Profesorul și exploratorul Alexandru Stermin: România în care am ales să rămân este țara unde oamenii muncesc și pun bază pe școală, ca să fie liberi, să nu ajungă robi – nici ai sărăciei, nici ai vremurilor și nici ai celor care încearcă să le cumpere sufletul cu povești frumoase

Am crescut în Viștea de Sus, lângă Făgăraș. În țara bivolilor. Foarte puțini aveau vaci. Era greu – clima rece, vremea păcătoasă, pământuri roditoare puține. În lumea asta îți trebuiau animale nepretențioase. Bivolițele tolerau vremea, boala, foamea și trăgeau bine la jug, spre deosebire de vaci. Toate astea erau valabile și pentru oameni – împărțeam aceeași lume și ne hrăneam din ea.

Aici am învățat că, dacă nu lucrezi, nu mănânci. Și am înțeles, de la mama, că școala e sfântă. Așa că, dacă vrei să faci ceva în viață, trebuie să muncești și să înveți.

Când eram în liceu, bunicul meu a vândut o bivoliță și mi-a cumpărat un calculator. Erau puțini în sat care aveau așa ceva. Apoi am plecat la facultate. Ai mei ne-au ținut în școală, pe mine și pe sora mea, cu banii din salarii și de pe cartofi. Mie mi-au plătit a doua facultate. Nu știu cum, dar s-au descurcat. Veneau de la fabrică, la amiază, și plecau, până seara, la câmp. Ei trăiau din ce aveau prin curte și din niște bonuri de masă.

Pe calculatorul luat din banii de pe bivolița bunicului meu mi-am scris tezele de licență.

Munca lor s-a topit în școala noastră, iar școala noastră s-a zidit din munca lor.

Școlile nu le-am făcut doar pentru noi. Duminica trecută vorbeam la telefon cu sora mea. Era în ziua ei liberă de la spital, însă mergea cu bicicleta prin sat, dădea injecții și schimba pansamente.

Am învățat, în Țara Făgărașului, că nu-ți bați joc nici de cine muncește, nici de cine face școală. Una fără alta nu te duc departe. Am învățat să-i prețuim și pe cei ce lucrează pământul, și pe elitele care gândesc cerul. Doar împreună putem merge înainte.

Într-un articol scris de un antropolog ajuns prin Viștea în anii ’30, se povestea despre cum un dascăl, în timpul liber, mergea și făcea școală cu o comunitate de romi. Trăiau în bordeie săpate în pământ. Cei mici umblau goi și desculți. Venea în mijlocul lor, la finalul săptămânii, să-i învețe carte. Scrie negru pe alb că, în acea parte de țară, oamenii erau săraci, dar prețuiau învățătura.

Pentru mine e atât de firesc să mă uit la Nicușor Dan, să văd un olimpic la matematică, cu doctorat la una dintre cele mai prestigioase universități ale lumii, cum face treabă și vrea să fie președintele tuturor: de la cel care gândește în laboratoare și universități, ca să ducă lumea înainte, la cel care lucrează pământul și sapă șanțuri, ca să trăim civilizat și omenește. Îl cred, pentru că și Nicușor Dan a crescut aici, în Țara Făgărașului, la câteva sate de Viștea de Sus.

Noi am învățat să dăm „bună ziua” la toată lumea, cu ceva în privire la care astăzi oamenii îi spun timiditate, dar noi știm, în sinea noastră, că e altceva: e bun-simț. Nu suntem timizi, căci nu ne prea temem de nimic. Am crescut în țara bivolilor și – după cum v-am spus – nici vremea, nici vremurile n-au fost blânde. Am crescut greu, dar frumos. Sunt, poate, lucruri pe care mi-aș fi dorit să le pot schimba în povestea copilăriei mele, așa cum sunt și lucruri pe care le prețuiesc atât de mult, încât nu vreau să le uit niciodată. Din ele am învățat o lecție în care cred: poți face tare multe dacă muncești și pui mâna pe carte.

Pentru mine, asta e România în care am ales să rămân: țara unde oamenii muncesc și pun bază pe școală, ca să fie liberi, să nu ajungă robi – nici ai sărăciei, nici ai vremurilor și nici ai celor care încearcă să le cumpere sufletul cu povești frumoase ce valorează doi bani. Țara în care siguranța nu vine din promisiuni că „o să fie bine” și că „vor veni vremuri bune”, ci din certitudinea că, orice ar fi, o să rămânem uniți și o să avem grijă unii de alții. Grija asta începe de la felul în care ne privim. Privirea este, de cele mai multe ori, primul gest pe care îl facem spre celălalt. Îmi doresc ca România să nu ajungă țara în care ne privim plini de ură și încrâncenare, suspiciune și teamă, ci lumea în care învățăm să ne uităm unul la altul cu respectul firesc al bunului-simț.

Cât eram copil și umblam singur pe coclauri, între munte și Olt, am învățat să beau apă din privirea unui izvor, care se mai ascunde după pietre, dar rămâne limpede, nu din uitătura tulbure a unui lac mlăștinos ce oglindește monstruos lumea din jurul lui.

Spun toate astea ca să depun mărturie, căci trăim vremuri în care realitățile evidente trebuie rostite!

__________

Despre autor:

Alexandru Stermin este biolog și explorator, profesor la Facultatea de Biologie și Geologie a Universității Babeș‑Bolyai (UBB) din Cluj-Napoca, unde predă anatomia comparată a vertebratelor, etologie, bioetică și ecologie umană. Este licențiat în biologie și teologie, are un masterat în filozofie și o formare în psihoterapie pozitivă. A participat la expediții în jungla Americii de Sud și în Siberia, fiind bursier la Universitatea din Greifswald și Universitatea de Stat din Rio de Janeiro. Este activ în popularizarea științei și conservarea naturii. În 2015 a contribuit la seria „Fauna României” („Păsări”) a Academiei Române, iar în 2017 a publicat „Jurnalul unui ornitolog”. Scrie în revistele „Sinteza” și „National Geographic”, iar în 2021 a primit Premiul de Excelență al Universității Babeș‑Bolyai pentru implicarea culturală și deschiderea spre comunitate.

Textul a fost inițial publicat pe pagina de Facebook a autorului.