Dinamica socioeconomică a României a fost dominată, în ultimii 25 de ani și îndeosebi în urma aderării la Uniunea Europeană, de o tendință masivă de emigrare în rândul populației. În funcție de categoriile sociale, acest fenomen a luat forme diferite. De la forța de muncă manuală la specialiști și, nu în ultimul rând, la studenți, procesul de emigrare a evoluat în maniere diferite, corespunzătoare climatului economic general și efectelor specifice.
Fundamental vorbind, a fost sesizată și demonstrată demografic tendința apariției unor „valuri” de migranți, corelate cu secvențele de expansiune, respectiv de regresiune economică resimțite de continentul european.
Cu toate acestea, tendința persistă și, în fiecare an, România pierde mii, chiar zeci de mii de muncitori, specialiști și studenți din toate câmpurile de activitate. Argumentul cel mai adesea citat este gama mult mai largă de oportunități economice, carieristice și academice de care dispun statele occidentale. În plan educațional, este lesne de înțeles de ce un absolvent de liceu ar prefera să obțină diplome de studiu la universități de prestigiu din Marea Britanie, precum Oxford, Cambridge, Imperial College, LSE sau UCL, în schimbul unora de la universitățile din România. Este atât o chestiune de psihologie colectivă, prin care reputația unor instituții este inerent asociată cu oportunitățile de viitor, cât și una concretă, care atestă veridicitatea raționamentului psihologic.
Cu toate acestea, studiind mai atent conținutul programelor oferite atât de statele occidentale, cum sunt Marea Britanie, Olanda, Franța, Germania sau Italia în Europa, dar și SUA, cât și al celor românești, se constată că discrepanța în termeni de materie și informații asimilate nu este deosebită, în niciun caz suficient de elocventă, prin sine, pentru a justifica exodul studenților, supranumit brain drain (lit. „exodul creierelor”).
De fapt, într-unele cazuri, programa susținută de universitățile românești este mai complexă și oferă o abordare mai largă a specializărilor în cauză. Desigur că ceilalți factori au o pondere mult mai mare în decizia absolvenților de a părăsi țara, însă acest eveniment naște un paradox demografic, însoțit de o „spirală” fenomenologică în plan economic. În paragrafele următoare, această suită de situații vor fi abordate, în paralel cu o demonstrație constructivă a unei potențiale măsuri privitoare la soluționarea acestora, nu numai prin efort politic, ci și prin acțiune colectivă.
- Paradoxul universitar
Paroxismul care se impune, în momentul de față, asupra sistemului de învățământ superior românesc, vizează calitatea actului educațional prin prisma calității și cantității populației studențești.
Într-o explicație prozaică, volumul crescând de studenți români care urmează cursurile unor instituții de peste hotare este, de regulă, compus din indivizi care dispun de un mare potențial academic și profesional, care și-au demonstrat potențialul încă din anii de liceu (competiții naționale și internaționale, voluntariate, olimpiade etc.), dar și din cei care aderă la dezideratele acestora, dorind a urma un parcurs similar în studenție și ulterior. Așadar, populația studențească rămasă în România pierde o parte semnificativă din potențiala „elită națională”. Cum universitățile din România ajung, uneori, să gestioneze un colectiv alterat, cadrele didactice nu își pot duce la bun sfârșit materia ce se necesită a fi parcursă, informațiile asimilate se reduc ori se pierd, pe fondul dezinteresului, iar, finalmente, competențele absolvenților sunt pe măsură, voit sau nu. Rezultă, în timp, o degradare a reputației învățământului superior din România, care exacerbează emigrația studenților de la un an la altul.
A nu se înțelege, din acest raționament prescurtat, că situația descrisă este una generală, întrucât există, în continuare, în România, numeroși studenți valoroși care ating performanțe deosebite în toate domeniile de activitate și care își încununează educația cu o formare profesională desăvârșită și o carieră în consecință, îndeosebi într-o gamă selectă de specializări universitare, care și-au păstrat rigorile de recrutare și care presupun, prin dificultatea pe care o subîntind, efort individual susținut (precum Medicina, Automatica și Calculatoarele, Dreptul etc.). Cu toate acestea, ceea ce situația descrisă pune în evidență este că învățământul superior din România pierde un număr îngrijorător de viitori specialiști într-un curent care se auto-amplifică. Există, bineînțeles, o pleiadă de alți factori inerent aliați acestui fenomen. În afara unei lipse de oportunități economice și profesionale, aparente sau concrete, se înscriu altele, precum:
- Numărul ridicat de locuri oferite de universitățile din România, element care implică precis diluarea calității prin cantitate. Învățământul superior este, prin definiție, menit să ofere populației cu o capacitate intelectuală peste medie șansa de a se specializa și a-și valorifica potențialul într-un domeniu sau în altul într-o măsură mai mare decât cea conferită exclusiv de studiul preuniversitar. Excesul de locuri, datorat atât gradării finanțării de la stat pe baza numărului de studenți (sistemul „per capita”), cât și sugestiilor propuse de către Uniunea Europeană, privitoare la ponderea forței de muncă cu educație superioară, devine un paradox de sine stătător. Creșterea numărului de studenți nu se realizează, evident, prin mărirea numărului de indivizi cu capacități intelectuale deosebite, ci prin reducerea standardelor până la un nou minim (demers în care statutul opțional al examenelor de admitere joacă un rol primordial).
- Diluarea potențialului rămas în țară de către colectiv. După cum a fost lămurit anterior, România rămâne, totuși, cu o proporție semnificativă din totalul studenților „performanți”. În virtutea acestui fapt, tocmai în numărul lor redus rezidă posibilitatea ca aceștia să nu-și valorifice pe deplin potențialul. Psihologia colectivă a atestat cu mult timp în urmă omniprezența instinctului de turmă, potrivit căreia individul încearcă, uneori subconștient, să se înscrie în normele comportamentale ale colectivului cu care viețuiește. Astfel, dacă studenții cu potențial deosebit nu se află într-un număr suficient de mare pentru a-și autodefini un colectiv independent, este mult mai probabil ca aceștia să-și renege propriile avantaje academic-intelectuale în vederea integrării sociale.
- Climatul economic subordonat al României. Chintesența actului educațional zace în înzestrarea elevului cu o serie de cunoștințe necesare activării acestuia în societate și valorificării sale în activitatea economică, socială și culturală. În această accepțiune utilitară, evoluția economică a României în ultimii 20 de ani o afirmă ca fiind situată în periferia statelor dezvoltate. Hipertrofia sectorului terțiar (servicii), în detrimentul sectorului secundar (industrie) și aflată în corelație cu o aparentă conservare a sectorului primar (agricultură, exploatarea resurselor naturale), dar și cu stagnarea (chiar declinul) sectorului cuaternar (cercetare) înscriu economia Românească într-o dublă polaritate, care o plasează într-un dezavantaj economic și strategic: este o semnificativă piață de consum și un mare producător de materie primă (de la petrol și gaze și până la lemn și cereale), lipsindu-i veriga intermediară, anume industria de procesare. În relație cu situația educațională, acest lucru se reflectă prin faptul că numărul de absolvenți ai universităților românești este nu arareori mult prea mare pentru necesitățile economiei. Acest fapt conduce, ulterior, la un puternic curent de emigrație și din partea forței de muncă calificate.
- Spirala economică
Ciclicitatea emigrației studenților din România decurge din paradoxul anterior enunțat drept consecință directă. Această dimensiune vizează, în primul rând, impactul economic pe care studenții emigranți l-ar fi putut avea dacă ar fi rămas în țară și, în al doilea rând, măsura în care întreaga populație studențească și, prin extrapolare, totalitatea tineretului și chiar a poporului român ar fi putut decide cursul statului și al națiunii. Fiind un fenomen profilat încă din anii 1990, imediat după căderea regimului comunist, există nenumărate exemple de tineri absolvenți de liceu sau de facultate care emigrează în străinătate, fiind valorificați de către corporații multinaționale, de universități, chiar și de administrații străine. Curentul fiind amplificat, numeroase noi inițiative, proiecte de cercetare, afaceri și reforme sunt pierdute din orizontul materializării, fapt ce întreține starea de stagnare sau declin a parametrilor aferenți în țară, accentuând și mai departe pierderea autonomiei economice, sociale, culturale și, așadar, accentuându-se în repetate rânduri, prin intermediul emigrației sporite.
În acest timp, statul român menține o poziție inertă în fața potențialului deosebit (însă, din nefericire, frecvent risipit sau pur și simplu latent) al studenților rămași în țară, darămite în fața potențialului comparabil pe care îl pierde prin numeroșii studenți care emigrează! Ba mai mult, statul român demonstrează, în continuare, o politică potrivnică performanței în educație, prin măsurile de austeritate drastice reflectate în tăierea burselor elevilor și, mult mai important, în tăierea salariilor cadrelor didactice și a fondurilor primite de către unitățile de învățământ (compensate, bineînțeles, de o creștere bruscă în veniturile conducerii, pe membrii căreia îi invit să comenteze tranziția finanțelor). Se poate concluziona lesne, din acest status quo fatidic, faptul că statul român activează împotriva interesului național de progres economic, tehnologic și cultural, preferând importul acestor elemente, adeseori neechitabil, în locul utilizării resursei umane enorme de care a dispus și de care, surprinzător, încă dispune.
Spirala economică este ilustrată cel mai clar de un simplu studiu, pe care îi invit și pe cititori să-l desfășoare. Apelând la experiența personală, am cunoscut personal, dar și prin documentare, numeroși tineri, absolvenți de liceu sau în prezent studenți, care studiază sau intenționează să studieze în străinătate. Întrebându-i, în afară de motivele din spatele acestei decizii, dacă ar fi interesați să revină în țară, la încheierea studiilor superioare, majoritatea au răspuns negativ. Cerând lămuriri, majoritatea au răspuns, în esență, tot cu o întrebare: „Pentru ce să mă întorc?” Întrebarea pe care aceștia o pun (și pe care și eu mi-o pun, la rându-mi), făcând abstracție de unele nuanțe sarcastice, este îndreptățită. Cu toate acestea, răspunsul este unul bilateral, ținând atât de responsabilitatea statului român (momentan neasumată) de a pregăti un climat ospitalier repatrierii studenților expați, cât și de voința acestora de a reveni, în pofida unor dezavantaje inerente ale acestui demers, din dorința de a aduce o schimbare în patria lor. Veridicitatea năzuinței anterioare este, momentan, una pusă sub semnul întrebării, însă explicațiile privitoare la evoluția acesteia depășesc atribuțiile publicațiilor.
Pe de-o parte, statul român ar trebui, în mod firesc, să își asume responsabilitatea în ceea ce privește dezvoltarea țării în toate aspectele pe care le poate presupune. Ideal vorbind, funcția statului este aceea de a reprezenta interesele propriului popor într-o măsură cât mai mare, în plan intern, dar și extern. Faptul că situația economică a poporului (a se deosebi de stat și de agenții economici pe care acesta îi poate favoriza) se înscrie pe o curbă descendentă și turbulentă, demonstrează disocierea aparenței (deci a idealului) de esență, într-un profanat aforism machiavellian.
În mod concret, poate fi vorba de o multitudine de măsuri, inclusiv în cadrul sistemului de învățământ. Sporirea volumului de investiții în cercetare, implicit înzestrarea unităților de cercetare cu dotări de actualitate reprezintă un element de seamă în multitudinea de schimbări ce pot fi implementate, întrucât ar permite, în timp și cu investiții adecvate, afirmarea României ca un pol stabil al inovației, fapt ce ar atrage nu numai investitori străini, ci ar nutri, totodată, dezvoltarea capitalului local. Acest lucru decurge din faptul că retenția presupușilor tineri cercetători asigură continuitatea bazei intelectuale necesare formării specialiștilor în ariile economice afectate acestora, specialiști dintre care, chiar și în lipsa altor măsuri însemnate, ar rămâne o pondere și mai mare în țară, valorificându-se în activitățile economice existente, aducându-le îmbunătățiri, sau chiar lansându-se în antreprenoriat. Cea din urmă chestiune poate fi dublată, în vederea abordării polarizării economice menționate anterior, prin măsuri protecționiste, care favorizează dezvoltarea afacerilor (așadar și a capitalului) autohton. Învățământul preuniversitar ar beneficia, de asemenea, de un aport suplimentar de cunoștințe științifice și nu numai. Redresarea sferei științifice în plan național ar conferi educației, la nivel general, o imagine îmbunătățită, care, prin prisma unor dotări adecvate ale laboratoarelor și centrelor universitare, ar putea ajuta la retenția intelectului în țară și, așadar, la formarea de noi cadre didactice competente, facilitând perpetuarea fenomenului.
Pe de altă parte, problema poate fi pusă și în legătură cu situația studenților emigrați și, implicit, în legătură cu perspectivele acestora de viitor. După cum a fost amintit anterior, există o proporție semnificativă din rândurile expaților care nu întrevăd revenirea în țară ca pe o posibilitate și/sau dorință, însă chestiunea întreruperii ciclicității exodului demografic poate fi soluționată exclusiv prin alinierea celor două componente primordiale într-un act unitar. Într-o accepțiune vag fatalistă, se poate afirma că, în lipsa unor măsuri sesizabile luate de către stat în vederea interesului național, schimbarea poate veni de la națiune, apoi fiind indusă și în plan administrativ, formal.
Cu alte cuvinte, schimbarea mentalității colective, cu prisosință în cadrul unui regim democratic (idealizat după scrierile lui Platon), se poate răsfrânge asupra administrației ce subîntinde colectivul în cauză. Prin prisma conceptului de conștiință națională, cetățeanului îi revine o responsabilitate analoagă statului de a contribui la bunăstarea poporului, purtând totodată natura implicită a bunăstării individuale. În mod concret, emigranții apartenenți oricăreia dintre categoriile de vârstă, fie că sunt studenți, masteranzi, doctoranzi sau specialiști și muncitori, constituie un potențial de reformă și, totodată, de înălțare a condiției naționale în toate planurile. Asimilând, pe baza fondului empiric oferit de timpul petrecut peste hotare, idei și concepte benefice națiunii, încă neimplementate, aceștia le pot teoriza, chiar și aplica, revenind în țară. Dispun de posibilități vaste, de la a-și începe propriile inițiative antreprenoriale și până la simpla vociferare a convingerilor prin intermediul mass-media, prin aceasta întărind valențele democratice ale regimului actual și exercitându-le dimensiunea participativă. Precis prin această acțiune populară, la care toți cetățenii se pot angaja nestingherit, exprimându-și opiniile, invitând la dezbatere publică, se realizează nu numai protejarea valorilor democratice ale societății românești, ci și progresul social, cultural și educațional, asigurând o dialectică perpetuă a ideologiei naționale.
Las invitația la o comparație obiectivă a evoluției economice a României cu cea a Chinei în ultimii 25 de ani, precizând că, asemenea țării noastre, China s-a confruntat cu un val migrator de proporții covârșitoare, cu milioane de studenți aflați în străinătate. Cu toate acestea, până în prezent, procentul celor care se repatriază ajunge la circa 66%, existând o vădită interdependență între curentul de revenire și dezvoltarea economică fulmninantă a Chinei, marcată de o liberalizare controlată și de un grad înalt de protecționism.
Concluzionând, invit cititorii să își pună următoarele întrebări: „Oare ce aș fi dispus să fac pentru viitorul țării?”,„Oare ce ar fi dispusă țara să facă pentru viitorul meu?” și „Cine decide cu adevărat viitorul țării?”
______________
Despre autor: David Dumitrescu a absolvit clasa a XII-a la Colegiul Național „Carol I” din Craiova, fiind medaliat cu argint și cu aur la olimpiadele europene și internaționale de geografie în perioada 2023-2025, scriitor de proză și poezie, cu un vădit interes pentru problemele politice, sociale, respectiv economice, atât naționale, cât și internaționale.
Nota redacției: Opinia elevilor este esențială pentru școala din România, pentru viitorul ei și al nostru. Încurajăm și susținem elevii să-și exprime părerea, să analizeze sistemul actual, să propună soluții la problemele pe care le întâmpină și să popularizeze viziunea lor asupra Educației. Publicarea opiniilor elevilor pe Edupedu.ro nu înseamnă automat că publicația susține aceste idei sau propuneri. Trimiteți opiniile pe redactie@edupedu.ro.
