnul de egalitate între o traducere localizată și plagiat. Acesta din urmă presupune însușirea tacită, frauduloasă a operei sau a unor pasaje din opera unui alt autor, pe când, de cele mai multe ori, o traducere localizată era indicată ca atare. Un exemplu din repertoriul stagiunii din 1877-1878 a Teatrului Național: „Păstorița Carpaților, localizare de N.D. Popescu”.
Cu adevărat deosebit în cazul volumului Catastihul amorului. La gura sobei este faptul că, în mod aproape excepțional, lipsesc de pe copertă indiciile privitoare la statutul scriiturii. Deși indirect informațiile din presa vremii ne conduc spre ipoteza traducerii. Niciun moment traducătorul nu a dorit să își însușească operele celor doi scriitori francezi, dovadă că rămâne anonim.
Cum putem transforma ora de literatură dintr-o listă de autori de citit și ținut minte într-un exercițiu viu de gândire critică?
Andreea Teliban: La această întrebare cred că ar fi mai îndreptățiți să răspundă profesorii de limba și literatura română care, fiind în strânsă legătură cu elevii, adolescenți cu diverse înclinații și pasiuni, provenind din medii sociale diferite, cu posibilități financiare la fel de diferite, au, poate, o viziune mai practică privind metodele care, în funcție de situație, pot impulsiona și cultiva gândirea critică. Pe de altă parte, gândirea critică e de neconceput în absența citirii și înțelegerii operelor studiate, a contextelor acestora”.
Andreea Teliban este doctorandă în cadrul Școlii Doctorale a Facultății de Litere a Universității din București, unde își desfășoară cercetarea cu teza „Resursele literaturii private în reconsiderarea istoriei literare”.
Activitatea sa profesională îmbină cercetarea, predarea și munca de patrimoniu cultural: în perioada 2023-2025 a fost asistent colaborator al Departamentului de Studii Literare al Facultății de Litere, Universitatea din București, susținând seminarul de Teoria literaturii pentru studenții din anul al III-lea, iar din 2023 este redactor în cadrul Secției Patrimoniu a Muzeului Național al Literaturii Române din București.
Anterior, a fost asistent de cercetare științifică la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” al Academiei Române, în cadrul Departamentului Cronologia vieții literare românești și al Departamentului Ediții.
Redacția
G4Media.ro
Diana Ghimiși
Mihai Peticilă
Ș.L.