“Copiii greșesc, iar învățătoarea și educatoarea sunt obligate să remarce greșeala.” Ce fac, însă, unii profesori și educatori este să “își toarne și emoția personală condiționată în subconștient vizavi de greșeală: Iarăși ai greșit? Iarăși nu ești atent? Ce e aici, frate? Nu se poate!”, a povestit Oana Moraru, consultant educațional și fondator al unei școli private.
În cadrul unei conferințe organizată de comunitatea La Primul Bebe, Oana Moraru a vorbit despre modul în care se construiește simțul datoriei față de lucrul pe care copilul îl are de dus la îndeplinire, dar și despre reacțiile greșite pe care părinții sau profesorii, uneori, le au în fața greșelilor făcute de cei mici.
Oana Moraru, despre încurajarea copiilor timizi sau introvertiți
“Este fundamental în grădinițe – atunci când un copil pare mai retras sau mai timid sau nu știe să se angajeze cu aceeași spontaneitate cu care o fac alții -, ca educatorul să inițieze jocuri de rol care îl pun pe acesta în situații de a fi, de exemplu, vânzătorul la magazin. Îi face copilului tarabă, el trebuie să spună mereu aceeași replică – ce doriți, ce poftiți, poftiți restul! – și cu educatoarea alături. Sau să fie pilotul unei nave spațiale cu care decolăm cu toții sau copilotul meu sau al altui copil sau să fie în situația de a face comisioane în clasă.
Asta o spun cu foarte mare siguranță, pentru că am văzut copii introvertiți care au reușit dirijat să își construiască relații de colaborare.
Și asta vizavi de unele grădinițe care își pun pe firmă o anumită filosofie și care lasă copiii în ritmul lor, cu convingerea că fiecare înflorește în ritmul lui, fără un anumit nivel de intervenționism din partea educatoarei. Nu sunt deloc de acord cu asta.
Tocmai în intervalul 0-6 ani profităm de neuroplasticitatea creierului. Acolo unde copilul tinde să devină singuratic sau mai izolat, îl aduc în prim-plan, îl aduc în colectivitate, să interacționeze cu ceilalți copii, întâi pe structuri date.
Dacă până la 5 ani relațiile pe orizontală sunt destul de schematice, cu frustrare mare, se poate interveni și este crucial să intervenim, ca cel mic să relativizeze imaginea lui. Asta nu se câștigă numai în joc, se câștigă la grădiniță și în activitățile frontale, în care ei se lasă dirijați de ce spune educatoarea.
Stima de sine
Copiii noștri își iau stima de sine în relații sociale, dacă în timpul activității de care o fi ea, sub formă de joc sau matematică sau lingvistică, simte și trăiește suficiente momente de triumf social: A, bună conexiune! Interesantă idee! O, câtă răbdare ai avut acum să îl asculți! Și ți-ai amintit și răspunsul ei, înseamnă că ai stat atent la toată activitatea!
Copiii au nevoie, până în 5-6 ani, să își audă vocea în grup, să spună ceva. Nu neapărat ca pe vremuri: foarte bine, să îl aplaudăm pe Costel că a reușit să spună o poezie! Nici vorbă. Este vorba despre ping-pongul de idei pe care îl lansez într-o discuție cu copiii. (…)
onoarea și înțelegerea lucrului dus la capăt de copil
I-am învățat pe copii un cuvânt: ideea de onoare. Cum onorăm tema, un test, un deadline. Dacă le introduci de mici în vocabular – cum onorezi un lucru pe care îl ai de făcut -, să știți că înțeleg și simt că puterea e la ei, dacă ei trebuie să onoreze lucrul.
Am o fetiță pe care am așezat-o la caiet, trebuia să facă niște cercuri care să atingă marginile pătrățelului. Trebuie să facă semne grafice la 4 ani. Eram la masă cu 4-5 copii și ei onorau tema, iar cea mică se retrage de la caiet, când vede că nu e nimeni, și o ia pe scări la locul de joacă. Educatoarea îmi zice: ai văzut ce a făcut? Am văzut!
O strig: Heei, ești pe scări?
Ea: Da.
Eu: Nu ai terminat aici caietul. Ai plecat?
Ea: Da!.
Eu: Hai, vino înapoi.
Se așează, eu nu îmi torn emoția preistorică de la mama și bunica și străbunica: Vai, nu ai terminat treaba, nu ești serioasă! Cum lași un lucru nefăcut! Cum se poate să pleci, să mă păcălești?
În niciun caz! Nu mă simt nici păcălită. Eu, în sinea mea, sărbătoresc șmecheria ei. A plecat copilul la joacă. Încă nu e antrenată să stea, să își conțină atenția, fluxul cognitiv. Îi vine să se frichinească, dar deja educatoarea sau programul a dezvoltat și puțină atenție voluntară, și puțină contribuție.
Despre școlile moderne și promovarea fericirii. Aici e o capcană enormă
Apropo de parentingul modern și de școlile în care vreți ca copiii voștri doar să fie fericiți. Aici e o capcană enormă. Nu există creștere intelectuală cognitivă fără partea lui de contribuție. Nu i se întâmplă pur și simplu învățarea, pentru că eu mă dau peste cap, sunt spectaculoasă și ating nu știu câți stimuli.
E chiar periculos ca eu să fiu mult prea spectaculoasă și cu prea mulți stimuli, să fiu o grădiniță sau educatoare prea mișto, pentru că în momentul ăla copilul devine pasiv.
Trebuie să creez și momente în care doar stăm de vorbă, fără stimuli vizuali, în care doar facem lucruri simple și repetitive, fără satisfacție imediată. În care doar așteptăm ce spune celălalt, fără gratificare imediată. Nu există copii care își iau destinele în propriile mâini și se apucă de o treabă, dacă atunci când sunt mici, până la 6-7 ani, nu ați reușit să modelați în ei ideea de onorare a lucrului făcut.
O chem pe fetița care plecase de la caiet, care se joacă cu foarte multe păpuși și bebeluși. Și îi spun: ai lăsat bibicul aici, în pielea goală. Să nu pleci niciodată de la bibicul tău, ăsta e bibicul tău, scrie aici pe caietul tău. Fă aici mărgelele, că rămâne gol! S-a așezat cu poftă, le-a făcut, m-a întrebat: e bine așa? A închis caietul și a plecat.
Și am luat-o între 4 ochi: să nu mai pleci niciodată de lângă treaba ta, să o duci până la capăt. Și era serioasă. Și am văzut și umbra aceea de conștientizare care de multe ori în ochii copiilor seamănă a tristețe. Ați văzut când puneți o limită că apare așa un val de tristețe în ochii lor? Și voi vă înmuiați. Nu e tristețe. E ceea ce avem și noi, uitați-vă în oglindă, când aveți un moment de conștientizare despre voi, despre limitele voastre, dacă vă uitați în oglindă sunteți happy?
Și îmi este greu, îmi vine să mă joc, simt o ușoară indigestie emoțională, că mă trage ața în altă parte, dar în starea asta de oarecare tristețe că trebuie să fac cercurile alea până la capăt, învăț să îmi diger singură emoțiile.”
Cine este Oana Moraru:
Oana Moraru este fondator și manager al Școlii Helikon din Călărași, este absolvent al Liceului Pedagogic și al Facultății de Litere din București, consultant educațional în domeniul învățământului privat preuniversitar, are 20 de ani de experiență la catedră și a fost membru al grupului de experți pe curriculum constituit în 2016 la nivelul Ministerului Educației.
Alexa Stănescu
Diana Ghimiși
Redacția
Ștefan Lefter
1 comment