Profesoara și lingvista Rodica Zafiu a susținut un discurs la Academia Română, miercuri, de Ziua Culturii Naționale, prin care a descris starea actuală a culturii umaniste și a subliniat efectele schimbărilor din acest domeniu asupra educației și a limbajului tinerilor.
Rodica Zafiu atrage atenția asupra unei transformări în peisajul cultural contemporan. În discursul ei a oferit ca exemplu cărțile care sunt expuse în librării, în mare parte de dezvoltare personală, în locul operelor literare clasice. Profesoara consideră și că obligația morală de a cunoaște operele fundamentale pare că a dispărut, iar profesorii confirmă acest fenomen și semnalează lipsa culturii generale a tinerilor, susține ea:
„Librăriile își pierd treptat rafturile cu clasificări ale domeniului umanist, critică, literar, eseu, lingvistică, expunând în schimb masiv volume și broșuri din așa-numita dezvoltare personală. Odată cu multiplicarea și pulverizare a informației, referințele comune lipsesc tot mai mult. În plan social, obligația morală de a cunoaște reperele culturale, operele fundamentale pare să fi dispărut. Profesorii se plâng de lipsa culturii generale a tinerilor. În limbă, riscul e de a pierde conotațiile culturale, de a ignora sensurile, cuvintele și expresiile vechi care se învață de obicei prin lecturi extinse și de a face intertextualitatea accesibilă doar prin note de subsol, ca în traduceri”, a afirmat Rodica Zafiu.
Discursul integral al profesoarei și lingvistei Rodica Zafiu, la Academia Română, de Ziua Culturii Naționale:
Am să trec la cele câteva cuvinte pentru care le-am pregătit pentru această ocazie. Într-o recentă carte provocatoare, eseistul și politologul francez Olivier Roy afirmă că trăim o criză globală a culturii, manifestată printr-un soi de aplatizare, de punere pe același plan a valorilor și a cutumelor, fără ierarhie și fără profunzime. Eseistul se referă la cultura în sens larg, antropologic, dar și la cultura pe care o numim înaltă, la canonul cultural al unei tradiții. În domeniile pândite în prezent de riscuri include și limba, care și-ar pierde din puterea de evocare culturală, devenind doar un cod al comunicării practice, eficiente, simplificate. Ipoteza dramatică este că am asistat pretutindeni la un fel de sfârșit al implicitului, în măsura în care acesta presupune referințe comune, un cadru de cunoștințe și valori împărtășite.
Un indiciu al pierderii acelei tradiții culturale care ghida comportamentele dezirabile ar fi proliferarea, în momentul de față, a reglementărilor explicite, a numeroaselor coduri. Unele dintre lucrurile pe care le constatăm în societatea românească par, într-adevăr, să corespundă acestor tendințe mai generale observate, iată, cu îngrijorare în spațiul altor culturi europene. Librăriile își pierd treptat rafturile cu clasificări ale domeniului umanist, critică, literar, eseu, lingvistică, expunând în schimb masiv volume și broșuri din așa-numita dezvoltare personală. Odată cu multiplicarea și pulverizarea informației, referințele comune lipsesc tot mai mult. În plan social, obligația morală de a cunoaște reperele culturale operele fundamentale pare să fi dispărut. Profesorii se plâng de lipsa culturii generale a tinerilor. În limbă, riscul e de a pierde conotațiile culturale, de a ignora sensurile, cuvintele și expresiile vechi care se învață de obicei prin lecturi extinse și de a face intertexualitatea accesibilă doar prin note de subsol, ca în traduceri.
Codificare excesivă nu e poate încă o trăsătură definitorie în cazul nostru, deși lumea universitară, de exemplu, a trecut destul de rapid de la un consens asupra practicilor proprii la o birocrație excesivă, e tulburător că ceea ce se deplânge uneori ca fiind o schimbare locală a culturii naționale provocată de globalizare, deci de o presupusă aculturație sub presiunea și în avantajul altei culturi, pare să fie o problemă și o preocupare contemporană generală, în același fel în care produce îngrijorare generalizată și ignorarea de către un public larg a culturii științifice, punerea la îndoială a principiilor și a achizițiilor ei în spațiul public, ceea ce într-o altă carte recentă al lui Tom Nichols a fost numit, citez din traducerea românească: „sfârșitul competenței sau discreditare a experților”.
Sunt și câteva indicii lexicale ale crizei care pune în discuție definiția actuală a culturii. Limitele dintre cultura înaltă și cultura de masă și mai ales cele dintre cultură și divertisment s-a produs în general prin calc semantic din engleză, o interferență. Termeni care nu aveau legătură cu cultura în sens restrâns se aplică tot mai mult acesteia, în vreme ce termeni care erau specifici culturi înalte își lărgesc sensul și ajung să denumească în primul rând forme ale culturii de masă meșteșuguri, divertisment, chiar situații de viață cotidiană.
În uzul actual, mai ales în jargonul profesional și în presă, cuvântul „industrie” se aplică unor domenii care preferau în trecut asocierea cu termenul artă: industrii creative, industria filmului, industria muzicală, industria cărții. Eliptic, a face o carieră în industrie se aplică în contexte specifice succesului artistic. În schimb, o terminologie a artelor și a teoretizării lor, de exemplu, a teoriei literare este tot mai des aplicată unor scopuri practice și unor experiențe cotidiene.
Creativii sunt cei care produc mesaje publicitare. Stil și stilist se referă la modă și la coafură. Narativul folosit obsesiv e orice explicație care construiește o poveste. Patetic înseamnă jalnic, epic și dramatic sunt simple hiperbole. S-a petrecut, pe neobservate, o schimbare și în uzul cuvântului „artist”, folosit multă vreme cu sensul de creator de artă – în dicționarul lui Șeineanu, cel ce cultivă frumoasele arte și folosit în trecut în special pentru a desemna actori, pictori, sculptori, cum de fapt s-a petrecut și azi în această adunare. În presa actuală însă, cuvântul apare cel mai frecvent cu sensul de cântăreț și cu o singularizare specifică presei tabloide. Fiecare este, pe rând, marele sau marea artistă a României.
O sintagmă destul de derutantă, tot calcheată din engleză și specifică mediului digital e și „creator de conținut”. Cuvintele care o alcătuiesc sunt neașteptat de generale, amestecând indistinct cultura cu prea multe alte activități.
Poate că aceste schimbări nu sunt totuși atât de îngrijorătoare, dacă undeva, și anume nu într-o rezervație sau un cabinet de curiozități, ci într-o zonă cel puțin la fel de solidă ca a cercetării științifice, continuă să se cultive complexitatea, dificultatea, ambiguitatea ca resurse indispensabile inteligenței, plăcerii estetice și creativității. Un exemplu de persistență și rezistență culturală este chiar cel pe care ziua de azi îl evocă nu doar ca sărbătorire a culturii, ci, cum s-a spus, și ca început al anului Eminescu. Un autor fundamental trăiește prin recitiri și ecouri în contemporanitate, cum a fost Eminescu recitit și rescris de poezia românească din secolul următor, au arătat deja, cu decenii în urmă, cercetări serioase. Amintesc aici studiile Ioane Em. Petrescu și ale Ioanei Bot, care au urmărit reluarea unor imagini, citarea versurilor, tipare prozodice, parafraze și viziuni eminesciene regăsite în poezia de mult mai târziu.
Cele mai interesante ecouri intertextuale nu sunt doar simple citate, ci amprente stilistice și reinterpretări ale unei viziuni eminesciene, ca în „Clipa cea repede” a lui Nichita Stănescu, citez: „N-au descifrat câmpia mare/ marea cea mare,/ viața prea singură/ ce ni s-a dat, ecoul evident din ”Stelele în cer”, sau ca multe versuri din ”Levantul” lui Mircea Cărtărescu, de pildă, într-un fragment în care se suprapun tipare prozodice și retorice din ”Scrisoarea I”, a IV-a, a V-a, „Venere și Madonă”, „Povestea teiului”. Iar sensul lor nu e deturnat, ci rescris într-o alte cheie, urmărind relativismul lumilor imaginare.
Ecourile eminescene sunt în continuare puternice în literatura contemporană. Cele mai interesante, de fapt, nu sunt citările explicite, ci asimilările profunde ale unei formule stilistice complexe și ambigue, nu numai în poezie, ci și în unele direcții din proza actuală. Nu mă refer aici la cărțile care l au chiar ca personaj pe Eminescu, deși au apărut în ultima vreme și volume din această categorie și, de exemplu, la felul în care în romanul Ioanei Pârvulescu „Viața începe vineri”, trecerea dintr-o epocă înaltă a personajului evocă clar subtilitatea stilistică a trecerii lui Dionis în lumea călugărului Dan sau la felul în care proza lui Eminescu este prezentă, din nou, în proza lui Mircea Cărtărescu, în descrierea unui spațiu imaginar și simbolic care cuprinde labirintul, scara în spirală, bolta, în relativizarea timpului, în proiecțiile onirice, în viziunea macro-cosmosului reflectat în micro-microcosmos. În partea a III-a a romanului „Solenoid” se găsește cea mai directă confesiune naratorială asupra efectului pe care l-a putut avea asupra unui cititor copil-adolescent descrierea din proza eminesciană denumită de Călinescu „Avatarii faraonului” Clar lectură modelatoare și de identificare, care e de fapt confirmată de analiza atentă a a operei.
O să închei cu citatul unui fragment din acest pasaj care mi se pare foarte interesant: „Pagina pe care am citit-o atunci înainte să plec la Voila, e unul dintre cele mai importante lucruri din viața mea. Cu pagina aceea am început de fapt să citesc cu adevărat. E povestită experiența de lectură la prezent, dar curând nu mai văd nici literele, nici paginile, nici leagănul și nici parcul. Lumea mea dispare și canalambicurile întortocheate ale visului se arată deodată o altă lume, un alt spațiu vizual și mental în care mă dizolv cu o uimire solemnă. Acolo e seară, este o apă sfântă și limpede sub luna ce plutește ca un măr de aur în cer.
Citeam în leagănul verde acea primă pagină dintr-o carte mare și albă și nu puteam crede nu că a putut cineva să o scrie, ci că eu eram în stare să o primesc, s-o descifrez, s-o transpun din logica altei minți în logica minții mele. Să îmbrac scheletul particulației fine și simetrice, cu carnația propriei mele vieți, a propriilor mele amintiri. Cine construise acel Memfis, încărcat de oglindire a stelelor, acele palate megalitice și bizare? Un om mort demult implantase în creierul meu o grefă, o felie din creierul lui”.
Atât timp cât asemenea texte există, sunt traduse și pot produce, la rândul lor, alte grefe în care acționează implicitul și comunitatea de referințe culturale, cred că putem înfrunta și depăși aplatizarea sau crizele culturii.
8 comments
Nu văd care este problema. Arta nu este pentru mase. Nici critica literară, nici știința. Este firesc să nu vezi numele lui Dostoievski in toate vitrinele (deși acum e pe cartea lui Alex Christofi despre el :)), și nici în toate bibliotecile personale, cum nu te aștepți să vezi nici cine știe ce lucrări de chimie sau medicină la secțiunea Best sellere. La fel, nici picturile lui Gauguin nu sunt pe pereții oricărui apartament, etc.
Este normal să se predea in scoli despre cei mai de vază oameni ai tuturor domeniilor, dar nu vad drama din spatele comentariilor doamnei Zafiu. Mie mi se pare chiar că librăriile au devenit spații ale tuturor, și mă bucur. Înainte erau niște locuri scorțoase in care intrai doar erai student sau profesor sau cine știe ce specialist.
Doamna Zafiu, elitistă, este aparent lezată că acum poți să cumperi și cărți de parenting din librării, nu doar cărțile de critică literară ale colegilor de universitate, care te adorm înainte să ajungi cu ele la casă (nu acasă :)))
Când mă gândesc la anii de școală în care literatura era împărțită cu barda în literatură minoră și literatura majoră, după gusturile unor critici plictisiți, îmi saltă și acum o sprânceană cu mult deasupra celeilalte, ca sa îl parafrazez pe clasicul Creangă. Nu aș da o poezie de Topârceanu pe trei volume ale lui Eminescu și prefer oricând o carte de self help Orbitorului lui Cartarescu.
Prostii !
Dupa cum sustine I.Kant,a avea gust,evident estetic, inteligenta nu e obligatorie.
Pe langa ce zic oamenii aici (ca ei stiu bine), am sa adaug si eu ceva.
Pai, daca de la dumneavoastra, de la Academie nu pleaca, stimata doamna, nici o influenta in acest sens spre profesorii de la genunchiul dumneavoastra, al academicienilor, apoi ce sa ne mai miram?!
I-a vazut cineva pe profesorii de literarura pe la targurile de carte? Dar pe invatatoare? Au abonament la biblioteca municipala? Macar la cea oraseneasca au? Dar la w**z au, da?
“Mami, cum a fost azi la romana, unde ati ajuns?”
“Ee, a venit, si-a aruncat vreo doua genti si-o sacosa pe catedra si n-am inteles nimic”
“??? Dar o poti intreba daca nu intelegi, da?”
“Hmm. E foarte rujata si priveste mai mult tavanul decat pe noi”
(dialog real de la prieteni-parinti)
Eu va cred ca dialogul este real, problema este ca asemenea dialoguri sunt auzite de copil in familie inainte sa dea asemenea replici ca raspuns. Eu nu am comentat niciodata in fata copilului cum se imbraca profesoara de romana, ce genti poarta si ce gesturi face cand intra in clasa. In primul rand ca este lipsa de bun simt! Si apoi, nu ar fi o surpriza ca fiica mea sa isi piarda respectul fata de profesoara, si nu ar fi in avantajul nimanui, nu? Se vede de la o posta cum se vorbeste in fiecare familie, nu trebuie sa fii detectiv. Inainte sa judec profesoara rujata, care pana la urma nu vad cu ce a gresit, judec parintii prieteni despre care povestiti: oamenii respectivi nu inteleg ce deserviciu isi fac lor si copilului vorbind asa despre cei care, de bine, de rau, sunt modele pentru copil ore intregi pe zi, zile intregi in an.
Legat de profesorii de literatura si absenta lor de la targurile de carte, nu stiu ce sa zic. Cred ca nu a pazit nimeni intrarea si a verificat ecusonul cu meseria fiecaruia ca sa spuna cu nonsalanta “i-a vazut cineva pe profesorii de literatura la targuri”? Eu cunosc o invatatoare care merge la biblioteca, poftim 🙂
Ma tot intreb ce a fost mai intai, oul, sau gaina. Eu am avut profesori la care intelegeam ce mi se preda fara sa fiu vreun mare geniu. Nu ma ajutau parintii la teme, ma descurcam singura, la fel ca majoritatea colegilor. In fiecare clasa erau 2-3 copii absolut extraordinari, si 2-3 copii absolut idioti. Restul (si eram uneori 40 in clasa) erau copii normali, care nu aveau nevoie de nimic altceva decat ce se preda la clasa ca sa inteleaga si sa isi faca temele.
Pe de alta parte, nici nu auzeai copiii batandu-si joc de rujul profesoarei de romana. Nici parintii nu criticau profesorii, ba chiar ii admirau si respectau. Si nici oameni random nu se jurau pe internet ca nu niciun profesor de literatura nu a calcat in viata lui la un targ de carte sau in vreo biblioteca. Oamenii mai sunt si cum ii tratezi, presupun. Daca parintii rad pe la colturi de rujul si sacosele profesoarei de romana, elevii il iau pe “nu inteleg nimic” in brate, nu e de mirare ca profa se uita in tavan la ore..
unii profesori ei înșiși nu mai dau doi bani pe cultura națională și valorile naționale ..a început moda excursiilor în străinătate …aici s au plimbat peste tot cu elevii …explorează acum mapamondul
Pai a dispărut!!Literatura a devenit cea ma scârboasă materie!!E prezentata intr-un mod atât de neatragator încât nici eu nu as mai fi învățat literatura în asa condiții!!E un erou cine o învață!Nu știu cine a schimbat perspectiva după anii “90 dar…sa plece!Sa lase pe altul!!