Nu e una mai diferită decât alta. Toate, chiar toate, nu fac altceva decât să te poarte în trecut. Întrerup periodic prezentul, te întorc în timp și îți evocă motive de celebrare a unor clipe, zile, ani sau chiar decenii de apariții glorioase. Uneori pretind că te invită la bucuria unei fericiri pe care e musai să o trăiești sau măcar să o mimezi. Inclusiv ziua de naștere e inclusă, printre aceste zile glorioase, pe care cei apropiați se așteaptă să o aniversezi cu fastul cuvenit. Ajungi astfel să te confrunți cu un fapt de notorietate: dacă te-ai ghida după calendarul unora, care tot îndeamnă media să asocieze zile cu celebrări (de la ziua Mărțișorului sau a lui Valentin la ziua apei, a minerului, a învățătoarei sau a mai știu cui…), vei sfârși prin a petrece fiecare zi ca o aniversare a trecutului.
Asta e prea mult, evident cade în paradox: dacă fiecare zi ar fi asociată cu o aniversare atunci toate zilele ar fi așa de asemănătoare că… ar dispărea aniversarea. Am trăi într-o lume fără aniversări.
Ziua Națională e, însă, cu totul altceva. Eu, unul, cel puțin, vreau să fie altceva. Vreau să fie considerată ca evadând din toate stereotipurile, la fel ca ziua de naștere a fiecăruia. O privesc sub semnul îndemnului de a mă identifica, neapărat cu mândrie, cu trecutul țării. O simt cum mă cuprinde în prezentul său, de care nu mă pot despărți întrucât mă prinde din toate părțile și mă strânge cu forțe atât de puternice că nu mai văd nimic clar în jur și nu mai simt altceva în afară de presiunea acelor forțe.
Dar despre viitor, ce să spun în această zi aniversară a națiunii? Mai ales că el contează cel mai mult, inclusiv în despărțirea de prezent. Nu doar pentru mine, ci pentru fiecare dintre noi. Azi, un fapt e clar: nicicând în istoria noastră națională nu a existat, ca în aceste vremuri, un număr atât de mare de tineri de-ai noștri care să-și vadă viitorul doar în afara țării. Și nicicând ca până acum nu au existat asemenea deschideri și oportunități de căutare, descoperire și consacrare individuală în afara țării. Porțile exterioare țării le sunt deschise. Sunt invitați, sunt așteptați, li se oferă cam de toate.
Horribile dictu, porțile națiunii noastre le sunt simbolic ferecate. Adică totul pare că se închide odată cu educația precară din primii ani de viață și cu menținerea sub obrocul ignoranței a secretelor descoperirii lumii prin educație. Triste vremuri de aniversară! Cum să facem pentru a ne ridica deasupra lor? Cred că nu ne mai rămâne altceva de făcut decât ca fiecare să descoperim ce-i de făcut și apoi să ne unim în acțiune. O nouă Unire!
__________
Despre autor:
Opinie semnată de sociologul Lazăr Vlăsceanu, cercetător și profesor al Universității din București, cu doctoratul în Sociologie obținut la London University, Institute of Education, în 1976, autor a numeroase volume și cercetări și cel care a realizat selecţia textelor şi studiul introductiv la: “Basil Bernstein, Studii de sociologia educaţiei”. În 2019 a publicat cartea „Educație și putere. Sau despre educația pe care încă nu o avem”.
Lazăr Vlăsceanu este unul dintre cei mai proeminenți sociologi români, profesor și cercetător în cadrul Catedrei de Sociologie pe care a condus-o la Universitatea din Bucureşti, director adjunct al Centrului European UNESCO pentru Învăţământul Superior (UNESCO-CEPES) în perioada 1992-2007.
A absolvit Universitatea din Bucureşti, obţinând în 1970 diploma în Filosofie (Pedagogie). A urmat doctoratul în Sociologie la London University, Institute of Education, diplomă obținută în 1976 (sursa). Este membru în Consiliul General al CNATDCU, a făcut parte din Comisia Prezidenţială pentru analiza şi elaborarea politicilor din domeniile educaţiei şi cercetării care în 2007 a publicat raportul România educaţiei, România cercetării, care a stat la baza Legii educației nr. 1/2011 în vigoare în prezent, dar modificată masiv de guvernele care s-au succedat în ultimii 10 ani.
Foto: Lucian Tudose – Agerpres Foto / Lazăr Vlăsceanu
Redacția
Mihai Peticilă
C.I.
David Dumitrescu
Alexa Stănescu
Raluca Pantazi