Profesorul și exploratorul Alexandru Stermin: Curiozitatea ucide educația! Ce o mai poate salva?

Am pariat mereu pe curiozitate, ca ceva ce ne-ar putea salva de stihiile spiritului (cum ar fi intoleranța, fanatismul, indiferența morală, etc), ne-ar putea ține departe de manipulare și ne-ar putea vindeca de scenariile unui viitor utopic adus de personaje salvator. Pe scurt, am crezut că ea, curiozitatea, va salva lumea și va ție flacăra educației aprinsă mereu. Am spus asta în ultima vreme, constant și recunosc, cu patos. Sunt conștient, însă, că de fiecare dată mă găseam bântuit de gândul că tot ea ne poate ucide. Nu e gândul meu, e al tradiției, al lumii din care vin. Așa că m-am așezat față în față cu această umbră și, curios,  am vrut să văd ce ascunde. 

Curiozitatea a ucis pisica, e proverbul celebru, publicat pentru prima dată în anul 1873,  în cartea lui James Allan Mair. N-am înțeles de ce tocmai pisica, atâta vreme cât dintre toate animalele din jurul nostru, pisicile nu-s cele mai curioase. Din experiența mea de biolog, pot spune că am văzut câini, găini, muște și alte animale, mult mai curioase decât felinele noastre preferate. Am aflat, până la urmă, că n-are rost să-mi mai bat capul cu pisicile, proverbul a fost modificat intenționat sau consemnat greșit, căci prin secolul  XVI, în piesele lui  Ben Jonson și Shakespeare apare zicala Care killed the cat. Adică îngrijorarea, preocupare, au ucis pisica,  cu referire la spiritul lor impasibil, indiferent. Până la urmă, ce ne interesează aici e că a prins acest proverb, s-a răspândit și a căpătat notorietate. Nu cred că din cauza pisicii, ci mai de grabă din pricina curiozității, despre care spune că ucide. 

Asta nu-i un lucru nou, atâta vreme cât, din basmele și miturile noastre știm cum gesturi mânate de curiozitate aduc pedepse dramatice și chiar moartea. Eva a mușcat din măr și asta a adus păcatul peste noi toți, Pandora a deschis ulciorul din care au venit relele lumii iar Hansel și Gretel au pierit, prinşi în propria curiozitate.  Cu toate aste viața noastră s-a dublat și calitatea ei a crescut semnificativ tot datorită curiozității, care a adus pe lume noul și inovația și ne ajută să conviețuim, tot mai mulți, în lumea tot mai mică. Calitățile acestea contradictorii ale curiozității au făcut din ea subiectul nenumăratelor studii și preocupări. 

Mecanismele biologice ale curiozității încep să fie din ce în ce mai cunoscute și surprinzătoare. Implică experienţe ambivalente, legate de durere și de plăcere. Atunci  când ceva ne apare contradictoriu (adică în dezacord cu ceva ce noi știm deja) sau ca incert (cu final necunoscut sau multiplu) naște în noi o stare de frustrare, o stare în care până nu știm cum se organizează lucrurile, cum se conectează ele, nu putem să stăm liniștiți. Pe scurt, ne simțim frustrați și am da orice ca să depășim starea. Așa se face că nu lăsăm o carte bună din mână, ori ne uităm la următorul episod dintr-un serial, chiar dacă e trecut de 3 noaptea și știm că ar fi bine să dormim. Tot așa ne uităm fascinați la niște clipuri scurte pe reţelele de socializare, doar ca să înţelegem ce se petrece ori să aflăm finalul.  Curiozitatea nu ne dă liniște până nu aflăm, înțelegem. E ca atunci când cauți să îți satisfaci foamea sau setea. Nu degeaba spune un neurocercetător că oamenii sunt infovori, adică mâncăm informație, ne hrănim cu ea.

Dincolo de mecanismele frustrării se activează și mecanismele plăcerii. Când ceva este nou (din categoria Ştiaţi că) sau complex (când două situații aparent fără legătură par să fie conectate – conexiuni inedite ori teoriile conspirației) se activează circuitul plăcerii care ne face să repetăm comportamentul, să mai aflăm lucruri noi și să mai facem conexiuni. Asta explică plăcerea bârfelor. Ajungem astfel să căutăm noul, adică să scrollăm pe rețelele de socializare sperând că acolo vom găsi ceva nou sau că vom conecta într-o nou formă elemente vechi. 

Curiozitatea ne împinge spre comportamente și procese psihice menite să ne ajute că evităm frustrarea și să căutăm plăcerea. Important este să înțelegem că de multe ori comportamentele sau procesele cognitive nu au ca scop principal nevoia de a descoperi informația aceea, de a conecta lucrurile și a înțelege specific acel eveniment, de a ne schimba o părere deja formată din dorința de cunoaște mai bine. Scopul lor prim este evitarea frustrării date de disconfortul creat și producerea unei noi experiențe plăcute. Așa se face că uneori ajunge să petrecem pe rețele zeci de minute, să tot scrollăm videouri care par interesante, dar la final să nu rămânem cu nimic. Închidem telefonul după o oră și ne amintim extrem de puține din tot ce am văzut. Crezând că învățăm ceva, n-am învățat nimic, ci tot ce am făcut a fost să căutăm plăcerea noului ori să trecem peste frustrarea data de materialele care ne prind cu știai că, până acum ai fost mințit, lucrurile nu-s cum crezi, nu-s cum sunt prezentare, adevărul este că… și așa mai departe. Căotăm, vizionănd acele materiel, să scăpăm de o frusstrare pe care tot ele ne-au indus-o, doar ca sa le dăm atenție. În acest context, curiozitatea nu ne ajută să învățăm mare lucru ci doar ne captează atenția.

În consecință curiozitatea, care ar trebui să ne salveze, ne ucide. Poate că nu ne ucide de tot dar ne ia timp din viață, adică ne ucide câte puțin. Ca să activeze în noi mecanismele curiozității, cele mai multe filmulețe nu pun accentul pe calitatea materialului, pe conținut, căci, după cum am văzut, nu asta contează, ci pe prezentare. Felul în care sunt prezentate activează noutatea, incertitudine, complexitatea sau contradicția.

Drogaţi de aceste mecanisme, consumăm materiale și ne consumăm timpul. Prinși de rețelele sociale pline de materiale care după vizionare lasă mai nimic în noi, ajungem să ne plângem de incapacitatea noastră de a acorda atenție prelungită unor evenimente, procese sau explicații. Și mai grav, pare că nu mai avem capacitatea să gândim mai mult și mai profund. Suntem, cum se spune, tot mai ignoranţi și mai proști. Ce straniu! Nimeni nu s-ar fi gândit unde poate să te ducă curiozitatea. 

Studiile spun că problema nu este în incapacitatea noastră de a gândi. Nu suntem mai proști, suntem însă extrem de obosiți. Toate aceste materiale ne promit un răspuns rapid livrat imediat, asta face ca într-un interval de timp scurt să consumăm multe asemenea materiale (1). În consecință, când un eveniment implică un timp mai lung de gândire, de procesare pentru înțelegere, pe de o parte îl evităm pentru că am fost înveţi cu recompense imediate, cu explicații dea-a gata și, pe de altă parte, pentru că suntem obosiţi deja de materialele consumate înainte, care au fost multe într-un timp scurt. 

Curiozitatea este cârligul prin care lume în care trăim ne consum timpul și ne obosește. Ne ucide și ne slăbește puterea minții. Problema este că, mai nou, mediul educaţional și includ aici clasele de la școala, cusurile de la universități și ateliere de formare, simțind competiția mediului virtual încep să recurgă la aceleaşi metode. Am fost în ateliere de formare și chiar am participat la ore, în clase din scoli generale și licee, în timpul inspecțiilor de grad. Timpul zbura incredibil de repede, prinși între table inteligente și tablete care ne captează atenția prin aplicații și jocuri menite să ne ajute să învăţăm. La sfârşitul celor 50 de minute care au trecu parcă în 15, mă întrebam cu ce am rămas, ce am învățat. Am răspuns la întrebări și am apăsat pe butoane ca sa aflăm informația, să face conexiuni și să ne corectăm, sau am făcut asta doar ca sa evităm frustrarea curiozităţii ori să căutăm plăcerea ei? 

Este evident că tehnologia contribuie semnificativ la procesul de învățare, dar e important să înțelegem ce înseamnă învățatea. Căci, de cele mai multe ori tehnologia devine doar un instrument de captare a atenției, de stimulare a acestui tip de curiozitate, care ne ține prinși în activități doar din nevoie de a evita frustrarea și a căuta plăcerea unei recompense imediate. Acest timp de captare a atenției nu ne duce în procesul de învățare care înseamnă momente de gândire, de analiză și implică efortul proceselor de discernământ.

 Pare că mult din ce înseamnă captarea atenției astăzi e legat de  implicare acestei curiozități care ne obosește și nu ne mai lasă timp de gândit și învățat. Studii (2) recente sugerează că în momentul captării atenției, a stimulării curiozotății se pot activa două mecanisme, în funcție de situație. Dacă atenția a fost captată de o situație de la care am primit rapid răspuns, atunci se activează mecanismul de căutare a ceva nou, pentru o nouă recompensă, pe când, dacă situația este una ce necesită gândire și procese interne de analiză, fie ne oprim și găndim, fie evităm situația și trecem în procesul de căutare a unei alte situații, doar de dragul noului, de dragul curiozității. Am ajuns în punctul în care, prin mijloacele pe care le avem, reușim să captăm atenția, însă asta nu duce întotdeauna la învățare ci, s-ar părea, o îngreunează.

Curiozitatea pare să ucidă și educația, atâta vreme cât strategiile ei încep să fie tot mai asemănătoare cu cele le mediului virtual. Ce am putea face? Curiozitatea este una din formele de energie care țin educația, care o însuflețește. Folosită excesiv și fără noimă, ca orice formă de energie, ajunge să facă mai mult rău și să nu fie sustenabilă. Uite cum, dintr-o dată, nici curiozitatea care credeam că ne duce la progresul cunoaşterii și al educației, nu mai este sustenabilă. Așa că, putem aplic în educație un principiul din ecologie – sustenabilitatea.  Ce ar însemna o educație bazată pe o curiozitate sustenabilă. 

Curiozitatea sustenabilă este cea care alimentează învățarea profundă și dezvoltarea cognitivă pe termen lung, spre deosebire de formele care exploatează atenția, care o captează atenția, dar blochează reflecția, integrarea și autonomia mentală.  Urmărim o întrebare pentru că vrem să înțelegem, nu doar pentru ca vrem să dăm un răspuns imediat, nu sărim de la o informație la alta, fără profunzime, fără reflecție, doar ca să alimentăm plăcerea recompensei imdiate. În activitățile care cultivă curiozitatea sustenabilă atenția este direcționată spre investigare și integrare, nu doar spre consum de informații scurte, fragmentate. Se pune accentual pe contexte de atenție nefragmentată, de reflecție, studiu sau explorare active cu folosirea tehnologiei dar cu evitarea multitasking-ului digital. La finalul unui asemenea proces ai sentimentul de expansiune mintală, nu de „suprasaturație” sau epuizare.

Metaforic e un fel de alergare după plăcere sau fugă de durere, cu alunecări și căderi în profunzime.  E un fel de a da sens celor învățate, e accesarea unei experiența în care timpul se dilată, nu mai trece. Acolo ne întâlnim cu noi înșine și cu sensul prin care lucrurile învățate rezonează în noi. Sunt momente în timpul orelor când elevii sau studenții nu au întrebări, când nu mai vor să afle nimic nou. Când nu mai au nevoie de clarificări din exterior. Tac. Nu din nepăsare ci dintr-o apăsare a întrebărilor ce prind sens. Cad pe gânduri. Asta este curiozitatea sustenabilă, cea care te împrietenește cu întrebarea, cea care te pune pe tine însuți în relație cu ea. E curiozitatea care te face să taci și să stai pe gânduri. E răgazul aristotelian. 

Suntem martorii unei inflații de curiozitate, care ne ucide și ne sufocă, dacă, asemeni oricărei resurse, nu este folosită sustenabil. Am trăit vremuri în care educația ne-a învățat, cultivând curiozitatea, să alergăm după nou și complex, să relaționăm cu incertitudinea și cu contradicția.  Acum ne găsim suprasaturați și obosiți de atâta alergat. Ce poate face educația este să ne învețe, în cursa noastră, să cădem. Să cădem pe gânduri. Să mai oprim din stimulii curiozității de consum, ai curiozității de implus  și să facem loc proceselor de analizăm, gândire și discernământ. În aceste exerciții ne vom găsi sensul, creativitatea și vom descoperi o nouă specie de curiozitatea, una sustenabilă, în care, ca orice orice om care trăiește din curiozitate și mirare, îmi pun speranța că ne va salva. 

1. Wojtowicz, Z., & Loewenstein, G. (2020). Curiosity and the economics of attention. Current Opinion in Behavioral Sciences, 35, 33–38. https://doi.org/10.1016/j.cobeha.2020.06.007
2. Agrawal, M., Mattar, M. G., Cohen, J. D., & Daw, N. D. (2021, August 12). The Temporal Dynamics of Opportunity Costs: A Normative Account of Cognitive Fatigue and Boredom. Psychological Review. Advance online publication. http://dx.doi.org/10.1037/rev0000309

__________

Despre autor:

Alexandru Stermin este biolog și explorator, profesor la Facultatea de Biologie și Geologie a Universității Babeș‑Bolyai (UBB) din Cluj-Napoca, unde predă anatomia comparată a vertebratelor, etologie, bioetică și ecologie umană. Este licențiat în biologie și teologie, are un masterat în filozofie și o formare în psihoterapie pozitivă. A participat la expediții în jungla Americii de Sud și în Siberia, fiind bursier la Universitatea din Greifswald și Universitatea de Stat din Rio de Janeiro. Este activ în popularizarea științei și conservarea naturii. În 2015 a contribuit la seria „Fauna României” („Păsări”) a Academiei Române, iar în 2017 a publicat „Jurnalul unui ornitolog”. Scrie în revistele „Sinteza” și „National Geographic”, iar în 2021 a primit Premiul de Excelență al Universității Babeș‑Bolyai pentru implicarea culturală și deschiderea spre comunitate.